Pruncuța nu împlinise încă trei ani. Avea buclele bălaie, ca spicul grâului copt, și ochii mari, albaștri. Părea un înger în cămășuța de cânepă, o țâră cam mare pentru ea, și se agățase de pulpana hainei tătâne-său, aflat pe picior de plecare. Își văzuse mama plângând și, fără să știe de ce, simțise cumva că dacă i-ar grăbi tatălui întoarcerea, totul va fi bine. În prag, bunicul încerca să-și ascundă tremurul vocii: "Fiule, o venit vremea să pleci!". Mai multe nu putea să spună. Știa că se vor întâmpla lucruri mari și grave pentru Țară, că fiecare pas al lor, de-acum încolo, va avea culoarea sângelui și va adăuga încă o filă pe răbojul istoriei.
Tatăl își sărută ficiorul din leagăn, apoi își luă în brațe prunca, o strânse la piept și-i spuse: "Fata tatii! M-oi duce io să găt războiul. Și m-oi întoarce negreșit! M-oi întoarce!..."
Era 27 august 1916. Primul Război Mondial ajunsese și-n ograda românilor. Când s-a terminat, toți cei care luptaseră aveau să se întoarcă, așa cum promiseseră, acasă. Unii vii, alții în chip de năluci, căutându-și liniștea de care n-apucaseră să aibă parte. Acum au găsit-o. Întrupată în crucile ce-mpânzesc munții din Valea Jiului, ridicate de un om ce se încăpățânează să nu uite...
Memorialul Primului Război Mondial
Se numește Emil Părău și nu e prima dată când numele îi apare în paginile revistei noastre. E om de afaceri în Valea Jiului, dar nu unul oarecare. E, deocamdată, singurul român care și-a cumpărat satul natal, Burtuc-Roșia, din Munții Apuseni, pentru a-l salva de la pieire, și este considerat, totodată, "părintele" stațiunii Straja, din Munții Vâlcan. De numele lui se leagă, însă, și numeroasele cruci și monumente dedicate eroilor români, așezate pe mai toate culmile munților aceștia tăcuți, ca semne pe care le lasă, cu smerenie, viitorimii. Cel mai recent este Memorialul Primului Război Mondial, amplasat la cota 1612 din Pasul Vâlcan. Răstignit pe o cruce uriașă, Hristos ia, parcă, tot alt chip: al fiecăruia dintre cei peste 5400 de români căzuți în Valea Jiului atunci, în Primul Război Mondial. De o parte și de alta a crucii, busturile celor doi conducători ai oștirii române de la acea vreme, generalul Ioan Culcer și colonelul Dumitru Cocorăscu.
Locul ales pentru amplasarea Memorialului nu e întâmplător: aici se află prima palmă de pământ românesc din Ardeal, eliberată de ostașii români, în luptele din Primul Război Mondial. Tot aici sunt și pădurile cu năluci care-și caută casa. Ostași-fantome, pe care oamenii îi întâlnesc prin păduri.
"Am vrut să facem inaugurarea acestui Memorial chiar în 27 august", spune Emil Părău, "pentru că atunci România a declarat război Austro-Ungariei. A fost primul act de sacrificiu, cel al regelui Ferdinand, pentru că el și-a înfrânt sângele, declarând război alor lui, pentru binele țării în fruntea căreia se afla. A fost un exemplu pozitiv pentru țară. Ca să vă dați seama ce însemna naționalism, patriotism, în acea perioadă: românii au fost primii din lume, ca mobilizare: la 8 milioane și ceva de locuitori, cât avea România atunci, au fost 860.000 soldați. Asta înseamnă că peste 10,2 la sută din populație a luat arma în mână. Când s-a declarat război, românii au simțit că asta urma să fie cea mai mare biruință din istoria neamului lor: să facă Unirea tuturor românilor, ceea ce nu se mai făcuse niciodată. Acesta era idealul cu care plecaseră ei la luptă".
Când moartea nu contează
Nu citește textele altora Emil Părău. Le va fi citit, la vreme, în cărțile de istorie și multe le va fi aflat, copil fiind, ascultând fascinat poveștile celor bătrâni, care le trăiseră.
"Se pare că s-a întâmplat așa: în 27 august 1916, la ora 12, la prânz, s-a declarat război; la 12 noaptea, au început să bată clopotele în toată țara. Vă puteți imagina cum răsunau, în toți munții ăștia, clopotele! Ăsta era semnalul că trebuie să se prezinte toți la unitățile lor. Românii se pregătiseră de război încă din 1914. Își scoseseră armele din Războiul de Independență și le-au pregătit. Aveau un armament foarte slab, comparativ cu cei cu care luptau. Aveau doar niște amărâte de baionete, nu aveau tunuri...
