"Hai, Gorju!" se strigă din sală, şi spectatorii aplaudă cu multă căldură, încântaţi de ceea ce aud, în vreme ce în spatele sălii, tineri şi oameni de-o vârstă la care nu te-ai gândi că s-ar ridica de pe scaune au încins o horă cu scântei. În sfârşit, muzicile tradiţionale s-au întors la Muzeul Ţăranului printr-un concert marca Speranţa Rădulescu, garant al calităţii. La spectacolul acesta din 23 septembrie, care ne dorim să fie primul dintr-o lungă serie, pe scenă au urcat muzicanţi de seamă din vechiul sat de lăutari Pârâu de Pripor, având-o ca "şef de trib" pe Mărgălina Cidoiu. A fost o adevărată seară de gală, cu doine, hori, sârbe şi cântece "decent deocheate".
Născută cu vioara-n cui
Tăvălugul uniformizării şi al modernizării a trecut şi peste muzicile tradiţionale gorjene, ştergând din farmecul lor aparte ce le-a făcut atât de îndrăgite. Însă Gorjul rămâne una dintre puţinele zone în care mai poţi asculta la câte o petrecere restrânsă câte o doină străveche, cântată fără staţie, ca acum o sută de ani. Satele lăutarilor, cum este şi Pârâu de Pripor, sunt păstrătoarele acestor comori, transmise din generaţie în generaţie, iar Mărgălina Cidoiu, cu vocea ei măiastră, face legătura cu lumea cea veche şi cu muzica ei plină de emoţie. De fapt, Mărgălina nu-i din Pripor. A ajuns în sat la 16 ani, ea s-a născut la vreo treizeci de kilometri distanţă, în Ohaba. "Eu m-am născut cu vioara-n cui, aşa se zice pe la noi. Da' chiar aşa a fost, că tata, Sofronie Busnei, zis Gavrilă, cânta cu vioara şi cu chitara, cânta şi mama, Ana, pe care toţi o ştiau de Lenuţa, cântau şi surorile mele mai mari. Ce se-ntâmplă, eu am fost singurul copil al lor împreună, da' mama avea trei fete şi un băiat, pe Valerică Feraru, din prima căsătorie. De când m-am născut, cânta muzica în casă. Era lumea săracă, nu ca acum, mă punea mama în pat, cât făcea ceva de mâncare, eu mă puneam pe cântat şi mă lua somnu'. Am început să cânt de mică, de la patru-cinci anişori. Cum eram cea mai mică din familie, toată lumea mă iubea. Cum mă vedeau, mă luau în braţe şi mă pupau. Şi la vârsta de zece ani, asta era-n '53, am vrut să merg cu tata, cu mama şi cu sora mare la cântare. «Ia-mă, şi pe mine, tată, la o nedee, la un hram, să cânt cu voi!». Tata n-a vrut, «Mă tată, e departe, e vreo zece kilometri, mergem pe jos şi te dor picioarele». Şi nu m-a luat. Eu am luat o sapă, am zis că fac curăţenie prin curte, tai iarba, da' de necaz, am tăiat cu sapa toate florile şi m-am tăiat un pic şi la picior. După aia, n-am mai răbdat, am aruncat sapa, mi-am luat papucii-n mână şi-am fugit după ei, în satul Covrigi. Pe vremea aia nu-ţi era frică să mergi singură, am mers singură ani de zile, şi mai aveam şi eu un cercel, un inel, da' nu m-a afectat nimeni. Nu s-a legat nimeni de mine. Mai mergi şi azi pe stradă singur, că imediat cum ieşi, te-a şi afectat. Şi când m-a văzut tata, a rămas săracu' cu gura căscată: «Cum ai venit tu, mă, tată, până aici?». Eram mică, mă urcau oamenii pe mese să mă vadă cum cânt."
"E drăguţă foc, şi dac-o auzi cum cântă..."
