EMIL PĂRĂU - om de afaceri din Valea Jiului - "Tot ce-am făcut am făcut pentru că aşa am simţit"

"Ia-mă cu tine, tăicuţă! Te ajut eu să gătăm mai iute războiu aista urât şi rău şi ne-om întoarce amândoi acasă, să nu mai plângă maica sângură-n ocol..."

Pruncuţa nu împlinise încă trei ani. Avea buclele bălaie, ca spicul grâului copt, şi ochii mari, albaştri. Părea un înger în cămăşuţa de cânepă, o ţâră cam mare pentru ea, şi se agăţase de pulpana hainei tă­tâne-său, aflat pe picior de plecare. Îşi văzuse mama plângând şi, fără să ştie de ce, simţise cumva că dacă i-ar grăbi tatălui întoarcerea, totul va fi bine. În prag, bunicul încerca să-şi ascundă tremurul vocii: "Fiule, o venit vremea să pleci!". Mai multe nu putea să spună. Ştia că se vor întâmpla lucruri mari şi grave pentru Ţară, că fiecare pas al lor, de-acum încolo, va avea culoarea sângelui şi va adăuga încă o filă pe răbojul istoriei.
Tatăl îşi sărută ficiorul din leagăn, apoi îşi luă în braţe prunca, o strânse la piept şi-i spuse: "Fata tatii! M-oi duce io să găt războiul. Şi m-oi întoarce ne­gre­şit! M-oi întoarce!..."
Era 27 august 1916. Primul Război Mondial ajunsese şi-n ograda românilor. Când s-a terminat, toţi cei care luptaseră aveau să se întoarcă, aşa cum pro­miseseră, acasă. Unii vii, alţii în chip de năluci, că­utându-şi liniştea de care n-apucaseră să aibă parte. Acum au găsit-o. Întrupată în crucile ce-mpân­zesc munţii din Valea Jiului, ridicate de un om ce se încăpăţânează să nu uite...

Memorialul Primului Război Mondial

Se numeşte Emil Părău şi nu e prima dată când numele îi apare în paginile revistei noastre. E om de afaceri în Valea Jiului, dar nu unul oarecare. E, deo­camdată, singurul român care şi-a cumpărat satul na­tal, Burtuc-Roşia, din Munţii Apuseni, pentru a-l sal­va de la pieire, şi este considerat, totodată, "pă­­­rin­tele" staţiunii Straja, din Munţii Vâlcan. De nu­me­le lui se leagă, în­să, şi numeroasele cruci şi mo­­numente dedicate ero­ilor români, aşezate pe mai toate culmile munţilor aceştia tăcuţi, ca semne pe care le la­să, cu sme­re­nie, vii­to­rimii. Cel mai recent este Me­mo­rialul Pri­mului Război Mondial, amplasat la cota 1612 din Pasul Vâl­can. Răs­tignit pe o cruce uriaşă, Hristos ia, parcă, tot alt chip: al fiecăruia dintre cei peste 5400 de ro­mâni căzuţi în Valea Jiului atunci, în Primul Război Mondial. De o parte şi de alta a crucii, bus­turile celor doi con­ducători ai oştirii ro­mâ­ne de la acea vreme, ge­ne­ralul Ioan Culcer şi co­lonelul Du­mitru Co­co­­răscu.
Locul ales pentru am­plasarea Memo­ria­lu­lui nu e întâmplător: aici se află prima palmă de pământ ro­mânesc din Ar­deal, eliberată de ostaşii români, în luptele din Primul Război Mondial. Tot aici sunt şi pădurile cu năluci care-şi caută casa. Ostaşi-fantome, pe care oa­menii îi întâlnesc prin păduri.
"Am vrut să facem inaugurarea acestui Memorial chiar în 27 august", spune Emil Părău, "pentru că atunci România a declarat război Austro-Ungariei. A fost primul act de sacrificiu, cel al regelui Fer­dinand, pentru că el şi-a înfrânt sângele, de­clarând război alor lui, pentru binele ţării în fruntea căreia se afla. A fost un exemplu pozitiv pentru ţară. Ca să vă daţi seama ce însemna naţionalism, pa­triotism, în acea perioadă: românii au fost primii din lume, ca mobilizare: la 8 milioane şi ceva de locui­tori, cât avea România atunci, au fost 860.000 sol­daţi. Asta înseamnă că peste 10,2 la sută din popu­laţie a luat arma în mână. Când s-a declarat război, românii au simţit că asta urma să fie cea mai mare biruinţă din istoria neamului lor: să facă Unirea tu­turor româ­nilor, ceea ce nu se mai făcuse niciodată. Acesta era idealul cu care plecaseră ei la luptă".

