- Tocmai a reînceput concursul Vocea României la Pro TV, a cărui mare câștigătoare ai fost în 2015. Ce-a însemnat atât de râvnitul premiu în viața ta? S-a schimbat ceva de atunci?
- Trofeul "Vocea României" m-a relansat. M-a motivat, m-a inspirat și m-a mobilizat incredibil. Eu îmi pierdusem bucuria de a cânta, de a compune și scrie, rătăcindu-le printre cutremure sufletești destul de mari. N-o spun să stârnesc compasiune, ci pentru a picta un tablou complet. Mai am de lucrat la unele aspecte, de exemplu încrederea în mine, deși pare greu de crezut că în urma unui trofeu atât de râvnit precum "Vocea României", cineva mai poate avea momente de neîncredere în sinele artistic. Nu vreau să mă las îmbătată de-acel succes. Îl consider doar o etapă în devenirea mea. O etapă solară, ce-i drept, dar drumul spre stele abia începe.
- Câteodată, succesul premiilor dispare rapid. Mulți câștigători de concursuri dispar în neant...
- Sunt foarte mulțumită de tot ce s-a întâmplat. Eu am convingerea că lucrurile de valoare necesită timp, răbdare și multă muncă. Nu vreau nimic imediat. Sunt pregătită să confirm, în timp. Pentru mine, muzica nu e o afacere, deși implică și latura asta. Dar, mai presus de orice, muzica e natura mea. Gabi, soțul meu, care se ocupă de tot ce ține de organizare, este atât de motivat, atât de plin de imaginație și de entuziasm, de parcă ar avea douăzeci de ani și acum a pornit la drum în industria muzicală. Avem planuri, toate realiste, avem răbdare și ne dorim să facem lucruri de calitate, chiar dacă uneori nu iese "la cântar". Consider că am fost în școală anii care au trecut. Cu Impact (trupa care m-a făcut cunoscută) a fost compromisul pe care a trebuit să-l fac la vremea respectivă. Impact s-a numit șansa mea să cânt pe scenele țării și nu regret nimic, însă din start am știut că nu voi face asta decât temporar, până voi avea maturitatea necesară pentru pop-rock-ul care mi-e atât de drag.
Eu am fost întotdeauna îndrăgostită de muzica celor de la Queen. Cu dantura am stat mereu bine, la fel ca și Fredy Mercury, așa că-mi lipseau doar Deacon, Taylor și May, ceilalți membri Queen. Ha ha ha! Nu i-am găsit chiar pe ei în persoană, însă mi-am întregit trupa cu niște instrumentiști grozavi, care mai au și talent componistic pe deasupra. Concerte sunt, lucrul la piese noi se află în plin avânt, deci e bine.
- Am remarcat pe posturile muzicale de radio o melodie nouă a ta, grozavă și de mare succes: "Unbreakable" (De neînvins). Un cântec cât o biografie, aș spune. Care e povestea lui?
- Pentru oricine ascultă și dă importanță versurilor, este evident că piesa asta vorbește despre mine. E foarte personală. Dar mai mult de atât, este și povestea oricărui om care a suferit și a reușit să se adune de pe jos. Și cred că toți ducem lupte, mai mici sau mai mari, reușind cumva să ne cărăm bagajele emoționale și să funcționăm. Îmi doresc enorm să creez melodii cu emoție, cu mesaj. Eu însămi iubesc muzica ce îmi dă stări, care mă alină sau mă stimulează intelectual și emoțional. Unele din cele mai intense momente pe care le trăiesc sunt cele în care se conturează o piesă nouă. "Unbreakable" a fost un tribut pe care l-am adus celor care m-au votat la Vocea României. Votul lor a însemnat încredere, iar eu le-am promis muzică. Nu sunt politician, deci mă țin de promisiune! Versurile sunt în engleză fiindcă nu m-a interesat să fac o piesă comercială, ușoară. Iar la vremea când am scris cuvintele, așa am fost inspirată. Spun aceste lucruri ca răspuns către cei care m-au criticat și spun că trebuia ca piesa să fie în română... Nu, nu trebuia nimic. În muzică nimic nu trebuie! Muzica e, înainte de toate, simțire. Măcar asta să avem în vedere: că muzica a apărut din nevoia omului de a-și exprima trăirile, nu pentru a vinde discuri. Însă oportuniștii au transformat totul în afacere, și acum, cine mai vrea să fie artist trebuie să se compromită la anumite niveluri, ca să reușească să trăiască din ceea ce face... Dar ăsta e un alt subiect...
