De această dată, tinerii sunt fascinaţi de "Mor, murgule, dă necaz", şi de alte cântece pline de patos, vechi de optzeci de ani, poate chiar o sută. Ascultă cu atenţie şi îi ovaţionează pe Milan şi pe "băieţii" lui din vechea gardă. O ocazie atât de rară de a asculta această muzică lăutărească, cântată de maeştrii ei! Milan este un lăutar cu voce pătrunzătoare, când plină de tristeţe, când de vigoare, cum astăzi nu mai auzi: lăutarul de la ţară, din sud, haios, plin de poveşti, trecut prin toate, ajuns să cânte la Bucureşti cu cei mai buni muzicanţi. Lăutarul care priveşte în urmă cu drag, la cele ce-au fost, şi cu resemnare, pentru că, după generaţii şi generaţii în care muzica aceasta s-a transmis în familie, acum se apropie de sfârşit.
De fustele mamăii Fănica
Prieteni la cataramă: Milan şi Jean "Căpăţână", ginerele lui Gheorghe Lambru
- Mulţi, foarte mulţi, plin era. Tot satu'. Numai ţambalagii erau vreo 20, acordeonişti 50, nu era casă fără lăutar, unele avea câte patru, cinci. La noi, era tata, frate-miu, Dumnezeu să-i ierte, şi cu mine. Se cânta bine de tot în Bobeşti, şi la unele nunţi veneau lăutarii mari de la Bucureşti să cânte, Florică Calu, Gheorghe Lambru, Ion Nămol. Trebuia să fie mai buni ca noi ca să-i ascultăm, altfel îi ascultai aşa, la vrăjeală, să nu-şi facă altă impresie. Şi mai erau horile. Se anunţau cu o zi înainte la ce oră începe, după-amiaza, pe la opt-nouă, duminica, şi se orânduiau lăutarii, mai bea şi tu o ţuică, mai cântă. Era Nea Băsaru cu băieţii lui, un om cu mustaţă albă şi alb, alb la faţă, mulţi băieţi din Bobeşti au învăţat să cânte de la el. Când începeau horile, veneau toţi ţiganii din sat, unii bătrâni, în baston, da' tot veneau. Unii ascultau, femeile dansau. Veneau şi românii, că erau mulţi români în Bobeşti. Ăia de pe strada principală toţi ştiau ţigăneşte, ne înţelegeam foarte bine, jucam fotbal împreună. Ei erau cu agricultura, iarna ne duceam la ei să cumpărăm câte o găină, vin, ţuică. Mă trimiteau ai mei, ziceau românii "Mă, tu nu eşti Milan a lu' Tudora?" "Da, bre, da, m-a trimis tata, sau tataia Petre să cumpăr un kil de ţuică." "Hai, mă, că-ţi dau". Era kilu' de ţuică un pol atunci, douăj de lei.
- În toate pozele pe care mi le-aţi arătat, la diferite vârste, aveaţi mustaţă. V-aţi ras-o vreodată? Pe cine aţi văzut cu mustaţă şi aţi zis să vă purtaţi la fel?
- Mi-am ras-o o singură dată. Am dat din greşeală cu lama, şi mama, când m-a văzut, a început să plângă. "Ce-ai făcut, Milane?" De la 13 ani am mustaţă. Tata-l meu a avut mustaţă toată viaţa, dar el o purta în furculiţă, ajungea foarte subţire la buză, de două ori mai subţire ca a mea. Îl vedeam în fiecare dimineaţă cum şi-o aranjează în oglindă, cu forfecuţa, era foarte atent, un pic dacă dai cu lama şi ai rămas fără mustaţă. Tata era viorist, un bun acompaniator, punea vioara la gât, o strângea cu umăru' şi trăgea zdravăn la ea. A trăit 72 de ani şi în anii ăştia nu a luat un medicament, nu a făcut o injecţie şi nu cred că a băut două căni cu ceai. El era cu ţuica, ăsta era medicamentu', da' tot de la el a şi murit. Da' nu de la tata am prins eu drag de cântat, ci de la mamaia mea, Fănica.
- Toţi lăutarii pe care i-am cunoscut mi-au povestit că au învăţat să cânte de la tata, bunicu', unchiul, un vecin, dar niciunul de la bunica.