Când moartea nu contează

Nu citeşte textele altora Emil Părău. Le va fi citit, la vreme, în cărţile de istorie şi multe le va fi aflat, copil fiind, ascultând fascinat po­veştile celor bătrâni, care le trăiseră.
"Se pare că s-a întâmplat aşa: în 27 august 1916, la ora 12, la prânz, s-a declarat răz­boi; la 12 noaptea, au în­ceput să bată clopotele în toa­tă ţara. Vă puteţi imagina cum răsunau, în toţi munţii ăştia, clopotele! Ăsta era sem­nalul că trebuie să se prezinte toţi la unităţile lor. Românii se pregătiseră de război încă din 1914. Îşi scoseseră armele din Răz­boiul de In­dependenţă şi le-au pregătit. Aveau un ar­ma­ment foarte slab, comparativ cu cei cu care lup­tau. Aveau doar nişte amărâte de baionete, nu aveau tunuri...
Povesteşte, într-o carte, unul din cei care a par­ticipat la Primul Război Mondial aici, în zonă, Ioan D. Isac, că a mers călare spre Compania lui dincolo de Munţii Vâl­can, în Gorj, la Rugi - Schela, dar a ajuns cu în­târziere şi ai lui plecaseră deja. A mers după ei, cale de vreo 20 km. Calul nu a mai re­zis­tat şi atunci a fost nevoit să meargă pe jos, până i-a ajuns din urmă. Câţi din­tre noi ar mai face asta? Să mergi pe jos, să în­tâl­neşti răz­boiul... Dar ei aşa sim­ţeau.
Toţi cei care au scris des­pre război, fără pre­tenţii literare neapărat, dar care chiar au trăit gro­zăviile acelea, îţi trans­mit starea lor. Şi toţi spun acelaşi lucru: "Nu eram veseli, că ne-am lă­sat fa­mi­lia acasă şi nu şti­am da­că-i vom mai vedea vreo­dată. Dar aveam sen­timentul că realizăm cea mai mare biruinţă a po­po­rului, uni­rea tuturor ro­mâ­nilor, şi ne-am tras toată puterea de aici. Ştiam că-i eli­be­răm pe fraţii noştri!" Ve­deţi? Ştiau de la în­ceput că vor muri, dar ştiau şi că, fără moarte, nu pu­teau avea biruinţă, iar scopul era aşa înalt, că moartea chiar nu conta!"
Emil Părău spune povestea simplu, fără să aştepte întrebări. "Tot ceea ce am făcut, am făcut pentru că aşa am simţit. Ca să nu se uite ce au înfăptuit eroii noş­tri, noi trebuie să ştim ce au făcut şi să re­cu­noaştem. Nu ştiu cine spunea, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: "Noi am reuşit să facem Uni­rea, dar să vedem dacă generaţiile următoare vor reuşi să păstreze ce am făcut noi!" N-am prea reu­şit... Am pierdut Basarabia, apoi tot câte un alt colţ de ţară. Dacă vom continua aşa, fără să ne pese, fără să ne ştim trecutul, fără să avem rădă­ci­nile înfipte bine, vom mai pierde. Economic, tot pier­dem de-o vre­me-ncoa­ce şi asta e ca şi cum ţi-ai pierde ţa­ra. Oamenii aceia au luptat pentru pământ. Erau oameni simpli, care şi-au dat viaţa fără să ştie ce-i aceea plată. Regele Fer­di­nand, care nu era ro­mân, a făcut cea mai mare reformă agrară din istoria mondială: după Primul Război Mondial, pe toţi ro­mâ­nii aceia care au participat la război i-a îm­pro­prie­tărit, le-a dat pământ. Sunt plini munţii de cei care au murit aici şi nu se mai ştie nici unde, nici cine au fost. Dincolo de munţi, în judeţul Mehedinţi, în comuna Izvoarele, la intra­rea în cimitir sunt cruci cu numele celor morţi în război. Mormintele sunt goale, dar pe cruci sunt numele lor şi sunt po­meniţi de fie­care dată la slujbe, li se fac parastase. Asta înseamnă să ai rădăcini! La mine în sat, unde am copilărit, la Ro­şia, lumea nu mă întreba cum mă cheamă, ci al cui sunt. A lui Ilina lu' Veronica a lu' Simionu' Şei­cu­lui. Ilina era mama, Veronica era bu­nica, Simion era bunicul, iar străbunicului i se spunea Şeic, pentru că era mai înstărit, avea pământ. Când spui al cui eşti, eşti responsabil de trei gene­raţii, nu te faci de râs numai pe tine, ci pe toţi. Vedeţi, asta se pierde acum. Asta e, cred eu, esenţa poporului ro­mân: să ai ră­dăcini. N-am fost acolo, la Roşia, o pe­rioadă, dar n-am vândut pământul - cum să-l vând? Dacă oa­menii s-ar gândi la rădăcinile lor, nu şi-ar mai vinde pământul".

Mormintele vii

- Ce să se fi întâmplat cu noi? Ce să se fi întâm­plat cu românii, de am ajuns aici?

- Cred că asta s-a întâmplat şi din cauza noastră, a lipsei de patriotism, de mândrie naţională. Mo­mâr­lanii au un obicei foarte frumos: îşi îngroapă morţii în grădină. Era şi un semn de proprietate, că nu putea veni altcineva să spună că e pământul lui, dacă morţii tăi erau îngropaţi acolo. Tocmai asta era ideea: să te lege de acel pământ. Şi, să vedeţi! Cineva vrea să cumpere teren. Zice proprietarul: "Ţi l-aş vinde, că-s bani faini, dar nu pot, că nu pot să-mi vând părinţii. Aş fi de râsul satului şi al lumii".
În multe zone, pe morminte se pun pomi fruc­tiferi. Crucea poate se duce, dar pomul rămâne. O altă viaţă care apare şi continuă. Românilor adevăraţi niciodată nu le-a fost frică de moarte, că românii adevăraţi se trag din daci, fără discuţii. Romanii se minunau că dacilor nu le e frică de moarte: îi puneau jos şi treceau cu carele alegorice peste ei şi dacii mu­reau zâmbind. Şi toate izbânzile românilor, în timp, vin de-aici: nu se tem de moarte, ştiu că urmează o altă lume, mai bună, că sufletul nu moare. De ce-am ajuns noi acum să ne temem de moarte? Simplu! Din cauză că alergăm numai după avuţie şi bani. Nu ne ocupăm de suflet. De aici apare tot ce e rău în lume. Dacă acum conducătorii noştri ar fi cum erau cei de-atunci, să creadă în ţară, să creadă în Dumnezeu, România ar fi departe!

Foto: arhiva personală Emil Părău