Pe când avea 16 ani, un lăutar cu firmă serioasă din satul Pârâu de Pripor, Nicolae Cidoiu, a venit la Ohaba să o ceară de nevastă. Avea 23 de ani, făcuse armata, dar Mărgălina ar mai fi copilărit. Nici tatăl ei nu a vrut să-i dea drumul, i-a spus omului că-i prea mică. "Ce se-ntâmplă, un verişor de-al meu s-a căsătorit cu o fată din Pârâu de Pripor şi bărbatu' ăsta-l meu l-a întrebat atunci, «Mă, n-ai şi tu o fată la tine-n sat s-o iau de nevastă?». «Am una, o verişoară de-a mea, da-i mică. E şi drăguţă foc şi dac-o auzi şi cum cântă...». Eu am zis că mă mărit după 20 de ani, nu era ca acum, să ştie fetele tot despre băieţi, eu la 16 ani nu ştiam nimic. Tata a zis că-s mică şi că n-are ce să-mi dea zestre, dar Cidoiu a zis că lui nu-i trebuie nimic, decât pe mine. Şi mi-a zis «Măi, fată , eu nu pot să vin aici la familia ta, că nu pot să-mi las părinţii şi nu am cu cine cânta aici, aşa că vii tu cu mine». Mie mi-a plăcut de el cum cânta cu vioara, foarte bine, mai era şi drăguţ, curat, simpatic. Şi adevăru' e că şi eu voiam să plec din satul meu, că acolo nu prea aveam cu cine cânta, erau doar două-trei familii de lăutari. Când am ajuns la Pârâu de Pripor, acolo era plin de lăutari, da' n-aveau cântăreţe, mai cântau oamenii cu gura. Aşa că am fost campioană acolo, le-am mai învăţat eu pe câteva fete să cânte. Alt sat, altă lume, şi eu singură acolo, printre ei. Da' m-am obişnuit, de dragul soţului, al copiilor, m-am obişnuit şi am stat cu bărbatu' până s-a întâmplat să moară, la 62 de ani. Am doi băieţi, la amândoi le-am făcut casă, amândoi cântă, şi am nepoţi şi nepoţele, un nepot profesor de muzică la Motru, şi am două strănepoate, pe Daria, de cinci ani şi pe Iulia, de zece ani, care e la şcoala de muzică. Când se face mare, o dau şi pe ailaltă. Astea două mă moştenesc pe mine."
Străbunica la nuntă
Pe scena de la Muzeul Ţăranului Român
- Dumneavoastră pe cine aţi moştenit?
- Pe mama, pe surorile mai mari, pe bunica. La noi se spunea că dacă ţi se naşte fată, ai cântăreaţă. Da' mai mult am moştenit-o pe străbunica, Leana lu' Coadă, care-a trăit până la 104 ani. Ea ne spunea să fim cuminţi, să cântăm la fel, şi ăluia bun, şi ăluia rău, să nu facem separatisme de astea. Că dacă râzi de unu' mai nărod, mai sărac, râzi de tine. Săracu', poate aşa l-a lăsat Dumnezeu şi eu ce să fac, să-l băşcălizez? Păi atunci pe mine mă băşcălizez. Ehei, câţi beţivi n-am împăcat eu pe la nunţi, să nu ajungă să se certe, să se bată, îi luam pe fiecare şi le spuneam la ureche: "Lasă, că îi cânt lu' ăsta mai întâi şi după aia ţie, da' ţie ţi-oi cânta mai frumos." Eu, că eram cea mai mică, mergeam cu străbunica pe la nunţi, pe la petreceri, că toată lumea o invita, cât era ea de bătrână. Avea daru' ăsta, să citească omu' şi să-i facă pe loc un cântec , îi spunea cum s-a născut, cum o să-i fie, ca o vrăjitoare. De la ea am învăţat eu până la 16 ani, plus haru' pe care l-am primit de la Dumnezeu, să inventez cântece. Uneori, melodia e veche, da' cuvintele-s ale mele. Că altfel îi cânţi fiecăruia, nu-i ca la concerturi de astea, de le cânţi la toţi la fel. Dacă-i unu' tinerel, îi cânţi "Ridică, mândră perdeaua/ Ca să văd să-mi iau mantaua/ Că mă prinde zorile şi mă prinde ziua-n sat/ Nesătul de sărutat." Dacă-i cânţi lu' unu' despărţit de nevastă, îi cânţi "Ce credeai, mândruţă, c-am să mor de dorul tău?" Dacă-i unu' însurat, îi zici "Am nevastă cam drăguţă/ Mă ia-n braţe, mă desculţă/ Îmi dezbracă hainile,/ Îmi blesteamă mândrele" Astea-s cântece pe care nu le auzi la radio şi la televizor. Ce auzeam eu la radio şi nu mai puteam de bucurie erau cântecele doamnei Maria Lătăreţu.
