SIMONA POPESCU - "Cred că ăsta e rolul meu: să fiu veghetoarea care îi fereşte pe oameni de urâtul lumii"

Poetă, prozatoare, prof. univ. la Facultatea de Litere, a Universităţii din Bucureşti

Cununiţa de margarete

- Simona Popescu, aţi pornit în lume dintr-un mic orăşel care odinioară era pentru noi locul de unde veneau garoafele în florării: Codlea. Cum a fost copilăria dvs. sub Măgura Codlei? Care ar fi prima amintire?

- Oraşul garoafelor... S-a ales praful de serele Codlea, unde creşteau garoafele care ajungeau în florăriile din toată ţara. Era şi una ca o piramidă, mare, auziserăm noi, copiii, că ar creşte acolo portocali, palmieri, copaci încărcaţi cu fructe exotice, de pildă ceva ce se numea "ananas", dar nu văzusem vreunul, vreodată. Erau pentru Ceauşescu şi ai lui. Şi totuşi, noi ne imaginam că, atunci când venea "Moş Gerilă", trecea pe la marea seră a lui Ceauşescu şi, fără să-l vadă cineva, băga în sac portocale şi banane şi pentru noi, dacă eram cuminţi. Era cumsecade Moşul... Dar Codlea era un orăşel interesant, pentru că erau mulţi saşi, unguri şi ţigani. Îmi amintesc de ţigăncile cu fustele lor lungi şi creţe, ca de prinţesă, şi cu bănuţi în păr, care vin­deau oale colorate, roşii şi albastre, stri­gându-şi prelung marfa pe străduţe. Băr­baţii aveau mustăţi răsucite, pălării uriaşe, negre, parcă erau din filmele cu cowboys. Apoi erau saşii şi copiii lor, cu care ne jucam toată ziua, dar care vorbeau între ei o limbă pe care noi, ceilalţi, n-o înţe­le­geam, iar când vorbeau în limba noastră, adăugau ceva românei, parcă. Accentuau puternic cuvintele şi, poate din cauza asta, mi se păreau nişte copii - ca şi părinţii lor - hotărâţi, puternici, siguri pe ei. În mintea mea a rămas până azi sentimentul că limba germană e o limbă a oamenilor hotărâţi. Şi, sigur, mai erau ungurii, dar noi, la blocuri, n-aveam decât saşi.
Măgura Codlei e un munte mic, dar e munte! Mergeam spre şcoală cu imaginea asta în faţă. Era muntele nostru cu brazi şi, primăvara, poieniţe de ghiocei. O pri­mă amintire care-mi vine acum? Stân­jeneii din faţa geamului. Când des­chi­deam fereastra, dimineaţa, vedeam al­bastru în faţa ochilor, ca o apă. Şi când nu era albastrul, era galbenul. Galbenul pă­pă­diilor, care au rămas floarea mea preferată. E fru­moasă şi când se transformă în globul perfect, pe ca­re-l sufli ca să zboare în aer dorinţele tale secrete, odată cu umbreluţele de puf. Dacă m-ar bucura cu adevărat un buchet de flori, ar fi unul din păpădii galbene, uriaş. N-am primit încă! La sfârşitul anului şco­lar, când luam premiul întâi, tata îmi făcea coroniţa din margarete, pe care le aduna de pe câmp. Alţii cum­părau direct din piaţă coroniţe scumpe, de trandafiri. Dar mie îmi plăceau cele făcute de tata.
Cât despre cărţi, până ce am împlinit eu patru-cinci ani, am trăit cu părinţii mei într-o căsuţă mică-mică, lipită de casa parohială a pastorului evanghelic, cu care mă întâlneam în fiecare zi şi care era un om în vârstă, foarte amabil. Copiii de la grădiniţă îmi spu­neau că dacă îţi taie calea un preot nu-ţi merge bine şi trebuie să te ţii de un nasture, aşa că în fiecare zi îmi căutam un nasture la haine, ca să mă ţin de el, de cum îl vedeam pe domnul pastor ieşind din casă. La un moment dat, ne-am mutat la bloc, ca toată lumea. În casă nouă, părinţii mei au cumpărat o biblio­tecă, au început s-o umple încet-încet cu cărţi. Şi, iarăşi, foarte important, au cumpărat două fotolii care se învârteau! Într-unul dintre fotoliile alea citeam şi, uneori, făceam pauze, ori mă-nvârteam până la ameţeală după vreo pagină sau după vreo carte care-mi plăcea mult. Prima carte cumpărată anu­me pentru mine a fost Pinocchio, în format mare şi cu nişte ilustraţii superbe. Pe urmă, tata mi-a luat o cărticică mică, albastră, cu versuri despre flori, din care mi-a plăcut grozav poezia despre... dediţel (nici nu ştiu cum arată în realitate floarea asta!). Şi, destul de repede, cred că pe la 12 ani, mama a adus acasă, de la librărie, alte cărţi de poezii. Una de Serghei Esenin. Am citit din ea, fiindcă pe fra­tele meu îl cheamă Sergiu şi i se mai spunea şi Serghei. Şi-apoi un cărţoi mare, cu poeziile lui Gongora, cumva ermetic (de aici şi cuvântul gongorism!). Ei bine, mi-a plăcut Gongora mai mult decât Esenin, chiar dacă nu înţelegeam mai nimic din el.

