EMIL PĂRĂU - om de afaceri din Valea Jiului - "Tot ce-am făcut am făcut pentru că așa am simțit"

Camelia Starcescu
"Ia-mă cu tine, tăicuță! Te ajut eu să gătăm mai iute războiu aista urât și rău și ne-om întoarce amândoi acasă, să nu mai plângă maica sângură-n ocol..."

Pruncuța nu împlinise încă trei ani. Avea buclele bălaie, ca spicul grâului copt, și ochii mari, albaștri. Părea un înger în cămășuța de cânepă, o țâră cam mare pentru ea, și se agățase de pulpana hainei tă­tâne-său, aflat pe picior de plecare. Își văzuse mama plângând și, fără să știe de ce, simțise cumva că dacă i-ar grăbi tatălui întoarcerea, totul va fi bine. În prag, bunicul încerca să-și ascundă tremurul vocii: "Fiule, o venit vremea să pleci!". Mai multe nu putea să spună. Știa că se vor întâmpla lucruri mari și grave pentru Țară, că fiecare pas al lor, de-acum încolo, va avea culoarea sângelui și va adăuga încă o filă pe răbojul istoriei.
Tatăl își sărută ficiorul din leagăn, apoi își luă în brațe prunca, o strânse la piept și-i spuse: "Fata tatii! M-oi duce io să găt războiul. Și m-oi întoarce ne­gre­șit! M-oi întoarce!..."
Era 27 august 1916. Primul Război Mondial ajunsese și-n ograda românilor. Când s-a terminat, toți cei care luptaseră aveau să se întoarcă, așa cum pro­miseseră, acasă. Unii vii, alții în chip de năluci, că­utându-și liniștea de care n-apucaseră să aibă parte. Acum au găsit-o. Întrupată în crucile ce-mpân­zesc munții din Valea Jiului, ridicate de un om ce se încăpățânează să nu uite...

Memorialul Primului Război Mondial

Se numește Emil Părău și nu e prima dată când numele îi apare în paginile revistei noastre. E om de afaceri în Valea Jiului, dar nu unul oarecare. E, deo­camdată, singurul român care și-a cumpărat satul na­tal, Burtuc-Roșia, din Munții Apuseni, pentru a-l sal­va de la pieire, și este considerat, totodată, "pă­­­rin­tele" stațiunii Straja, din Munții Vâlcan. De nu­me­le lui se leagă, în­să, și numeroasele cruci și mo­­numente dedicate ero­ilor români, așezate pe mai toate culmile munților aceștia tăcuți, ca semne pe care le la­să, cu sme­re­nie, vii­to­rimii. Cel mai recent este Me­mo­rialul Pri­mului Război Mondial, amplasat la cota 1612 din Pasul Vâl­can. Răs­tignit pe o cruce uriașă, Hristos ia, parcă, tot alt chip: al fiecăruia dintre cei peste 5400 de ro­mâni căzuți în Valea Jiului atunci, în Primul Război Mondial. De o parte și de alta a crucii, bus­turile celor doi con­ducători ai oștirii ro­mâ­ne de la acea vreme, ge­ne­ralul Ioan Culcer și co­lonelul Du­mitru Co­co­­răscu.
Locul ales pentru am­plasarea Memo­ria­lu­lui nu e întâmplător: aici se află prima palmă de pământ ro­mânesc din Ar­deal, eliberată de ostașii români, în luptele din Primul Război Mondial. Tot aici sunt și pădurile cu năluci care-și caută casa. Ostași-fantome, pe care oa­menii îi întâlnesc prin păduri.
"Am vrut să facem inaugurarea acestui Memorial chiar în 27 august", spune Emil Părău, "pentru că atunci România a declarat război Austro-Ungariei. A fost primul act de sacrificiu, cel al regelui Fer­dinand, pentru că el și-a înfrânt sângele, de­clarând război alor lui, pentru binele țării în fruntea căreia se afla. A fost un exemplu pozitiv pentru țară. Ca să vă dați seama ce însemna naționalism, pa­triotism, în acea perioadă: românii au fost primii din lume, ca mobilizare: la 8 milioane și ceva de locui­tori, cât avea România atunci, au fost 860.000 sol­dați. Asta înseamnă că peste 10,2 la sută din popu­lație a luat arma în mână. Când s-a declarat război, românii au simțit că asta urma să fie cea mai mare biruință din istoria neamului lor: să facă Unirea tu­turor româ­nilor, ceea ce nu se mai făcuse niciodată. Acesta era idealul cu care plecaseră ei la luptă".