- Aţi cunoscut-o?
- Foarte mult am iubit-o. Eram mică, la Ohaba, şi cum auzeam un cântec de-al ei la radio, o luam la fugă într-o pădurice aproape de casă, cu un creion şi un caiet, şi notam acolo. Imediat prindeam, cu melodie cu tot. Aşa i-am ţinut minte cântecele. Şi mai târziu, aveam 26-27 de ani, i-am văzut ultimul spectacol la Târgu Jiu. Eram cu soţul, a doua zi trebuia să mergem să ne facem buletin, că 10 ani n-am fost căsătoriţi oficial. Şi noaptea, după concert, când am ajuns la oamenii ăştia la care trebuia să dormim, prietenii lu' soţu', am găsit poarta încuiată. Ce ne facem, unde ne ducem? "Hai la hotel", zice el. Şi acolo, peste cine dăm? Peste doamna Maria. Soţul meu o ştia, cântase cu dânsa, aşa că au început să vorbească. "Mă băiatule, asta-i nevasta ta?" "Da, doamnă, Mărgălina o cheamă." "Mi se păru că seamănă cu un lăutar cu care am cântat eu". Era vorba de tatăl meu, care cântase mai demult cu ea. Nici n-a trebuit să-i spun, a ştiut din prima că sunt cântăreaţă. Mi-a zis:"Măi fată, da' ce accent frumos ai, şi ştii şi să râzi, ai toate talentele să fii o cântăreaţă mare.""Vai, doamna maestră", i-am zis, "da' eu cânt pe la nunţi, pe la botezuri". "Şi eu am cântat la fel, cu chitara, cu gura, pe unde ne lua. Poate ajungi şi tu ca mine". M-a întrebat dacă tata are pensie, i-am zis că n-are, că n-a păstrat nicio hârtie, iar dânsa mi-a scris pe un colţ de ziar o adresă unde să mă duc, şi aşa a avut şi tata o pensie mică, acolo. Mi-a mai zis că mă invită la Bucureşti, să dau un examen, da' s-a întâmplat că nu m-a mai chemat. Am rămas la Pârâu de Pripor, cu soţu', şi ne-am făcut firmă mare şi am muncit serios. Trebuie să munceşti din greu. Muncesc şi acum, la 74 de ani.
"Se bucură lumea de mine când mă vede"
Acasă, în Pârâu de Pripor
- La nunţi, la petreceri, mă duc pentru că se bucură lumea de mine când mă vede. I-e drag lumii de mine, altfel aş mai sta şi eu pe acasă. Da' nu mai e ca pe vremuri, când îşi puneau oamenii nunta după programul nostru, cu un an, şapte-opt luni înainte, ca să ne prindă.
- Aveţi o doină frumoasă, "Mi-aduc aminte demult", care zice aşa "Foaie vede mărgărit/ Mi-aduc aminte demult/ Stau în loc şi-ncep să plâng/ Mă gândesc la viaţa mea/Şi m-aprind ca vâlvăra".
- Asta peste tot a fost apreciată, a luat premiu' întâi la Viena, la Israel, Elveţia, la Craiova, Suceava, Baia Mare. Şi acum am ajuns să mă gândesc şi eu la viaţa mea. E greu să nu te gândeşti cum a fost, ce-ai făcut, pe unde-ai umblat, câtă lume te-a iubit. Şi nu mai poţi întoarce roata să mai fii ce-ai fost. Şi cât am mai umblat... Acu', nu mai merge nimeni pe jos, nici 50 de metri. Cum mai umblam noi, şi cu acordeonul în spinare, câte 10-15 kilometri, peste văi, prin păduri, vai mama noastră, ca să ajungem să cântăm unde eram chemaţi. Mai plecam şi cu o noapte înainte, când era mai departe. De Crăciun, cântam colinde toată noaptea, dimineaţa trăgeam la cineva în sat, dormeam câteva ore şi porneam iar din casă-n casă, că seara începea balul. A doua zi ne spălam un pic, trăgeam un pui de somn şi porneam, că veneau finii la naşi şi mergeam să le cântăm. Şi aşa o ţineam patru zile. Toată viaţa am fost plecată de acasă. Da' nici că-mi pare rău. Acu' mi-aş lua papucii în mâini şi aş pleca pe jos până la Covrigi, la nedee.
Foto: MIRELA RADU (2), GEORGIANA VLAHBEI (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