Exerciţii la maşina de scris

În rest, eram un copil al găş­tii de bloc. Blocul a fost foarte important pentru generaţia noas­tră. Ne întâlneam de dimi­neaţă în faţa blocului şi o ţi­neam tot într-o joacă, până se lăsa întunericul.

- Când aţi înţeles că lite­ratura va fi alegerea dvs. pe viaţă?

- Destul de târziu. Sigur, scriam compuneri la şcoală, un fel de povestioare lacrimogene, am văzut că-mi impresionam colegii. Mi s-a părut că e ceva să-i poţi emoţiona pe oameni prin puterea cuvintelor, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi scrie, cândva, literatură, aşa cum spun unii - că de mici au vrut să se facă poeţi sau nu ştiu ce. De fapt, actul fizic al scri­sului mi se părea o corvoadă, mă dureau degetele pentru că ţineam prea strâns stiloul, şi de aceea aveam mereu bătături şi pete de cerneală pe degete. Nu-mi plăcea să scriu, dar în capul meu poveştile mergeau, se în­vârteau tot timpul, pentru că noi, copiii din gaşca de la bloc, când nu ne ju­cam, scorneam te miri ce, fantazam.
La un moment dat, am părăsit gaş­ca, am părăsit jocurile şi m-am închis în casă. Prietenii mei au devenit căr­ţi­le. Am intrat la Liceul de Filologie "Uni­­rea" din Braşov, şi cu asta ne cam ocu­pam toţi cei din clasă: citeam de stin­geam! Citeam şi acasă, şi la şcoală, în pauze, pe sub bănci, în timpul ore­lor. Şi în autogară, în autobuz, în drum spre casă. Totul părea frumos, dar du­pă doi ani trebuia să dăm examenul de treaptă. Din trei clase rămânea una sin­gură. A fost dur, au picat colegi de-ai noştri care erau foarte buni la toate materiile. S-a intrat cu 9 şi ceva, ulti­ma notă. Cei care nu intrau la treaptă ajungeau repasatori (repasatoare), reparau ţesături la fabrica de textile. Ceilalţi urma să ieşim din liceu cu diploma de steno-dactilografi. Ne-am cumpărat toţi maşini de scris, apăruseră cele chinezeşti. Eu aveam una de pe vremea lui Pazvante, grea, uriaşă, o lăsam la şcoală. Scriam toţi la maşină, în ora de dactilo­grafie, poezii. Trebuia să dăm acolo din mâini o oră întreagă. Dar scrisul a devenit ceva mai serios când m-am apropiat de trei băieţi care aveau să devină prietenii mei cei mai buni: Marius, Andrei (cu care, după "treaptă", am ajuns în aceeaşi clasă) şi Caius (care s-a mutat de la liceul lui la al nostru, ca să fie mai aproape de noi). Vorbesc despre Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, astăzi scriitori cu­nos­cuţi. Scriam fiecare pentru ceilalţi trei. Ne-am cu­noscut mai bine la un cenaclu literar, nu cel al li­ceului - pe care noi l-am părăsit foarte repede, ci unul în care i-am întâlnit pe Alexandru Muşina şi pe Gheorghe Crăciun (alţi doi scriitori braşoveni n. red.). Asta a fost, probabil şansa noastră. Ei ne-au băgat în cap că un scriitor e cineva care şi citeşte - mult şi ce trebuie! Am împrumutat de la ei tot felul de cărţi, inclusiv de teorie a literaturii, deşi aveam doar vreo 16 ani.

