CRISTINA BĂLAN - "Îmi doresc enorm să creez melodii cu emoţie şi mesaj"

"În muzică, nimic nu «trebuie»"

- Tocmai a reînceput concursul Vocea României la Pro TV, a cărui mare câştigătoare ai fost în 2015. Ce-a însemnat atât de râvnitul premiu în viaţa ta? S-a schimbat ceva de atunci?

- Trofeul "Vocea României" m-a relansat. M-a motivat, m-a inspirat şi m-a mobilizat incredibil. Eu îmi pierdusem bucuria de a cânta, de a compune şi scrie, rătăcindu-le printre cutremure sufleteşti destul de mari. N-o spun să stârnesc compasiune, ci pentru a picta un tablou complet. Mai am de lucrat la unele aspecte, de exemplu încrederea în mine, deşi pare greu de crezut că în ur­ma unui trofeu atât de râvnit pre­cum "Vocea Ro­mâ­ni­ei", cineva mai poate a­vea momente de neîn­cre­dere în sine­le artistic. Nu vreau să mă las îmbătată de-acel succes. Îl con­si­der doar o etapă în de­ve­nirea mea. O etapă solară, ce-i drept, dar drumul spre stele abia începe. 

- Câteodată, succe­sul premiilor dispare rapid. Mulţi câşti­gă­tori de con­cursuri dis­par în ne­ant...

- Sunt foarte mul­ţu­­mi­tă de tot ce s-a în­tâm­plat. Eu am con­vingerea că lucrurile de valoare necesită timp, răbdare şi multă mun­că. Nu vreau nimic i­me­­diat. Sunt pre­gătită să confirm, în timp. Pen­tru mine, muzica nu e o afacere, deşi implică şi latura asta. Dar, mai pre­sus de orice, muzica e natura mea. Gabi, soţul meu, care se ocupă de tot ce ţine de organizare, este atât de motivat, atât de plin de imaginaţie şi de en­tu­ziasm, de parcă ar avea douăzeci de ani şi acum a pornit la drum în industria muzicală. Avem planuri, toate realiste, avem răbdare şi ne dorim să facem lucruri de calitate, chiar dacă uneori nu iese "la cân­tar". Consider că am fost în şcoală anii care au trecut. Cu Impact (trupa care m-a făcut cunoscută) a fost com­promisul pe care a trebuit să-l fac la vremea res­pectivă. Impact s-a numit şansa mea să cânt pe sce­nele ţării şi nu regret nimic, însă din start am ştiut că nu voi face asta decât temporar, până voi avea matu­ritatea necesară pentru pop-rock-ul care mi-e atât de drag.
Eu am fost întotdeauna îndrăgostită de muzica celor de la Queen. Cu dantura am stat mereu bine, la fel ca şi Fredy Mercury, aşa că-mi lipseau doar Deacon, Taylor şi May, ceilalţi mem­bri Queen. Ha ha ha! Nu i-am găsit chiar pe ei în persoană, însă mi-am întregit trupa cu nişte instru­men­tişti grozavi, care mai au şi talent com­ponistic pe deasupra. Concerte sunt, lucrul la piese noi se află în plin avânt, deci e bine.

- Am remarcat pe posturile mu­zicale de radio o melodie nouă a ta, grozavă şi de mare succes: "Unbreakable" (De neînvins). Un cântec cât o bio­grafie, aş spune. Care e povestea lui?

- Pentru oricine ascultă şi dă importanţă ver­su­rilor, este evident că piesa asta vorbeşte despre mine. E foarte personală. Dar mai mult de atât, este şi po­vestea oricărui om care a suferit şi a reuşit să se adu­ne de pe jos. Şi cred că toţi ducem lupte, mai mici sau mai mari, reuşind cumva să ne cărăm bagajele emoţionale şi să funcţionăm. Îmi doresc enorm să creez melodii cu emoţie, cu mesaj. Eu însămi iubesc muzica ce îmi dă stări, care mă alină sau mă stimu­lează intelectual şi emoţional. Unele din cele mai in­tense momente pe care le trăiesc sunt cele în care se conturează o piesă no­uă. "Unbreakable" a fost un tribut pe care l-am adus celor care m-au votat la Vocea Ro­mâniei. Votul lor a însemnat încredere, iar eu le-am promis mu­zi­că. Nu sunt politician, deci mă ţin de promi­siune! Versurile sunt în engleză fiindcă nu m-a interesat să fac o piesă comercială, uşoară. Iar la vremea când am scris cuvintele, aşa am fost inspirată. Spun aceste lucruri ca răspuns către cei care m-au criticat şi spun că trebuia ca piesa să fie în română... Nu, nu trebuia nimic. În mu­zică nimic nu tre­buie! Muzica e, înainte de toate, simţire. Măcar asta să avem în vedere: că muzica a apărut din nevoia omului de a-şi exprima trăirile, nu pen­tru a vinde discuri. Însă oportuniştii au trans­format totul în afacere, şi acum, cine mai vrea să fie artist trebuie să se com­pro­mi­tă la anumite niveluri, ca să reuşească să trăiască din ceea ce face... Dar ăsta e un alt su­biect...