- Mamaia Fănica, Dumnezeu s-o odihnească, ea m-a învăţat. Era o femeie blândă şi slăbuţă, toată viaţa ei a avut 60 de kilograme. Şi curată, aşa de curată, că atunci când mai venea popa cu vreo sfeştanie prin casă, zicea: "Fănico, a năibii ţigancă mai eşti, aşa curată! Ia să stau şi io un pic pă patu' asta să mă odihnesc." Nu stătea popa la oricine în casă, unii erau mai amărâţi, mai murdari, da' la mamaie, şi aşternutu', cât era el de cârpit şi peticit, da' lingeai miere de pe el. Şi mamaie cânta pe la nunţi, avea o voce subţire, frumoasă, cânta "Mor, Murgule, dă necaz", "La şalu' cel negru", cântece vechi de tot. De la ăi bătrâni a luat şi Romica Puceanu. Toţi am luat de la ei cântecele. Io o pândeam când se îmbracă să plece la nuntă şi nu mai scăpa de mine, o trăgeam de fuste, "Ia-mă şi pă mine, ia-mă şi pă mine!". Punea pă cap o basma înflorată, o bluză cu buline sau un pic înflorată, asta era moartea ei, bluzele, şi o fustă normală, peste genunchi, mai sus era ruşine. Toate, curate-lună. Mergeam cu ea şi, copil cum eram, voiam să stau numai lângă ea, da' ea îmi spunea frumos, "Mamaie, stai acolo liniştit, şi îi rog pă oamenii ăştia să-ţi dea un suc." Cânta cu bunicu' Petre, la ţambal, cu Nenea, fratele mamaii. Iernile mai venea câte cineva pe la noi şi o ruga: "Ţaţă Fănico, te rugăm noi, ştim că eşti bolnavă, da' nu ne cânţi şi nouă două-trei cântece?" Şi ea cânta, aşa bolnavă cum era, săraca.
- Câştigau bine bunicii din lăutărie, aveau un trai decent?
- Aveau bani de cheltuială, domne, trăiau bine. Era şi lumea altfel, traiul mai ieftin. Înainte se cânta la ţară pă bani, pă lemne, pă grâu, pă carne, toţi ăştia bătrâni aşa au prins, chiar şi tata. "Uite, bă, cânţi la mine la nuntă şi-ţi dau atâta porumb şi atâţia bani". Şi când venea să te ia la nuntă, vara venea cu căruţa, şi iarna cu sania, îţi aducea sacu' de grâu şi ce mai era. Te duceai şi cântai.
Contrabasu' cu cuie
Milan (stânga), alături de greii muzicii lăutăreşti: Bebe de la Petrechioaia, Gheorghe Lambru şi Costel Trompetistu'
- Cât v-a luat să învăţaţi?
- Păi, l-am cumpărat vara, prin mai, iunie, şi toamna îmi spune mama: "Milane, vezi, mamă, că te caută la poartă Andrei Maslui". Când am auzit, mi-am dat imediat seama că mă caută să cânt cu el şi au început să-mi tremure picioarele. Şi mâinile, şi picioarele. Mă duc la el. "Mă, Milane, am auzit că ţi-ai luat contrabas, cutare... Mergi cu mine mâine la nuntă să cânţi?" Şi a scos din buzunar un teanc de bani şi a numărat, una, două, trei, patru, cinci hârtii de-o sută. El nu ştia cum cânt io cu basu', da' ştia cum cânt cu vocea, şi acolo era interesu' lui. Şi ne-am dus în oraşul Budeşti, lângă Olteniţa, unde se ascultă muzică cu atenţie, cum să asculta aici, pă Dudeşti, pă Grant. Să dădeau bani mulţi, da' oamenii voiau muzică bună. Eu n-aveam nici 17 ani, emoţii, mă vede nea Andrei: "Milane, ia, tată, o ţuică". "Nu, că io, cu sucurile". "Ia, mă, un păhărel". Şi-am băut un păhărel şi gata emoţiile, m-am potolit, am cântat cu curaj şi le-a plăcut la oameni. După aia, am cântat mult cu Andrei Maslui, da' mai încolo, cu toată ruşinea, l-am lăsat, că m-au luat bandiţii ăştia din Bucureşti, cei mai mari bandiţi, să cânt cu ei. Că pă unde mergeam la nunţi, ţiganii înregistrau casete cu vocea mea şi casetele au ajuns şi pă aici şi a auzit lumea de mine.