- V-aţi împlinit idealurile din vremea adoles­cen­ţei braşovene?

- Idealul meu, ca să zic aşa, era atunci fidelitatea în prietenie. Idealul era să-ţi păstrezi curajul. Şi tine­reţea, puterea ei, neînduplecarea, conştiinţa. Şi astăzi cred în lucrurile astea.

- Au fost şi sacrificii ca să păstraţi toate astea? De pildă, curajul?

- Curajul e sau nu e. Curajul de a trăi sau curajul de a părăsi la un moment dat totul, curajul de a rămâne tu însuţi, împotriva a tot ce e departe de demnitate, de sinceritate, de autenticitate. E un curaj pe care-l au adolescenţii.

- Şi tinereţea cum se păstrează?

- Se păstrează prin faptul că nu vrei, de fapt, să te schimbi, ţii aproape de adolescentul care ai fost. Sunt şi din cei care vor să se schimbe, să-şi uite trecutul. Eu, nu!

- Braşovul este un oraş al camaraderiei, îţi dă încredere şi libertate. Cum se conjuga această at­mosferă cu adolescenţa, în primii ani ai deceniului comunist '80?

- În Braşov erau prietenii mei, era liceul, era cenaclul în care-i întâlneam pe Sandu (Alexandru Mu­şina) şi George (Gheorghe Crăciun). Oraşul ca atare mi-a rămas multă vreme necunoscut. N-aveam timp de plimbări. Eram navetistă, mă trezeam dimineaţa să iau autobuzul din Codlea spre liceul din Braşov. La întoarcere, stăteam mult prin autogară, aşteptând rata (o rablă). Citeam. Mai mergeam la film, la Tarkovski, de pildă. Parcă eram de-acolo, din Călăuza, să zicem. Mai bine aş vorbi despre autobuzul care ne ducea de la Codlea la Braşov şi invers - plin de liceeni frumoşi, români şi maghiari şi saşi. Eram îndrăgostită de un băiat sas, Jürgen, pe care l-am meditat pentru că era corigent la limba română. Şi rămăsese corigent pentru că nu ştia să vorbească despre ţăranul din Ion al lui Liviu Rebreanu şi despre ţăranul din Moromeţii lui Marin Preda. I-am explicat atât cât m-am priceput cum stau lucrurile cu ţăranul român, o abstracţiune şi pentru mine. Dragostea l-a ajutat să treacă clasa.

Literatură într-o sticlă aruncată în ocean

- Aţi ales să veniţi la Litere, în Bucureşti.