- Pe lângă faimă, Vocea României ţi-a adus şi un important câştig bănesc. Ai investit totul în ca­rieră?
 
- Iniţial, am zis că ne vom ocupa de un centru pentru copiii cu Sindrom Down, Tabăra de Zâmbete, cum vrem s-o numim, dar apoi am realizat că acest lucru va cere mult mai mult timp decât anticipasem, că va dura infinit până reuşim să trecem de birocraţie şi să ridicăm propriu-zis acel centru. Este un hăţiş mare cu actele, te ia durerea de cap şi de suflet când îţi dai seama că trebuie să-ţi consumi nervii ca să faci ceva bun şi util societăţii şi că statul nu numai că nu te ajută, dar te şi descurajează. Aşa că ne-am cons­truit întâi "cuibul", o casă unde să locuim aşa cum ne place, cu grădină, curte, multă verdeaţă, cum me­rită copiii noştri. Nefiind în oraş, e mai multă linişte, ceea ce mă ajută şi la creativitate. În rest, am mai investit în muzică, aşa cum e firesc. 

"Mi-am iubit copiii încă de când erau două liniuţe pe testul de sarcină"

- "Tabăra de zâmbete" e legată, cu siguranţă, de faptul că băieţii tăi gemeni au sindrom Down. De ce n-ai vorbit despre asta în interviurile care ţi s-au luat în cadrul concursului Vocea României?

- Am considerat că nu este un amănunt important în ecuaţia concursului sau a carierei mele. Nu am văzut relevanţa acestei informaţii, şi mai ştiu că oamenii tind să empatizeze, fiindcă mulţi au suflete sensibile şi, cu siguranţă, ar fi fost influenţaţi. Nu simţeam nevoia să plusez cu ceva ce e perceput ca o dramă. Ar fi fost chiar simplu să apelez la compa­siu­nea colectivă, fiindcă oamenilor le este milă, oricât s-ar strădui s-o mascheze. Şi apoi, mie îmi place de­cenţa, în orice. Decenţă sufletească, trupească, emo­ţională. Din păcate, indecenţa e la modă. Oamenilor li se pare că libertatea înseamnă să faci ce vrei, când vrei, cum vrei, să te baţi cu pumnul în piept că ai drep­turi, însă uită atât de uşor că liber­tatea unui om se termină unde înce­pe libertatea altuia.

Toma şi Matei

- Ai ştiut că pruncii tăi se vor naşte cu acest sindrom, şi totuşi nu ai renunţat la sarcină. Unii ar numi gestul tău expresia dragostei su­preme, alţii poate că te consi­de­ră nesăbuită...

