"Mai bine spuneai că ești gunoier decât țambalist"
- Cum ți-ai făcut, în sfârșit, timp pentru muzica ta, în noianul de turnee și de proiecte în care ești implicat?
- Da, într-adevăr, este pentru prima oară când îmi fac timp pentru mine, mă închid în casă și compun zi și noapte, caut instrumentiștii care să se potrivească fiecărei piese. Discul a pornit de la un moment trist, când la masa de Crăciun, acum doi ani, mi-am anunțat familia că gata, renunț la muzică. Mă simțeam foarte obosit și sătul să tot apar în proiectele altora, mereu plecat de acasă, așa că am luat această decizie. Parcă simțeam așa, o energie care nu mă lasă, vrea să mă oprească să-mi încep proiectele mele muzicale. Eu nu iau hotărâri de moment, mă gândesc bine înainte. Când aveam 14 ani, m-am lăsat doi ani de muzică. Apăruseră manelele, orgile, țambalul nu mai era nicăieri, mai bine spuneai că ești gunoier decât țambalist. Și am zis că decât să cânt mizeriile astea, mai bine mă las. M-am simțit gol, un nimeni, dar nu am vrut să fac compromisuri și m-am lăsat de muzică, până ce mi s-a propus un contract în Olanda și am plecat. Acum, de Crăciun, soției i-au dat lacrimile când m-a văzut că-mi iau la revedere de la instrumente, pup țambalul, vibrafonul. "Cum să te lași de țambal, ce nebunie e asta? Păi tu ești țambalul". Îți dau cuvântul meu de onoare, la zece minute după ce-mi anunțasem familia de hotărârea mea, am primit un mesaj "Hei, man! Ești un geniu, caută-mă, vreau să vorbim". Semnat: Arturo Sandoval, un muzician excepțional, câștigător a zece premii Grammy, trompetist cubanez, stabilit în America în anii '70. Cântasem alături de mari muzicieni, ca Vladimir Cosma, George Benson, dar Sandoval e foarte pe inima mea, face muzica ce-mi place. Am plecat cu el într-un turneu prin toată lumea și atât de mult m-a inspirat, atât de frumos m-a prezentat pe scenă la fiecare concert și m-a lăudat, încât la întoarcere am simțit că este momentul să scot un disc. A fost impulsul, motivația de care aveam nevoie pentru a mă apuca de treabă. Sandoval m-a ajutat foarte mult în realizarea albumului, și una dintre piese îi este dedicată, "Sfântul Arturo", pentru că el a apărut ca un înger, ca un salvator pentru mine.
"O scânteie în lumea jazzului"
- Cum îți vei lansa și promova discul?
- Am lucrat cu mare atenție la acest CD, vreau să fie marca mea, să fie ascultat cu plăcere și peste zece ani sau mai mulți. Un astfel de disc se poate face numai cu mulți bani, cu ajutor al sponsorilor, și este cea mai scumpă carte de vizită pe care și-o permite un muzician în zilele noastre. Rostul meu este să ies pe scenă în fața publicului și să fac muzică, așa că îl voi promova în turnee, cel puțin doi ani de acum încolo. Îl voi lansa în Japonia, America, Europa. Vreau să îl lansez și în România și să fac aici un turneu în luna martie a anului viitor, pentru că văd că lucrurile se schimbă în bine, oamenii își doresc lucruri de calitate și sunt deschiși la muzica mea. Aș vrea ca acest disc să fie ca o scânteie în lumea jazz-ului, să prezinte în prim plan țambalul, să îl aducă la un rang la care nu a fost ridicat până acum.
"Sunt dintr-a șaptea generație de lăutari"
- Provii dintr-o familie de lăutari din tată-n fiu și, la doar o generație distanță, faci o muzică atât de diferită...
- Din a șaptea sau a opta generație de lăutari. Cânt jazz, dar să știi că nu uit de muzica lăutărească, chiar și pe acest disc. Nu uit și nu are cum să-mi fie rușine, muzica lăutărească m-a ajutat să evoluez, să ajung mai departe, e o muzică grea, pentru care îți trebuie un auz absolut. Eu sunt an de an invitat la un festival în Cehia, și anul acesta mi-au propus să fac două programe. Prima parte, "Rădăcinile lui Marius Preda", în care voi arăta, alături de câțiva dintre cei mai buni lăutari din București, de unde am plecat, și partea a doua, jazz, unde am ajuns. Sunt puțini țimbaliști în lume ce fac jazz și nu mă impresionează niciunul. Toni Iordache, un talent de la Dumnezeu, pe care am să-l laud toată viața, și de la care am avut multe de învățat, el ar fi cântat jazz, dacă ar mai fi trăit. E greu însă să te apuci de jazz, dacă nu ai crescut cu această muzică. Eu eram copil, o rugam pe bunică-mea să mă trezească din somn la miezul nopții, ca să ascult emisiunile de jazz ale lui Florian Lungu sau cele de la "Vocea Americii". Când i-am văzut la televizor pe Oscar Peterson cu Art Tatum și cu Bill Evans, am înnebunit, nu mai voiam să ascult nimic altceva. Am simțit că este cu un nivel deasupra muzicii lăutărești, și de atunci am început să visez să fac jazz.