- Aş fi putut să merg la Cluj, aş fi devenit, poate, critic literar, pentru că e o altfel de şcoală filologică acolo. Am venit la Bucureşti, pentru că ştiam că aici era Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, unde eu şi cei trei prieteni ai mei cu care formam ceea ce se numeşte azi "Grupul de la Braşov" citisem încă de pe când eram liceeni, prin clasa a unsprezecea. Am fost primiţi foarte bine, prietenii noştri mai mari, optzeciştii, ne-au lăudat şi ne-au încurajat. Numai că atunci când am venit noi la Bucureşti ca studenţi, s-a desfiinţat Cenaclul de Luni, aşa că ne-am dus la Ju­ni­mea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, unde ve­neau mai ales prozatorii optzecişti, dar şi poeţi (re­fu­giaţi aici de la Cenaclul de Luni). Mergeam şi la Ce­naclul Universitas, condus de Mircea Martin, unde veneau cei mai tineri, nouăzecişti, cum vor fi numiţi mai încolo, mai ales poeţi. Citeam ce scriam în faţa unui public select. Ştiam că n-aveam nici o şansă să publicăm vreo carte, se strânsese şu­rubul. Dar, paradoxal, asta era o şansă pentru noi să scriem liber, ce vroiam, cum vroiam! Nici prin cap nu ne-a trecut că ar putea fi şi informatori la cenaclu. Şi ce dacă? Poate au fost mişcaţi şi ei de ce au­zeau, că doar era vorba, în poeme şi proze, des­pre viaţa aia a noastră, despre generaţia noas­tră, din care şi ei făceau parte. Ne gândeam că tot ce scriem o să punem deoparte, cu speranţa că o să ne descopere cineva, cândva, nişte adolescenţi de mai târziu, unii ca noi, dintr-o lume mai bună decât cea în care trăiam sub dictatura lui Cea­uşescu. Literatură într-o sticlă aruncată în ocean!

- Ca ardeleancă, cum aţi găsit Bucureştiul, cu atmosfera lui balcanică? Vi s-a părut un loc potrivit pentru poezie, pentru visare?

- Bucureştiul e oraşul meu preferat din toată lumea asta. E oraşul meu! De obicei, ardelenii strâmbă din nas atunci când ajung în Bucureşti, dar mie mi-a plăcut din prima, mi-au plăcut oa­me­nii, mai veseli, mai prietenoşi ca ardelenii, mai deschişi. Şi nu era nici un fel de atmosferă bal­canică! Cum era atunci? Era sărăcie mare, bineîn­ţeles, la sfâr­şitul anilor '80 nu se găsea mai nimic, nici de mân­ca­re, nici de îmbrăcat, dar mie până şi cam­pusul mi­ze­rabil din Grozăveşti, unde stăteam, mi se părea un loc bun, pentru că acolo stăteau studenţi de la toate facul­tă­ţile, oameni faini, băieţi frumoşi, fete frumoase, care citeau cărţi, ascultau muzică bună şi fumau ca şer­pii, pe băncile din jurul căminelor. Serile, la can­tină, ne în­tâlneam şi stăteam îndelung de vorbă, în faţa unui peş­te oceanic, acelaşi peşte din fiecare seară, pe care ni­meni nu-l mânca, în afară de blatişti (cei care nu aveau bani pentru cartela de masă). Era acolo o lume care pulsa de entuziasm şi de speranţă. Am păs­trat în minte o scenă care mi se pare simbolică pentru cine ar vrea să înţeleagă ceva din generaţia mea: ni se între­rupea des curentul electric în camerele din cămin, se lua şi în oraş, bineînţeles, şi, într-o seară, nu ştiu cum, becurile de iluminat de pe holurile clădirii au rămas în funcţiune, deşi în camere era întuneric. Şi-atunci, toată lumea s-a mutat pe coridor, cu cărţile şi cursurile pentru a doua zi. Întinşi pe jos sau rezemaţi de pereţi, toţi (toate, că stăteam separat în cămin, fete şi băieţi) citeau: nu se auzea decât foşnetul filelor răsfoite de zeci de studente care umpleau lungul coridor. Era ca o scenă de film (ca în Sayat- Nova - Culoarea rodiei - al lui Paradjanov, să zicem)!

"Acel singur Cineva"

- Cam pe unde se afla pe atunci dragostea, când mintea vă stătea numai la citit şi la scris poezii?