- Existenţa noastră pe pământ este imprevizibilă. Ceea ce se naşte sănătos şi "perfect" poate oricând să devină bolnav şi imperfect. Mi s-a imputat cel mai mult că mi-am condamnat copiii la suferinţă, fără ca oamenii aceia să ştie cum suntem noi şi copiii noştri. Vorbitul ăsta, în necunoştinţă de cauză, este atât de răspândit, încât ar trebui introdus la Olimpiade. Hai să abordăm altfel problema: oare când aducem copii pe lume, de ce o facem? Să naş­tem genii? Să ne împlinească ei visurile ratate? Să lăsăm averea cuiva? Ne facem planuri, în mintea noastră, despre cum va fi pruncul, şi dacă se întâmplă să aflăm că socoteala de acasă nu se prea pupă cu cea din târg, ce facem? Ne ucidem copiii fără remuşcare, ba chiar credem că e normal? De "normalitatea" asta permite-mi să mă dezic. Poate oricine să mă acuze de orice, dar eu i-am conceput pe fiii noştri din dra­gos­te, împreună cu soţul meu, de care mă leagă senti­mente profun­de, sedimentate în ani. Am visat să am copii pentru a iubi şi a fi iubită într-un fel anume, necondiţionat. Nu mi-am făcut planuri despre ce şi cum să fie picii mei. Şi i-am iubit încă de când erau două liniuţe pe testul de sarcină. Cum să nu-i mai iubesc, după ce i-am simţit mişcând în pântece, doar pentru că societatea aceasta, mult prea modernă, consideră că feţii ne­co­respunzători standardelor nu ar trebui să vină pe lume? Oameni buni, am doi copii fascinanţi! Iar acum, e corect să vorbesc şi despre cei care ne susţin, ne înţeleg şi ne înconjoară cu căldură, atât de multă căldură încât se simte ca un scut. De aceştia ne "lo­vim" cu mare drag şi e reconfortant să vezi oa­meni cu o spiritualitate bogată, evoluaţi, luminoşi. 

- Ce este, de fapt, Sindromul Down?

- Mongoloidism. Aşa i se mai spune. Pentru noi este o întâmplare miraculoasă, ieşită din comun. Nu pot explica prea bine, dar copiii noştri îmi încălzesc inima, palpabil. Mărturisesc, însă, că ne-a fost şi teamă. Cel mai tare mă temeam de boli, ca să fiu sin­ceră. Am fost de la bun început determinată să fac tot posibilul pentru a le asigura o stare cât mai bună a sănătăţii (atât fizic, cât şi emoţional). Am făcut totul să-i alăptez îndelung, iar apoi am început să-i hră­nesc foarte natural. Dieta picilor mei exclude za­hărul, dulciurile procesate nici nu intră în discuţie, folosesc uleiuri valoroase extravirgine (cocos, măsline, chiar şi floarea-soarelui, presat la rece, e foarte bun). Am convingerea că alimentaţia în­seam­nă enorm când vine vorba de sănătate şi co­piii îmi confirmă asta. Sunt foarte robuşti, iar dacă se pricopsesc cu o viroză, trece în mod natural şi rapid. Evit medicamentele alopate, tocmai pentru a stimula răspunsul natural al organismului. Emo­ţional şi mental la fel, am fost atenţi să nu-i su­prastimulăm, dar nici să nu-i stimu­lăm prea puţin. Altă mare temere a mea era legată de intelectul copiilor. Scrie negru pe alb, în orice articol legat de SD, că ei suferă de retard intelectual, mai mic sau mai mare, însă nu ştiam exact ce presupune, cât şi când vor înţelege copiii mei unele lucruri. Ei bine, mă declar uimită, zi de zi, de evoluţia geme­nilor. Au o capacitate de înţelegere la care nu m-am aşteptat. Mult peste ce credeam! Aceşti co­pii sunt revelaţia vieţii mele. Sunt atât de sensibili şi em­patici, încât e nevoie doar să-mi schimb mi­mica, şi ei percep deja ce vreau să spun. De multe ori comunic cu ei doar din priviri. Cu vorbitul e mai complicat, deoarece ei fiind gemeni, îşi creează un limbaj al lor şi asta le întârzie vorbirea (şi la copiii tipici se întâmplă la fel, dacă sunt gemeni). În cele din urmă, SD este o provocare, nu un verdict clar, fi­nal. Sunt exemple de oa­meni cu SD care şi-au depăşit cu mult con­di­ţia, fiindcă au fost iu­biţi, fiindcă părinţii le-au dăruit încredere, curaj. E atât de im­por­tant acest lucru! Cu­nosc oameni care sunt schilodiţi sufleteşte şi nu pot funcţiona în so­cietate, chiar dacă fizic sau mental nu au nicio problemă. Şi iată că oa­meni cu handicap fizic sau intelectual pot func­ţiona nu bine, ci ex­traordinar de bine, în ciuda condiţiei lor. Aşadar, selecţia şi naşterea unui copil normal nu garantează, pe viitor,  un adult func­ţional, după cum nici un copil cu handicap nu în­seam­nă sfârşitul lumii, aşa cum cred unii. Ba aş în­drăzni să spun că un copil special îţi poate aduce mai multe satisfacţii, dar asta depinde mult de ce lecţii doreşti să înveţi în scurta ta existenţă terestră. 