Raiu' pă pământ
Concert în Control Club
- Cum a fost venirea la Bucureşti, v-aţi acomodat uşor printre lăutarii de aici?
- Raiu' pă pământ, asta a fost. Aici erau cei de la care învăţasem să cânt, Nicu Bela, Gheorghe Lambru, cei mai buni, Buză, fratele lu' Tudor Pană, Florică Roşioru. Le fredonam prin casă cântecele, le ascultam la casetofon, când eram puşti. De învăţat, înveţi la 10-15, până la douăj' de ani, după aia trebuie să fii tu dăştept, să furi meseria. Da' nu m-au acceptat aşa uşor, cum să stai tu acasă, mare basist, şi să meargă în locu' tău un băiat venit de la ţară? Băieţii, ceilalţi lăutari, dădeau din umeri, "Ce să-ţi fac, dacă oamenii pă ăsta-l vor?" Marii basişti nu cântau cu vocea şi io recunosc, alţii nu recunosc, da' io de ce să nu recunosc? N-am fost mare basist. Io cu vocea ieşeam în faţă. Vă dau un exemplu. Când venea cineva să mă angajeze la o nuntă, pă mine mă interesa cine cântă la ţambal şi la acordeon, atât. Şi îl întreb şi pă omu' ăsta. "Mă", zice, "ştii cine-i la ţambal?" "Cine, mă?" "Toni". Toni Iordache! N-a mai fost şi n-o să mai fie ţambalist ca el niciodată. "Gata, mă, nu vreau să mai ştiu nimic". Am luat arvuna şi când a venit data, m-am dus acolo, într-un cartier de ţigani din Grant. Cine era în stânga lu Toni, rupând basu' în două? Frac-su, Florin, care cânta la valoarea lu' Toni, la mare viteză, o pocănea bine de tot. Io am îngheţat, ce să cânt înaintea lu' ăsta? M-am aşezat pe scaun, în dreapta lu' Toni şi-am tăcut din gură. Până la 10 seara, se cânta ca la horă, venea cine voia. După aia, se anunţa "Cine doreşte poate veni la masă, la restaurantu' cutare". Restaurantu' la care am mers se numea "Fraieru'" şi când am ajuns, din obişnuinţă, m-am aşezat în stânga lu' Toni. Când a venit frac-su, zice: "Păi ce faci aicea?". Toni zice: "Ia ascultă-l mai întâi şi după aia vezi tu cine e şi ce face aici." Şi când am cântat, a zis Florin: "Da, domne, ai dreptate, frate, e periculos rău dă tot". Şi a stat cuminte.
- Cum era lumea lăutarilor în acei ani?
- Eram prieteni la cataramă, domne, toată ziua eram împreună. Mergeam la masă, fiecare mânca ce voia, beam frumos un şpriţ, la sfârşit împărţeam nota egal. Nu exista să nu mă iau de Florică Roşioru, glume frumoase, nu cu prostii, el mă înjura, da' fără supărare. Florică Roşioru nu a fost vocea de aur a muzicii lăutăreşti, a fost vocea de platină. Odată a venit la nuntă să ne înregistreze cu un casetofon mare, burduhănos, nici nu prea mergea. Îi mai dădea el cu degetu' la rotiţe, pă ascuns. Da' io l-am văzut şi-l tot înţepam. De dimineaţă, prin Chitila, mergeam pă stradă şi împărţeam bacşişurile. El şi-a pus casetofonu' între picioare şi număra banii. Gheorghe Lambru mi-a făcut semn, că el mă întărâta, şi io i-am luat uşor casetofonu' şi l-am pitit în tufişuri. Ne-am pupat, hai noroc, la revedere, şi-am plecat repede toţi. Florică a rămas numărând banii şi când să plece şi el, a văzut că nu mai avea casetofonu'. Noi ne depărtasem deja şi am auzit un strigăt din spate "Milaneeee!" Erau vremuri frumoase. Dimineaţa veneam pe Bulevard, intram la un cinematograf, vedeam liniştit un film, după aia veneam aici, în Cişmigiu, ne aştepta lumea să ne arvunească la nunţi. Veneau oameni din Buzău, din toată ţara, cu listele deja făcute: la ţambal îl vreau pă cutare, la acordeon pă cutare... Uneori ne mai aştepta câte o gagică, "Am venit să vă iau să cântaţi la...". Vrăjeală. Da' gata, s-au dus toate astea. Înainte, unde mă duceam, mă cunoşteau şi copiii de cinci ani. "Tati, tati, a venit Milan!". Acum, ştie vreunu' de 20-30 de ani de mine, cine mai ştie cine sunt?