- Ei, nu existau pe lume doar scrisul şi cititul! Erau oameni inte­resanţi, muzică de la pick-up, Cine­mateca, filmele văzute la case­to­foanele video, expoziţiile plasti­cie­nilor, atelierele lor unde ne mai adu­nam la un ceai, puneam ţara la cale, cu un "nechezol" în faţă ("ne­che­zolul" ăsta era un fel de surogat de cafea). Bucureştiul mi s-a părut un oraş minunat, şi pentru că aici l-am găsit pe Bogdan, care avea să fie soţul meu (prof. univ. dr. Ion Bog­dan Lefter, critic literar - n.r.). Avea pe atunci 26 de ani, iar eu 18. Îmi plăcea să ascult ce spune despre cei care citeau la Cenaclul Junimea. Mi se părea cel mai deştept. Mergeam împreună la cine­matograf, el vedea întotdeauna şi altceva în film decât vedeam eu, el vedea mai mult! Sau mergeam la teatru, cred că n-am ratat pe vremea aia nici o montare a minunatei Cătă­lina Buzoianu. De la Bogdan am aflat şi de scriitorii Radu Petres­cu, Mircea-Horia Si­mi­o­­nescu, de Mircea Ivă­nes­cu. El mi-a dat să citesc, la 19 ani, Se­re­nadă la trom­petă, ro­manul Sân­zia­nei Pop. Prin el am cu­noscut mulţi oameni inte­resanţi. Cu băiatul ăsta am simţit eu că pot să-mi cons­truiesc o viaţă în sin­ceritate şi în onestitate. Poate că de aceea Bucu­reştiul e un oraş în care mă simt în si­guranţă şi acum, pentru că e Bogdan aici cu mine.

- Sunteţi şi mama unei fetiţe...

- Eu nici n-am vrut să fiu mamă o vreme şi, când am vrut, nu s-a mai putut. Şi-atunci atât de tare mi-am dorit un copil, încât am zis că vreau să mi se ia literatura, numai să-mi dea Dumnezeu un copil. Şi eu, ca Mica Sirenă din basm, care şi-a dat glasul pentru o pereche de picioare, ca să ajungă în lumea oa­me­nilor! Şi a venit copilul, o fetiţă cu ochii albaştri şi pă­rul de aur: Alexandra (căreia îi zicem Danda, după cum îşi pronunţa ea numele când era foarte mică). Când a mai crescut, îmi spunea în fiecare zi că mă iu­beşte ca pe o "pană-păniţă", cum erau cele pe care le găsea ea pe jos, în parc, şi despre care credea că au căzut din aripile îngerilor. Păniţele erau de la îngeri şi penele de la păsări! Şi-mi mai spunea uneori, nu mama, ci "Simonicamicămamă". Acum nu mă mai alintă, are 17 ani, e o fată frumoasă, cu un cap mai înaltă decât mine. Şi cu multă personalitate!

- Cum au loc doi scriitori într-o casă?

- Bogdan e critic literar şi eu sunt scriitoare. Amân­doi suntem profesori universitari, dar acasă nu vorbim despre literatură ca nişte pro­fesori sau ca un critic cu un scriitor, ci, aş zice, mai degrabă, ca nişte ado­les­cenţi. Nu suntem întotdeauna de aceeaşi părere, referitor la cărţi sau au­tori. Fiecare cu ale lui! Avem şi o că­suţă mică-mică, cu doar două camere, un­deva în Argeş, pe un deal, lângă o pădure, şi acolo ne e nouă cel mai bine! Ne ocupăm de livadă, de gră­diniţa cu flori, de tuns iarba, de făcut căpiţe pe care le ducem apoi vecinilor noş­tri, doam­­na şi domnul Bădescu, pen­tru ie­puri. Îmi place când plecăm din Bucu­­reşti la drum, cu maşina, doar noi doi: simt că las o povară în spate, în urmă. Dacă n-ar fi fost Bogdan, poate că n-aş fi continuat să scriu literatură, pentru că n-aveam încredere în mine şi, în general, fac parte din categoria oamenilor care nu sunt ni­cio­dată mulţumiţi de ei înşişi. El m-a ajutat să merg mai departe. Dragostea înseamnă foarte multe lu­cruri. E ceva care-ţi dă siguranţă şi încredere, îţi dă pu­terea să trăieşti de pe o zi pe alta - nu ştiu dacă se înţelege ce spun! E legată de cineva care te ajută să fii tu însuţi, tu însăţi! Trebuie să-l găseşti pe acel sin­gur cineva, care te ajută să fii tu însuţi şi tu, la rân­dul tău, îl ajuţi să fie el însuşi.