- Pe lângă faimă, Vocea României ți-a adus și un important câștig bănesc. Ai investit totul în carieră?
- Inițial, am zis că ne vom ocupa de un centru pentru copiii cu Sindrom Down, Tabăra de Zâmbete, cum vrem s-o numim, dar apoi am realizat că acest lucru va cere mult mai mult timp decât anticipasem, că va dura infinit până reușim să trecem de birocrație și să ridicăm propriu-zis acel centru. Este un hățiș mare cu actele, te ia durerea de cap și de suflet când îți dai seama că trebuie să-ți consumi nervii ca să faci ceva bun și util societății și că statul nu numai că nu te ajută, dar te și descurajează. Așa că ne-am construit întâi "cuibul", o casă unde să locuim așa cum ne place, cu grădină, curte, multă verdeață, cum merită copiii noștri. Nefiind în oraș, e mai multă liniște, ceea ce mă ajută și la creativitate. În rest, am mai investit în muzică, așa cum e firesc.
"Mi-am iubit copiii încă de când erau două liniuțe pe testul de sarcină"
- "Tabăra de zâmbete" e legată, cu siguranță, de faptul că băieții tăi gemeni au sindrom Down. De ce n-ai vorbit despre asta în interviurile care ți s-au luat în cadrul concursului Vocea României?
- Am considerat că nu este un amănunt important în ecuația concursului sau a carierei mele. Nu am văzut relevanța acestei informații, și mai știu că oamenii tind să empatizeze, fiindcă mulți au suflete sensibile și, cu siguranță, ar fi fost influențați. Nu simțeam nevoia să plusez cu ceva ce e perceput ca o dramă. Ar fi fost chiar simplu să apelez la compasiunea colectivă, fiindcă oamenilor le este milă, oricât s-ar strădui s-o mascheze. Și apoi, mie îmi place decența, în orice. Decență sufletească, trupească, emoțională. Din păcate, indecența e la modă. Oamenilor li se pare că libertatea înseamnă să faci ce vrei, când vrei, cum vrei, să te bați cu pumnul în piept că ai drepturi, însă uită atât de ușor că libertatea unui om se termină unde începe libertatea altuia.
Toma și Matei
- Ai știut că pruncii tăi se vor naște cu acest sindrom, și totuși nu ai renunțat la sarcină. Unii ar numi gestul tău expresia dragostei supreme, alții poate că te consideră nesăbuită...
- Existența noastră pe pământ este imprevizibilă. Ceea ce se naște sănătos și "perfect" poate oricând să devină bolnav și imperfect. Mi s-a imputat cel mai mult că mi-am condamnat copiii la suferință, fără ca oamenii aceia să știe cum suntem noi și copiii noștri. Vorbitul ăsta, în necunoștință de cauză, este atât de răspândit, încât ar trebui introdus la Olimpiade. Hai să abordăm altfel problema: oare când aducem copii pe lume, de ce o facem? Să naștem genii? Să ne împlinească ei visurile ratate? Să lăsăm averea cuiva? Ne facem planuri, în mintea noastră, despre cum va fi pruncul, și dacă se întâmplă să aflăm că socoteala de acasă nu se prea pupă cu cea din târg, ce facem? Ne ucidem copiii fără remușcare, ba chiar credem că e normal? De "normalitatea" asta permite-mi să mă dezic. Poate oricine să mă acuze de orice, dar eu i-am conceput pe fiii noștri din dragoste, împreună cu soțul meu, de care mă leagă sentimente profunde, sedimentate în ani. Am visat să am copii pentru a iubi și a fi iubită într-un fel anume, necondiționat. Nu mi-am făcut planuri despre ce și cum să fie picii mei. Și i-am iubit încă de când erau două liniuțe pe testul de sarcină. Cum să nu-i mai iubesc, după ce i-am simțit mișcând în pântece, doar pentru că societatea aceasta, mult prea modernă, consideră că feții necorespunzători standardelor nu ar trebui să vină pe lume? Oameni buni, am doi copii fascinanți! Iar acum, e corect să vorbesc și despre cei care ne susțin, ne înțeleg și ne înconjoară cu căldură, atât de multă căldură încât se simte ca un scut. De aceștia ne "lovim" cu mare drag și e reconfortant să vezi oameni cu o spiritualitate bogată, evoluați, luminoși.