"Oamenilor nici nu le mai păsa de mâncare, de băutură, ascultau cu atenţie muzica lăutărească"
- Domne, dacă venea unu' să-mi dea bani să stau acasă, ziceam nu, câţi bani mi-ar fi dat. Mă duceam să cânt nopţi întregi, să tuşesc, să-mi intre praf în ochi, să-mi curgă sânge din nas. Că dacă vrea omu' să joace în faţa ta şi se ridică prafu', n-ai ce face, cânţi. Şi am cântat cu drag. Că dacă nu-ţi place meseria asta, n-o mai face. Fă meseria care-ţi place, oricare ar fi ea. Io mă duceam la nuntă cu o oră înainte, să nu fie prilej dimineaţă să mă ţină mai mult sau să capăt vreo scatoalcă. Dacă-mi dădea cineva 5000 să cânt la o nuntă şi io luasem deja 1500 pentru alta, mă duceam la aia la care bătusem palma prima dată. Nu am făcut încurcături cum făcea Florică, de nu mai ajungea la nuntă şi-l căutau ţiganii să-l bată. Am fost corect. Da' acu', gata, a trecut timpu', acu' peste tot, manelele sunt la putere, n-ai unde să te duci să nu dai de ele. Nu zic, sunt cinci, şase băieţi buni, da' restu' e o ciorbă. Eu nu pot să înţeleg haosu', gălăgia asta. Înainte se asculta lăutărie adevărată, şi oamenilor nu le mai ardea de mâncare, de băutură, stăteau să asculte cum cântă ăla cu vioara, ăla cu ţambalu'. Veneau oameni neinvitaţi la nuntă doar ca să asculte. Acum, suntem chemaţi după ce cântă maneliştii, la două noaptea. Am o curte unde am cântat la nunta lui, a lu' fi-su şi a lu' fi-sa. Acu îmi zice: "Milane, iartă-mă, vino şi matale, da' după două noaptea!". Dacă, Doamne fereşte, eram vreun bolnav, stăteam liniştit acasă, da' încă-s în putere, vreau să cânt.
- Cum vă umpleţi timpul, care e viaţa dumneavoastră acum?
- După 15 ani de stat la Bucureşti, m-am săturat de blocuri şi mi-am găsit o casă la doi kilometri de Bobeşti, la Glina. Am făcut amenajări, mai bat un cui, stau liniştit. Ce-mi place cel mai mult, dacă vrei, vii cu mine la pescuit. Da' nu mă ţii de vorbă sau să mă baţi la cap când plecăm, să mă zăpăceşti. Mă duc singur, stau câteva ore liniştit, să nu mă murdăresc.
- Încheiem discuţia şi nu am lămurit ce-i cu numele dumneavoastră...
- De unde am aflat şi eu cum mă cheamă, de la o ţigancă grasă. Mergeam cu mama la colectivă şi, ca să nu ocolim trei kilometri, trebuia să trecem peste Dâmboviţa, peste o ţeavă groasă, cam aşa, ca butoiu' ăla. Şi lungă de vreo 18-20 de metri. Am trecut două sacoşe şi după aia s-o trec şi pe mama, zic: "Ţine-te bine de mine, că io înot, da' tu te duci la fund. Să nu te mişti!". Mergea mama cu ochii închişi, mă ţinea în braţe şi aşa am traversat.
IULIAN IGNAT
Foto: Valeriu Cătălineanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
