"Totul e oficial, dacă te respecți!"
- Zoltan, deși ești un actor cunoscut, cu multe trofee în tolbă, poate sunt oameni care încă nu te cunosc. Te rog recomandă-te cititorilor noștri!
- Sunt doar un om. Cu toate ale Omului care-alege mereu să privească spre soare, umblând prin iarbă, în roua dimineții. Îmi plac transparența, lumina, înțelesurile clare și limpezi, cu care vreau să fac ordine.
- Sunt peste 30 de filme în care ai jucat în ultimii 20 de ani. S-ar spune că ți-ai început cariera de actor încă din copilărie.
- Da, sunt peste 30 de filme și fiecare din ele înseamnă ceva: vârste diferite, stări diferite, oameni diferiți, întâlniri diferite, experiență... Dar nu toate rolurile au fost la fel. În multe dintre ele, statutul meu a fost doar de executant. Revenind la întrebarea ta, în copilărie nu m-am jucat niciodată de-a actorul, în primul rând pentru că nu îndrăzneam să cred că voi face meseria asta. Foarte târziu, pe la 18 ani, s-a întâmplat să cred că actoria ar fi un drum pentru mine. Și consider c-am ales bine, mai ales pentru sinele meu, pentru structura de om care-ajunsesem să fiu: rigid, închis în mine, speriat, gelos. Aveam nevoie de deschidere, de spațiu. Odată urcat pe scenă, am crezut, ca un copil, în ce mi se cerea să fac. Dar numai când înțelegeam despre ce este vorba, când credeam în poveste, în personajul pe care urma să îl joc.
- Mai ții minte cum erai în anii aceia?
- Ușor supărabil, ușor fericibil, curios și proaspăt, încăpățânat și dornic de mari vitejii.
- Pe unde te-a purtat drumul, până să ajungi, oficial, pe scenele țării?
- Nu știu ce numești "oficial". Presupun că te referi la scenele teatrelor în care am jucat. Pentru mine, "oficial" a fost Centrul Cultural al Uzinei "Steagul Roșu" din Brașov, pentru că era o scenă, pe ea eram eu și, în fața mea, publicul. Era, crede-mă, cât se poate de oficial! Și m-am comportat exact la fel de oficial cum am făcut când am jucat la Bulandra, la Comedie, la Odeon, la Brăila sau mai știu eu pe unde. Și premiul de interpretare pe țară, în cadrul "Cântării României", îmi pare "oficial". Cel puțin la fel de "oficial" ca Premiul UNITER, pentru debut, în 1993. Totul e "oficial" dacă te respecți. Eu am început facultatea la Târgu Mureș, m-am mutat în anul trei la București, și am început să joc repede. Șansa de-a te atinge de istoria teatrului românesc pe scenă rămâne o șansă extraordinară. Un privilegiu.
- Ai jucat alături de nume mari ale teatrului și filmului românesc. Ți s-a urcat vreodată la cap succesul?
- Nu prea înțeleg cum să ți se urce succesul la cap, când ai de jucat cu Draga Olteanu Matei, Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Mitică Popescu, Dem Rădulescu și, ca să nu mă opresc doar la ei, cu Mariana Mihuț, Virgil Ogășanu, Victor Rebengiuc, Bujor Macrin, Horațiu Mălăele, toți, mari Doamne și Domni ai scenei, în fața cărora mi-am plecat capul, ca semn de admirație și respect. N-a avut cum să mi se urce succesul la cap. Până cu o clipă înainte, îi privisem pe toți acești minunați actori din sală. Și, foarte repede, am ajuns să le fiu partener de scenă. Abia de mă abțineam să nu le solicit vreun autograf...
- Teatru și film: le alegi tu sau te aleg ele pe tine?
