"De mic copil am ştiut că voi ajunge pe scenă"
- Dacă ar realiza cineva un top al celor mai iubite vedete din România, cu siguranţă că te-ai clasa pe podiumul învingătorilor. Dincolo de talentul tău "multilateral" dezvoltat, iradiezi o cumsecădenie uriaşă, o disponibilitate afectivă extrem de rară în ziua de azi. Unde se află izvorul ei?
- Fiind cel mai mic din patru copii, am primit cele mai multe alinturi şi pupături, faţă de cei trei fraţi ai mei mai mari (din prima căsătorie a mamei mele, rămasă văduvă, înainte de a se recăsători cu tata). Dar ne-am iubit ca şi cum am fi fost fraţi buni, ne luam apărarea unii altora, mai ales ei mie, pentru că eram tare năzdrăvan, pe cât eram de mic şi de firav. Fac parte dintr-o familie multietnică din Ardeal (sunt din Agnita, un oraş în apropierea Sibiului) cu un tată român-ortodox şi mama catolică, jumătate unguroaică, un sfert slovacă şi alt sfert poloneză. Până târziu-încoace, noi ne-am adresat părinţilor cu "dumneavoastră" (ca în fostul imperiu austro-ungar - "Frau Mutter", "Herr Vater"). Un protocol familial şi o educaţie poate puţin cam aspră şi riguroasă, în spiritul dogmei şi moralei creştine, cu un sentiment al mândriei exacerbat până aproape de orgoliu, care cumva mi-a ciuntit un pic aripile, mi-a înfrânat imaginaţia. De aceea, mi-a şi crescut năvalnic dorinţa de a fi şi altfel decât ei, de a cunoaşte şi altă lume, de a depăşi tiparele, de a-mi urma visurile. De mic copil am ştiut că voi ajunge pe scenă, pe ecran. Că mă voi adresa oamenilor. Am plecat de tânăr cu chitara prin lume, ceea ce mi-a oferit o mai mare deschidere asupra lumii ei. Când m-am întors, nu m-am mai adresat părinţilor cu "dumneavoastră", şi a fost bine, că am mai destins atmosfera, explicându-le că respectul şi dragostea mea faţă de ei sunt neştirbite.
- E important ca un copil să fie înconjurat de afecţiune? Te întreb, fiindcă lumea de azi pare să fie stânjenită de dragoste.
- E foarte important să creşti într-o atmosferă de afecţiune, să înveţi de mic ce e iubirea. Asta îţi dă încredere în tine, te face optimist şi cutezător. De altfel, tot ce se află în jurul nostru e o materializare a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, şi e bine să înţelegi lucrul ăsta din timp. Motorul mişcării este iubirea. Nu există nimic în afara ei. Doar teama şi întunericul.
"Numele unei minuni: Iarina"
- Când Iarina a venit pe lume, am înţeles că există, cu adevărat, minuni. Dincolo de sentimentul de împlinire pe care ţi-l dă, un copil îţi dezvăluie esenţa divină. Copiii văd îngeri şi zâne, universul lor e populat de fiinţe fantastice, şi vorbesc cu ele. Noi ne uităm, dar nu vedem nimic. Iarina desena la doi ani "Îngeru' lu' mami", susţinând că îl vedea. Copiii se nasc înţelepţi şi uită, apoi, când încep să vorbească, pentru ca apoi să înveţe din nou, treaptă cu treaptă. În ce mă priveşte, mai am foarte puţine lucruri fundamentale s-o învăţ pe Iarina. Sigur că mi-ar plăcea să fie un bun muzician - este elevă la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" şi câştigă concurs după concurs la pian -, dar, iată, ea vrea să se facă medic veterinar. Are două broaşte ţestoase şi un câine ciobănesc mioritic, pe care le îngrijeşte cu mare dragoste şi devotament. Nu trebuie decât să îşi urmeze crezul, ca să fie fericită în viaţă, cu alegerile ei. Şi să fie sănătoasă. Chiar dacă eu şi mama ei, scriitoarea şi editoarea Daniela Pascu, nu am avut atât timp cât ne-am fi dorit ca să stăm cu ea, i-am dăruit toată dragostea noastră şi am asigurat-o de ea în fiecare zi, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt. În general, foarte mulţi părinţi uită să înveţe de la copii şi pretind că numai copiii au de învăţat de la ei. Eu am învăţat de la Iarina să fiu mai răbdător, mai îngăduitor, am reînvăţat jocul copilăresc, am redescoperit dorinţa de afecţiune şi dăruirea iubirii în mod dezinteresat. Însă lecţia răbdării a fost cea mai mare dintre toate. Şi m-a mai învăţat să lucrez la computer, pe care ea îl "butonează" de pe la trei ani. Copiilor le e foarte uşor să acceseze şi să se mişte în planul virtual. Şi, până la urmă, ce e realitatea, dacă nu tot o plăsmuire a minţii noastre?