- Ce este, de fapt, Sindromul Down?
- Mongoloidism. Așa i se mai spune. Pentru noi este o întâmplare miraculoasă, ieșită din comun. Nu pot explica prea bine, dar copiii noștri îmi încălzesc inima, palpabil. Mărturisesc, însă, că ne-a fost și teamă. Cel mai tare mă temeam de boli, ca să fiu sinceră. Am fost de la bun început determinată să fac tot posibilul pentru a le asigura o stare cât mai bună a sănătății (atât fizic, cât și emoțional). Am făcut totul să-i alăptez îndelung, iar apoi am început să-i hrănesc foarte natural. Dieta picilor mei exclude zahărul, dulciurile procesate nici nu intră în discuție, folosesc uleiuri valoroase extravirgine (cocos, măsline, chiar și floarea-soarelui, presat la rece, e foarte bun). Am convingerea că alimentația înseamnă enorm când vine vorba de sănătate și copiii îmi confirmă asta. Sunt foarte robuști, iar dacă se pricopsesc cu o viroză, trece în mod natural și rapid. Evit medicamentele alopate, tocmai pentru a stimula răspunsul natural al organismului. Emoțional și mental la fel, am fost atenți să nu-i suprastimulăm, dar nici să nu-i stimulăm prea puțin. Altă mare temere a mea era legată de intelectul copiilor. Scrie negru pe alb, în orice articol legat de SD, că ei suferă de retard intelectual, mai mic sau mai mare, însă nu știam exact ce presupune, cât și când vor înțelege copiii mei unele lucruri. Ei bine, mă declar uimită, zi de zi, de evoluția gemenilor. Au o capacitate de înțelegere la care nu m-am așteptat. Mult peste ce credeam! Acești copii sunt revelația vieții mele. Sunt atât de sensibili și empatici, încât e nevoie doar să-mi schimb mimica, și ei percep deja ce vreau să spun. De multe ori comunic cu ei doar din priviri. Cu vorbitul e mai complicat, deoarece ei fiind gemeni, își creează un limbaj al lor și asta le întârzie vorbirea (și la copiii tipici se întâmplă la fel, dacă sunt gemeni). În cele din urmă, SD este o provocare, nu un verdict clar, final. Sunt exemple de oameni cu SD care și-au depășit cu mult condiția, fiindcă au fost iubiți, fiindcă părinții le-au dăruit încredere, curaj. E atât de important acest lucru! Cunosc oameni care sunt schilodiți sufletește și nu pot funcționa în societate, chiar dacă fizic sau mental nu au nicio problemă. Și iată că oameni cu handicap fizic sau intelectual pot funcționa nu bine, ci extraordinar de bine, în ciuda condiției lor. Așadar, selecția și nașterea unui copil normal nu garantează, pe viitor, un adult funcțional, după cum nici un copil cu handicap nu înseamnă sfârșitul lumii, așa cum cred unii. Ba aș îndrăzni să spun că un copil special îți poate aduce mai multe satisfacții, dar asta depinde mult de ce lecții dorești să înveți în scurta ta existență terestră.