Povestește, într-o carte, unul din cei care a participat la Primul Război Mondial aici, în zonă, Ioan D. Isac, că a mers călare spre Compania lui dincolo de Munții Vâlcan, în Gorj, la Rugi - Schela, dar a ajuns cu întârziere și ai lui plecaseră deja. A mers după ei, cale de vreo 20 km. Calul nu a mai rezistat și atunci a fost nevoit să meargă pe jos, până i-a ajuns din urmă. Câți dintre noi ar mai face asta? Să mergi pe jos, să întâlnești războiul... Dar ei așa simțeau.
Toți cei care au scris despre război, fără pretenții literare neapărat, dar care chiar au trăit grozăviile acelea, îți transmit starea lor. Și toți spun același lucru: "Nu eram veseli, că ne-am lăsat familia acasă și nu știam dacă-i vom mai vedea vreodată. Dar aveam sentimentul că realizăm cea mai mare biruință a poporului, unirea tuturor românilor, și ne-am tras toată puterea de aici. Știam că-i eliberăm pe frații noștri!" Vedeți? Știau de la început că vor muri, dar știau și că, fără moarte, nu puteau avea biruință, iar scopul era așa înalt, că moartea chiar nu conta!"
Emil Părău spune povestea simplu, fără să aștepte întrebări. "Tot ceea ce am făcut, am făcut pentru că așa am simțit. Ca să nu se uite ce au înfăptuit eroii noștri, noi trebuie să știm ce au făcut și să recunoaștem. Nu știu cine spunea, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: "Noi am reușit să facem Unirea, dar să vedem dacă generațiile următoare vor reuși să păstreze ce am făcut noi!" N-am prea reușit... Am pierdut Basarabia, apoi tot câte un alt colț de țară. Dacă vom continua așa, fără să ne pese, fără să ne știm trecutul, fără să avem rădăcinile înfipte bine, vom mai pierde. Economic, tot pierdem de-o vreme-ncoace și asta e ca și cum ți-ai pierde țara. Oamenii aceia au luptat pentru pământ. Erau oameni simpli, care și-au dat viața fără să știe ce-i aceea plată. Regele Ferdinand, care nu era român, a făcut cea mai mare reformă agrară din istoria mondială: după Primul Război Mondial, pe toți românii aceia care au participat la război i-a împroprietărit, le-a dat pământ. Sunt plini munții de cei care au murit aici și nu se mai știe nici unde, nici cine au fost. Dincolo de munți, în județul Mehedinți, în comuna Izvoarele, la intrarea în cimitir sunt cruci cu numele celor morți în război. Mormintele sunt goale, dar pe cruci sunt numele lor și sunt pomeniți de fiecare dată la slujbe, li se fac parastase. Asta înseamnă să ai rădăcini! La mine în sat, unde am copilărit, la Roșia, lumea nu mă întreba cum mă cheamă, ci al cui sunt. A lui Ilina lu' Veronica a lu' Simionu' Șeicului. Ilina era mama, Veronica era bunica, Simion era bunicul, iar străbunicului i se spunea Șeic, pentru că era mai înstărit, avea pământ. Când spui al cui ești, ești responsabil de trei generații, nu te faci de râs numai pe tine, ci pe toți. Vedeți, asta se pierde acum. Asta e, cred eu, esența poporului român: să ai rădăcini. N-am fost acolo, la Roșia, o perioadă, dar n-am vândut pământul - cum să-l vând? Dacă oamenii s-ar gândi la rădăcinile lor, nu și-ar mai vinde pământul".
Mormintele vii
- Ce să se fi întâmplat cu noi? Ce să se fi întâmplat cu românii, de am ajuns aici?
- Cred că asta s-a întâmplat și din cauza noastră, a lipsei de patriotism, de mândrie națională. Momârlanii au un obicei foarte frumos: își îngroapă morții în grădină. Era și un semn de proprietate, că nu putea veni altcineva să spună că e pământul lui, dacă morții tăi erau îngropați acolo. Tocmai asta era ideea: să te lege de acel pământ. Și, să vedeți! Cineva vrea să cumpere teren. Zice proprietarul: "Ți l-aș vinde, că-s bani faini, dar nu pot, că nu pot să-mi vând părinții. Aș fi de râsul satului și al lumii".
În multe zone, pe morminte se pun pomi fructiferi. Crucea poate se duce, dar pomul rămâne. O altă viață care apare și continuă. Românilor adevărați niciodată nu le-a fost frică de moarte, că românii adevărați se trag din daci, fără discuții. Romanii se minunau că dacilor nu le e frică de moarte: îi puneau jos și treceau cu carele alegorice peste ei și dacii mureau zâmbind. Și toate izbânzile românilor, în timp, vin de-aici: nu se tem de moarte, știu că urmează o altă lume, mai bună, că sufletul nu moare. De ce-am ajuns noi acum să ne temem de moarte? Simplu! Din cauză că alergăm numai după avuție și bani. Nu ne ocupăm de suflet. De aici apare tot ce e rău în lume. Dacă acum conducătorii noștri ar fi cum erau cei de-atunci, să creadă în țară, să creadă în Dumnezeu, România ar fi departe!
Foto: arhiva personală Emil Părău