- Văzută de la distanţă, viaţa ta pare fericită şi împlinită. Totul pare să se consume la parametri maximi: profesia, familia, poziţia socială. Consideri că ţi-ai găsit direcţia definitivă?
- Absolut. Iar ea-mi este dată de legătura mea permanentă cu Dumnezeu. Tot ce fac primesc de la el. Tot ce dăruiesc e dar de-al lui. Am cerut ajutorul şi dragostea Lui şi le-am primit. Totul e să accesezi "butonul", legătura cu El. "Cere şi ţi se va da!". Caută-L pe Dumnezeu, roagă-I-te şi El îţi va răspunde.
"Pentru omenie nu-ţi trebuie şcoală"
- Pas cu pas. Şi am avut şi maeştri. La loc de cinste între ei se află bunica mea din partea mamei, slovaco-poloneză, care era o mare înţeleaptă. Primul lucru învăţat de la ea a fost că "pentru omenie nu-ţi trebuie şcoală". Ea avea doar două clase, dar citea ziarele şi în română, şi în maghiară, era foarte interesată de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei, voia să fie informată la zi şi comenta foarte pertinent evenimentele epocii. Un maestru mi-a fost şi învăţătoarea mea din şcoala primară, şi apoi sora mea cea mare, care s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească, şi la a cărei pierdere am suferit foarte mult! Apoi am găsit maeştri prin cărţi. Una de căpătâi a fost pentru mine "Învăţătura orală a maestrului Aivanhov". Acesta era un trăitor întru credinţă bulgar ortodox, un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, dar şi al cărţilor sfinte ale iudaismului şi ale altor religii, care a trăit în Franţa şi a trecut la cele veşnice în 1986. M-au ajutat foarte mult scrierile lui, pentru că nu sunt pur teoretice, şi m-am regăsit în multe din punctele lui de vedere asupra subiectelor care mă preocupă. Iar de la noi, părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, mi s-a părut a fi cu adevărat un îndrumător de neam întru credinţă. Dar chiar şi marii maeştri au avut, la rândul lor, maeştri. Părintele Arsenie Boca, de exemplu, a stat la Muntele Athos şi a fost îndrumat în duh de un călugăr care trupeşte murise cu un secol înainte, dar şi de Sfânta Fecioară, în mod direct. Am citit cărţile părintelui Arsenie Boca, am mers la Mânăstirea Sâmbăta unde a păstorit, şi la Prislop, la mormântul său, am văzut biserica de la Drăgănescu, pictată de el, o feerie creştină. Chiar dacă nu a fost încă declarat sfânt de Biserica Ortodoxă Română, spiritul lui veghează şi îi ajută pe români şi acum. Am simţit şi eu puterea lui, când m-am închinat la mormântul său de la Prislop. Mai sunt şi alte asemenea locuri. Am fost de curând în Franţa, la Lourdes, şi aş recomanda tuturor celor care pot să meargă în locurile de pelerinaj creştine. Contează prea puţin dacă sunt ortodoxe sau catolice, în toate religiile Iisus Hristos a adus legea iubirii peste legea talionului şi a deschis poarta spre lumină, aducându-ne mântuirea. Două mii de ani nu am fost în stare să înţelegem lecţia iubirii şi a iertării şi ne-am pierdut energia în războaie fără sens.
"Dintr-un bob de muştar iese un arbore"
- Am primit foarte multe ecouri, toate pozitive. Mulţi mi-au mărturisit că "În căutarea armoniei", apărută în 2005, le-a schimbat viaţa. Toţi ţin cartea pe noptieră, ca să citească din ea în fiecare seară, să se detaşeze de grijile zilei, să găsească pacea şi liniştea sufletului. E o carte pe care am scris-o în trei zile. Consider că am avut bucuria de a fi fost ales să o scriu, nu ştiu dacă am avut inspiraţie, sau pur şi simplu cuvintele veneau singure şi se aşterneau pe hârtie. A patra zi, am vrut să mai adaug ceva, dar n-am mai putut scrie un rând. Mai mult a durat până ce soţia mea, Daniela, a redactat-o, şi până ce o graficiană, româncă stabilită în Olanda, mi-a făcut nişte ilustraţii superbe. Orice carte e un îndrumar de viaţă, te învaţă ceva. De multe ori, dincolo de cuvinte se ascunde un înţeles mai adânc, aşa ca în parabolele lui Iisus. El zicea că trebuie să avem credinţă cât un bob de muştar, iar mulţi dintre semenii noştri înţeleg asta, ca şi cum ar trebui să avem atâta credinţă cât să mergem la biserică, duminica, de exemplu, iar când ieşim de acolo să-l înjurăm pe cel întâlnit pe stradă. Dar dintr-un bob de muştar iese arborele care face alte mii de fructe, de boabe mici. Astfel trebuie să înţelegem credinţa, lucrătoare şi roditoare încontinuu.