- Se zice că acel cromozom în plus pe care îl au oamenii cu acest sindrom s-ar numi "cel al iubirii". Așa este? Sunt Toma și Matei mai tandri decât alți copii?
- Aș fi absurdă să fac afirmații, din moment ce nu am cunoștință despre cum sunt ceilalți copii. Pot doar să spun că Matei și Toma sunt, într-adevăr, foarte afectuoși. Sunt foarte pupăcioși, și la asta ne potrivim perfect, fiindcă și noi (Gabi și cu mine), suntem la fel. Avem momente când ne pupăm minute-n șir, toți patru, de nu se mai știe cine pe cine pupă, e o învălmășeală, dar ne distrăm grozav.
Doi pe un balansoar
- Tu și Gabi formați un cuplu foarte armonios, se citește în fiecare clipă dragostea în privirile voastre. Multe perechi încep la fel ca și voi, dar au probleme imediat ce apar copiii. Intrați și voi, câteodată, în umbră?
- Să știi că noi suntem un cuplu colorat, în care coexistă soțul cu soția, prietenul cu prietena, managerul cu artista, mami și tati. Norocul face să avem o gândire consensuală, nu am avut divergențe în ceea ce privește copiii sau cariera. Amândoi suntem înclinați către soluții pașnice, rezolvări neconflictuale. Ne-am confruntat cu doze enorme de stres și de oboseală, lucruri care au mai dus la tensiuni, însă noi știm că sunt trecătoare și că nu ne caracterizează. Sigur că sunt și puncte slabe în orice cuplu, în cazul nostru ele sunt tocmai asemănările dintre noi. Și eu sensibilă, dar și el. Și eu mândră, dar și el. Și eu, și el, obosiți, stresați. Și uite-așa, se iscă scântei. Mă amuză cuplurile care afirmă că nu se ceartă. Adică, te cerți și cu tine uneori și vrei să spui că o altă persoană nu reușește niciodată să te... declanșeze? Greu de crezut. Iar cearta matură, asumată, este chiar benefică. Răcorește. Nu vorbesc de jigniri și de "e vina ta!", ca mod de comunicare, ci de pus cărțile pe masă, cu delicatețe, iubire, și respect. Adică, să nu pierdem din vedere că persoana cealaltă este persoana iubită, aliatul, nu dușmanul.
- Înapoi la muzică: ce urmează pentru tine, ce planuri muzicale ai?
- Pentru mine urmează ceea ce stă în legea firii să urmeze, fiindcă, în afară de familie, o dragoste mai mare decât muzica nu cunosc: creez, scriu, cânt, nu știu ce poate fi mai frumos de atât pe lumea asta. Și sunt atât de recunoscătoare pentru acest dar! Există momente în care mă simt copleșită, mă minunez de frumusețea care ne este îngăduită în acest plan terestru.
- Unde te pot vedea și auzi admiratorii?
- De văzut, sunt destul de activă pe pagina de artist, "Cristina Bălan", mai puțin pe pagina personală, din lipsă de timp (și, ca să fiu sinceră, nu mă pasionează postatul des și statul pe rețele de socializare). Soțul meu, mărturisesc, se ocupă de aceste lucruri, fiindcă ele trebuie făcute, sunt un fel de obligație a vremurilor. Celor care-mi scriu, însă, le răspund personal, deși nu reușesc s-o fac mereu, și nu tuturor. În rest, la televiziuni nu prea apar, în lipsa unor formate de emisiuni care să se plieze pe comunicarea mea, ca artist. Nu mă consider prețioasă, doar nepotrivită în unele contexte actuale. De auzit, pot fi auzită în concerte și la radio. Pregătim un turneu, despre care vom da amănunte când totul va fi organizat. Am făcut o colaborare inedită cu Damian Drăghici, lucru care m-a scos din zona de confort și m-a inspirat atât de mult, încât a doua zi am compus o piesă. Pregătim lansare de single, de clip... Toate la timpul lor.
Foto: PETRU IVU