- Indiferent dacă e teatru sau film, încerc să spun ceva despre mine, cu alegerile pe care le fac. Uneori sunt proiecte pe care doar le slujesc, nu mă reprezintă, dar totuși, mi le asum. Mi le asum, câștig o pâine și plătesc de fiecare dată taxe la stat. Trăiesc, sunt aici, și dacă interesează pe careva felul exprimării mele artistice, foarte bine. Sunt pe drumul bun.
- Recitalurile tale de poezie, selecțiile pe care le faci, demonstrează o mare dragoste față de limba română...
- Îmi place limba mea. E unealta cu care știu să muncesc. Și mă bucur să spun asta. Nu sunt un adept al conspirațiilor de nici un fel, dar nu pot să nu observ că se propune parcă o distrugere a limbii române. O aplatizare, o descărcare de sensurile subtile și ferme pe care cuvântul le poartă. Am ajuns să vorbim greșit, pentru că am încetat să privim limba ca pe ceva mai presus de noi. Cumva, în jurul acestui din urmă gând se împletește recitalul meu, cu sau fără chitară.
- Te consideri un actor care cântă sau un cântăreț care joacă?
- Acum trei ani jumate cântam oriunde altundeva decât pe scenă. Pe scenă m-a împins convingerea muzicianului Adrian Naidin că aș avea ceva de spus. Și, deși știam și eu asta, nu am avut încredere s-o arăt. De atunci, m-am convins și rămân încredințat că există oameni care mai vor poezie. O poezie a sufletului, care nu se măsoară cu România de acum sau de altădată, ci care dăinuie în noi, veșnic. Ea trebuie doar primenită uneori, ca fântânile.
- Crezi că mesajul tău artistic ajunge mai ușor la public prin teatru, prin film, sau prin spectacolele acestea inedite de muzică și poezie cu care străbați țara în ultimul timp?
- Un recital ca acesta, cu poeme spuse sau cântate, în care mă ajut de o chitară, e cu totul altceva decât teatru sau film. În general, întâlnirea cu publicul e aceeași, dar participarea mea, diferită. Mi-amintesc șansa pe care am avut-o de-a cânta pe o scenă de la Iași, după ce, cu vreo 15 ani în urmă, jucasem în "Patul lui Procust", pe aceeași scenă, personajul Ladima. Atunci eram în spatele unui erou literar și nu aveam de spus decât cuvintele lui Camil Petrescu. Și o făceam de câțiva ani deja, sub umbrela unui enorm creator de poveste, care este doamna Cătălina Buzoianu, cu o echipă a unui mare teatru, "Lucia Sturdza Bulandra" din București. Ei bine, după 15 ani, în aceeași sală, pe afiș era numai numele meu, iar persoana mea nu s-a mai amestecat cu personajul. Eram eu, singur pe scenă, cu toată emoția aceea, imposibil de dosit sub preș. Pentru că nu era nici preș, pentru că nu era nici decor, ci doar un microfon, cabluri și un scaun. Eu și publicul. E mult diferit, e alt spectacol. Și e minunat că-i așa!
Foto: arhiva personală Zoltan Octavian Butuc
Zoltan Octavian Butuc, actorul
Zoltan Octavian Butuc s-a născut în 1969, în Brașov. În 1995, a terminat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București. În 1993 i s-a decernat Premiul pentru debut UNITER, pentru rolul din spectacolul "Ora lynxului" de Per Olov Enquist, la Teatrul Odeon. A jucat în spectacole de teatru la Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, la Odeon, la Theatrum Mundi, Teatrul Act, Maria Filotti - Brăila. Pe marele ecran, a debutat în pelicula "Prea târziu"(1996), regizată de Lucian Pintilie, și a avut roluri în alte peste 30 de filme de lung metraj. A fost nominalizat la "On Air Music Awards" 2015, la secțiunea "Cel mai bun folk al anului". Recitalul său, intitulat "Pentru cei care iubesc limba poezească" a fost preluat de TVR, în cadrul stagiunii "Teatru în TVR" 2016.