- Se zice că acel cromozom în plus pe care îl au oa­menii cu acest sindrom s-ar numi "cel al iu­bi­rii". Aşa este? Sunt Toma şi Matei mai tandri decât alţi copii? 

- Aş fi absurdă să fac afirmaţii, din moment ce nu am cunoştinţă despre cum sunt ceilalţi copii. Pot doar să spun că Matei şi Toma sunt, într-adevăr, foar­te afectuoşi. Sunt foarte pupăcioşi, şi la asta ne po­trivim perfect, fiindcă şi noi (Gabi şi cu mine), suntem la fel. Avem momente când ne pupăm mi­nute-n şir, toţi patru, de nu se mai ştie cine pe cine pupă, e o în­văl­măşeală, dar ne distrăm grozav.

Doi pe un balansoar

- Tu şi Gabi formaţi un cuplu foarte armonios, se citeşte în fiecare clipă dragostea în privirile voastre. Multe perechi încep la fel ca şi voi, dar au pro­bleme imediat ce apar copiii. Intraţi şi voi, câteo­dată, în umbră?

- Să ştii că noi suntem un cuplu colorat, în care coexistă soţul cu soţia, prietenul cu prietena, mana­gerul cu artista, mami şi tati. Norocul face să avem o gândire consensuală, nu am avut divergenţe în ceea ce priveşte copiii sau cariera. Amândoi suntem în­clinaţi către soluţii paşnice, rezolvări neconflic­tuale. Ne-am confruntat cu doze enorme de stres şi de oboseală, lucruri care au mai dus la tensiuni, însă noi ştim că sunt trecătoare şi că nu ne caracterizează. Sigur că sunt şi puncte slabe în orice cuplu, în ca­zul nostru ele sunt toc­mai asemănările din­­tre noi. Şi eu sen­si­bilă, dar şi el. Şi eu mândră, dar şi el. Şi eu, şi el, obosiţi, stre­saţi. Şi uite-aşa, se iscă scân­tei. Mă amu­ză cu­plu­rile care afirmă că nu se ceartă. Adică, te cerţi şi cu tine uneori şi vrei să spui că o altă per­soană nu reuşeşte niciodată să te... de­clan­şeze? Greu de cre­zut. Iar cearta matură, asumată, este chiar bene­fică. Răcoreşte. Nu vorbesc de jigniri şi de "e vina ta!", ca mod de comunicare, ci de pus cărţile pe masă, cu delicateţe, iubire, şi res­pect. Adică, să nu pierdem din vedere că persoana cealaltă este persoana iubită, aliatul, nu duşmanul.

- Înapoi la muzică: ce urmează pentru tine, ce planuri muzicale ai? 

- Pentru mine urmează ceea ce stă în legea firii să urmeze, fiindcă, în afară de familie, o dragoste mai mare decât muzica nu cunosc: creez, scriu, cânt, nu ştiu ce poate fi mai frumos de atât pe lumea asta. Şi sunt atât de recunoscătoare pentru acest dar! Există momente în care mă simt copleşită, mă minunez de frumuseţea care ne este îngăduită în acest plan te­res­tru.

- Unde te pot vedea şi auzi admiratorii? 

- De văzut, sunt destul de activă pe pagina de artist, "Cristina Bălan", mai puţin pe pagina per­so­nală, din lipsă de timp (şi, ca să fiu sinceră, nu mă pa­sionează postatul des şi statul pe reţele de so­cializare). Soţul meu, mărturisesc, se ocupă de aceste lucruri, fiindcă ele trebuie făcute, sunt un fel de obligaţie a vremurilor. Celor care-mi scriu, însă, le răs­pund personal, deşi nu reuşesc s-o fac mereu, şi nu tuturor. În rest, la televiziuni nu prea apar, în lipsa unor formate de emisiuni care să se plieze pe co­municarea mea, ca artist. Nu mă consider preţioasă, doar nepotrivită în unele contexte actuale. De auzit, pot fi auzită în con­certe şi la radio. Pre­gătim un turneu, des­pre care vom da amă­nunte când totul va fi organizat. Am făcut o colaborare inedită cu Damian Drăghici, lu­cru care m-a scos din zona de confort şi m-a inspirat atât de mult, încât a doua zi am com­pus o piesă. Pre­gă­tim lansare de single, de clip... Toate la tim­pul lor. 

Foto: PETRU IVU