- Cum ar fi fost viaţa Simonei Popescu fără scris?

- Singura ipostază în care mă imaginez, trăind onest şi foarte frumos, în afara literaturii - pentru că în lumea literară nu mă simt în largul meu, de fapt - ar fi fost să fiu profesoară într-un loc în care să rămân eu însămi, aşa cum am şi fost înainte de 1990, în satul Iordăcheanu, în Prahova, unde am desco­pe­rit oameni sin­ceri şi adevăraţi, gene­roşi şi frumoşi la suflet. Puteam vorbi cu elevii mei despre orice, le dădeam să scrie com­puneri fără legătură cu temele din manual (nu venea nici o inspecţie, nu se turnau profii între ei şi nici nu existau presiuni din partea pă­rin­ţilor), citeam, în drumul înapoi spre Bucu­reşti, în tren, paginile primite de la ei, ca şi cum aş fi citit cea mai bună lite­ratură. Tran­scri­eri de vise, exprimarea do­rin­ţelor lor co­pilăreşti (să ajungă la mare sau să mă­nânce brânză topită!), ţi se rupea inima de ei! I-am învăţat să ţină jurnal. Mă aşteptau nerăbdători să vin de la Bucureşti, să ci­tească despre ei, despre ceilalţi. A fost o perioadă la care n-aş renunţa, dacă ar fi să-mi retrăiesc viaţa, cu toată naveta chi­nui­­­toare pe care o făceam, plecând din Bucu­­reşti cu noaptea în cap. Acolo eram liberă să stau de vorbă cu nişte oameni li­beri, aşa cum erau adolescenţii ăia de la ţa­ră, care făceau doar zece clase, prietenii mei, care ţineau la mine şi la care ţi­neam. Ţin şi la stu­denţii mei de ieri, de azi. Încerc să-i ajut cum pot şi ei îmi dau înapoi ceva preţios, fără de care nu pot merge mai departe: en­tuziasmul, darul de a-mi da ocazia să-l folosesc. Dacă ar fi să mă gândesc la mine ca profesoară, dar mai ales ca scri­itoare, m-aş gândi la J.D. Salinger şi la personajul lui, Holden Caulfield, din De veghe în lanul de seca­ră, care spune că el pe lume ar vrea să se facă "the catcher in the rye", adică salvatorul co­piilor, care se joacă în lanul de secară, foarte aproape de o pră­pastie. Copiii, în joaca lor liberă şi frumoasă, nu-şi dau seama că ar putea să cadă în ea. Cred că ăsta e rolul meu pe lume, şi ca scri­itoare, şi ca pro­fe­soară, şi ca mamă: să fiu veghe­toarea care face în aşa fel în­cât oamenii (de orice vârstă) să fie feriţi de urâtul lumii, să nu cadă în pră­pastia ei.


Carte de vizită

Simona Popescu este autoarea volumelor de po­ezie: "Xilofonul şi alte poeme" (1990), "Pauza de res­pi­raţie" (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Do­bres­cu şi Ma­rius Oprea), "Juventus" (1994), "Noapte sau zi" (1998), "Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie" (2006), de eseis­ti­că: "Volu­bi­lis" (1998), "Salvarea speciei. Eseu biografic despre poetul su­pra­rea­list Gellu Naum" (2000), "Clava: critificţiune cu Gellu Naum" (2006), "Autorul, un per­sonaj" (2015), romanul co­lec­tiv "Rubik" ((2008), precum şi romanul pro­priu Exuvii, apărut prima dată în 1997, aflat acum la a cincea ediţie, tradus în mai mul­te limbi, ca şi volumele sale de poezie. Con­­fe­ren­ţiar universitar la Facultatea de Litere a Uni­versităţii din Bucureşti, Simona Popescu a primit mai multe premii, între care Premiul Asociaţiei Scriitorilor Pro­fesionişti din România pentru proză, în 1997.

Foto: ALEX GÂLMEANU, DANIEL MIHĂILESCU (2), FLORIN GHIOCA