- De la o vreme, Dumnezeu ne dă semne de supărare. Cu atâtea dezastre naturale care ameninţă pământul, nu de puţine ori am avut sentimentul că se apropie sfârşitul lumii. Să fie o pedeapsă pentru răutăţile noastre?
"La jumătatea vieţii"
- Ultimul meu album a fost "Jocul de-a joaca", apărut în 2004, după care a urmat o selecţie din cele mai de succes melodii ale mele, intitulată "12 ani, 12 balade", editat în 2005, şi care a însoţit un turneu prin toată ţara, făcut împreună cu trupa mea de acompaniament, "The Blue Workers". Acum am gata un nou material, ce aşteaptă să iasă pe piaţă. Se cheamă "La jumătatea vieţii". Piesa care dă titlul albumului este extrem de confesivă, în care arăt cam ce am făcut eu în viaţă până acum, cu bune şi cu rele.
- Toate "zidirile" au nevoie de linişte sufletească. Tu ai avut norocul unui partener de viaţă care să se acordeze cu tine în "cuget şi în simţire".
- Şi eu, şi soţia mea, am avut de învăţat unul de la celălalt. Suntem firi opuse (eu Fecioară, ea e Berbec), abordăm diferit problemele, şi de aici au ieşit, cel puţin la început, de nenumărate ori scântei. Dar din punct de vedere spiritual, avem aceleaşi opinii, aceleaşi preocupări. Ne ajutăm şi ne susţinem reciproc, îmbunătăţind încontinuu relaţia noastră.
- Pentru final, te rog să ne deschizi uşa unei zile din viaţa ta...
- Mulţi mă întreabă cum reuşesc să fac atâtea lucruri deodată: să şi cânt, să şi joc, să şi compun, să şi scriu, să şi citesc. Uneori, ai surpriza să constaţi că timpul se dilată sau se contractă, în funcţie de răbdarea ta şi de plăcerea cu care faci lucrul respectiv. Nu trebuie să lăsăm timpul să fie stăpânul nostru, ci noi trebuie să fim stăpânul lui, să ţinem noi hăţurile. Dar pentru asta trebuie să fim mereu atenţi. Mereu să veghem. Iar când faci un lucru cu drag, oricât de mărunt, iese bine. Acum sunt implicat într-un proiect la Teatrul Naţional din Cluj, un musical cu actori şi păpuşi, după "Vicontele", de Eugen Ionescu, care va avea premiera la sfârşitul lui septembrie. Apoi vreau să plec într-un turneu prin ţară, pentru a-mi promova noul disc, "La jumătatea vieţii", pe care sper să-l lansez curând, până în noiembrie, la casa mea de discuri, "Tempo Music". Chiar dacă nu se aud la toate radiourile cântecele mele şi nu se sparg vitrine când scot un disc, concertele mele au succes la public şi sunt din ce în ce mai solicitat, pentru că s-a dus vorba despre mine aşa, din gură în gură, fără să am o susţinere mediatică consistentă. Anul trecut am avut un proiect foarte frumos, cu un ciclu de şase concerte prin ţară, în compania unui mandolinist şi a unui chitarist irlandez, care aveau nişte compoziţii foarte interesante, inspirate din folclor, un turneu pe care mă gândesc să-l repet. Aştept acum un proiect de film al unui regizor ungur, am jucat şi anul trecut într-o producţie ungurească, în care am vorbit în ungureşte, româneşte şi englezeşte. Cu grupul "Divertis" sunt implicat în realizarea parodiei politice de desene animate "Animat Planet", în ianuarie vom turna un nou serial. Până atunci, mi-am cerut voie de la colegi să iau o pauză pentru a-mi finaliza proiectul de disc şi pe cel de teatru de la Cluj. Nu m-am certat din cauza asta cu colegii din "Divertis", cum ar putea specula ziarele, ba chiar au fost înţelegători. Pentru proiecte de mai mare anvergură am nevoie de timp, or eu trebuia să fiu săptămânal la filmare cu "Divertis". De acum înainte, s-ar putea să fiu mai puţin văzut la televizor, dar să nu se sperie nimeni: voi reveni!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