- Nu-i puțin păcat că muzicienii români care au ajuns să fie recunoscuți în lume sunt cei ce au plecat din țară?
- Eu am avut visul ăsta, singurul meu vis, să cânt jazz. Când te oprești din visat te ia viitura. Înainte să mă văd cu tine, am avut o întâlnire după 20 de ani cu un drag prieten, vestit naist, și am stat patru ore de vorbă. Suntem de mici prieteni, el a plecat în America, eu în Olanda, fiecare cu visul lui, și acum ne mândrim unul cu celălalt, unde am ajuns, muzical vorbind. Ți-o spun pe șleau, cei rămași aici se mulțumesc să-și câștige traiul din muzică și, când faci asta, nu mai ai timp să te documentezi, să încerci să evoluezi, te complaci în situația asta. Eu am pus muzica pe primul plan, nu banii, n-am dus-o deloc bine în Olanda primul an. Nu aveam bani nici de țigări, nici de bilet de tramvai, mergeam kilometri întregi pe jos până mi-am luat o bicicletă. Și nu una decentă, de peste 50 de guldeni, ci una de 15, vai de ea. Când vrei să faci muzică, artă în general, treci prin niște încercări, strângi din dinți, rabzi, nu cauți numai o zonă confortabilă, călduță.
"Comuna Pantelimon, Drumul Gării"
- Cum ți-a fost singur printre străini?
- Începusem să câștig decent, după un an, dar eram un puștan de 18-19 ani, cu un stil de viață aiurea, fumam mult, beam mai mult de două beri pe zi, pierdeam nopțile la jam-sessions, asta până am cunoscut-o pe Adriana, la ziua onomastică a unui prieten. Cea de-a doua piesă a albumul meu se numește "Adriana", o baladă dedicată soției mele, mentorul și profesorul meu de viață. Avem împreună doi băieți, acum la liceu, mari talente muzicale și, totodată, băieți simpatici, inteligenți, care știu să se bucure de viață. Unul cântă la bas, și nu mă înțeleg cu niciun basist așa de bine cum cânt cu el, iar cel mare cântă excelent la pian, are gânduri mari. Pe Adriana am cunoscut-o în Olanda, ne-am îndrăgostit, ea a avut grijă de mine, de sănătatea mea, m-a ordonat, m-a învățat olandeza, m-a învățat manierele, dacă sunt ceea ce sunt astăzi, sunt datorită ei. Asta nu înseamnă însă că am să uit vreodată de unde am pornit, de unde vin.
- Și de unde ai pornit, Marius Preda?
- Din comuna Pantelimon, de pe strada Drumul Gării, o stradă plină de țigani. Mă jucam cu ei desculți, dezbrăcați, eu ce mai aveam o pereche de chiloți pe mine, inventam tot felul de jocuri, pe care nu le-am înțeles nici acum. Erau oameni săraci, bunica ajuta toată strada cu bani, că noi stăteam mai bine, și mama și tata aveau două joburi. Cum nu erau bani de jucării, copiii făceau din orice un joc, din două pietricele, din orice. Erau prietenii mei, ne înțelegeam foarte bine, și ce îmi pare rău e că nu am reușit, câtă silință mi-am dat, să învăț și eu să vorbesc țigănește. Dacă mă duci două luni undeva, prind ceva japoneză, franceză, ce-o fi, dar țigănește, nu s-a lipit nimic de mine. Bine, câteva înjurături, dar pe alea le înveți repede. De aia spun. Nu contează de unde vii, în ce loc te-ai născut, în ce familie. Visează! Ăsta-i mesajul meu către tinerii ce au talent și vor să facă muzică. Să nu înceteze să viseze, să atragă gândul pozitiv și astfel, cât de greu ar părea la început de crezut, visul să devină realitate. Să viseze și să studieze la greu.