Când moartea nu contează

Nu citește textele altora Emil Părău. Le va fi citit, la vreme, în cărțile de istorie și multe le va fi aflat, copil fiind, ascultând fascinat po­veștile celor bătrâni, care le trăiseră.
"Se pare că s-a întâmplat așa: în 27 august 1916, la ora 12, la prânz, s-a declarat răz­boi; la 12 noaptea, au în­ceput să bată clopotele în toa­tă țara. Vă puteți imagina cum răsunau, în toți munții ăștia, clopotele! Ăsta era sem­nalul că trebuie să se prezinte toți la unitățile lor. Românii se pregătiseră de război încă din 1914. Își scoseseră armele din Răz­boiul de In­dependență și le-au pregătit. Aveau un ar­ma­ment foarte slab, comparativ cu cei cu care lup­tau. Aveau doar niște amărâte de baionete, nu aveau tunuri...
Povestește, într-o carte, unul din cei care a par­ticipat la Primul Război Mondial aici, în zonă, Ioan D. Isac, că a mers călare spre Compania lui dincolo de Munții Vâl­can, în Gorj, la Rugi - Schela, dar a ajuns cu în­târziere și ai lui plecaseră deja. A mers după ei, cale de vreo 20 km. Calul nu a mai re­zis­tat și atunci a fost nevoit să meargă pe jos, până i-a ajuns din urmă. Câți din­tre noi ar mai face asta? Să mergi pe jos, să în­tâl­nești răz­boiul... Dar ei așa sim­țeau.
Toți cei care au scris des­pre război, fără pre­tenții literare neapărat, dar care chiar au trăit gro­zăviile acelea, îți trans­mit starea lor. Și toți spun același lucru: "Nu eram veseli, că ne-am lă­sat fa­mi­lia acasă și nu ști­am da­că-i vom mai vedea vreo­dată. Dar aveam sen­timentul că realizăm cea mai mare biruință a po­po­rului, uni­rea tuturor ro­mâ­nilor, și ne-am tras toată puterea de aici. Știam că-i eli­be­răm pe frații noștri!" Ve­deți? Știau de la în­ceput că vor muri, dar știau și că, fără moarte, nu pu­teau avea biruință, iar scopul era așa înalt, că moartea chiar nu conta!"
Emil Părău spune povestea simplu, fără să aștepte întrebări. "Tot ceea ce am făcut, am făcut pentru că așa am simțit. Ca să nu se uite ce au înfăptuit eroii noș­tri, noi trebuie să știm ce au făcut și să re­cu­noaștem. Nu știu cine spunea, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: "Noi am reușit să facem Uni­rea, dar să vedem dacă generațiile următoare vor reuși să păstreze ce am făcut noi!" N-am prea reu­șit... Am pierdut Basarabia, apoi tot câte un alt colț de țară. Dacă vom continua așa, fără să ne pese, fără să ne știm trecutul, fără să avem rădă­ci­nile înfipte bine, vom mai pierde. Economic, tot pier­dem de-o vre­me-ncoa­ce și asta e ca și cum ți-ai pierde ța­ra. Oamenii aceia au luptat pentru pământ. Erau oameni simpli, care și-au dat viața fără să știe ce-i aceea plată. Regele Fer­di­nand, care nu era ro­mân, a făcut cea mai mare reformă agrară din istoria mondială: după Primul Război Mondial, pe toți ro­mâ­nii aceia care au participat la război i-a îm­pro­prie­tărit, le-a dat pământ. Sunt plini munții de cei care au murit aici și nu se mai știe nici unde, nici cine au fost. Dincolo de munți, în județul Mehedinți, în comuna Izvoarele, la intra­rea în cimitir sunt cruci cu numele celor morți în război. Mormintele sunt goale, dar pe cruci sunt numele lor și sunt po­meniți de fie­care dată la slujbe, li se fac parastase. Asta înseamnă să ai rădăcini! La mine în sat, unde am copilărit, la Ro­șia, lumea nu mă întreba cum mă cheamă, ci al cui sunt. A lui Ilina lu' Veronica a lu' Simionu' Șei­cu­lui. Ilina era mama, Veronica era bu­nica, Simion era bunicul, iar străbunicului i se spunea Șeic, pentru că era mai înstărit, avea pământ. Când spui al cui ești, ești responsabil de trei gene­rații, nu te faci de râs numai pe tine, ci pe toți. Vedeți, asta se pierde acum. Asta e, cred eu, esența poporului ro­mân: să ai ră­dăcini. N-am fost acolo, la Roșia, o pe­rioadă, dar n-am vândut pământul - cum să-l vând? Dacă oa­menii s-ar gândi la rădăcinile lor, nu și-ar mai vinde pământul".

Mormintele vii

- Ce să se fi întâmplat cu noi? Ce să se fi întâm­plat cu românii, de am ajuns aici?

- Cred că asta s-a întâmplat și din cauza noastră, a lipsei de patriotism, de mândrie națională. Mo­mâr­lanii au un obicei foarte frumos: își îngroapă morții în grădină. Era și un semn de proprietate, că nu putea veni altcineva să spună că e pământul lui, dacă morții tăi erau îngropați acolo. Tocmai asta era ideea: să te lege de acel pământ. Și, să vedeți! Cineva vrea să cumpere teren. Zice proprietarul: "Ți l-aș vinde, că-s bani faini, dar nu pot, că nu pot să-mi vând părinții. Aș fi de râsul satului și al lumii".
În multe zone, pe morminte se pun pomi fruc­tiferi. Crucea poate se duce, dar pomul rămâne. O altă viață care apare și continuă. Românilor adevărați niciodată nu le-a fost frică de moarte, că românii adevărați se trag din daci, fără discuții. Romanii se minunau că dacilor nu le e frică de moarte: îi puneau jos și treceau cu carele alegorice peste ei și dacii mu­reau zâmbind. Și toate izbânzile românilor, în timp, vin de-aici: nu se tem de moarte, știu că urmează o altă lume, mai bună, că sufletul nu moare. De ce-am ajuns noi acum să ne temem de moarte? Simplu! Din cauză că alergăm numai după avuție și bani. Nu ne ocupăm de suflet. De aici apare tot ce e rău în lume. Dacă acum conducătorii noștri ar fi cum erau cei de-atunci, să creadă în țară, să creadă în Dumnezeu, România ar fi departe!

Foto: arhiva personală Emil Părău