În 2007, când l-a chemat la CFR Cluj, cu ambiţia ca o echipă din provincie să câştige din nou, după 20 de ani, un titlu de campioană naţională la fotbal, finanţatorul Arpad Paszkany ştia foarte bine de ce îl alesese pe Ioan Andone. Conta, desigur, CV-ul său curat, de ardelean încăpăţânat, când vine vorba de muncă, conta şi faptul că deja câştigase un titlu cu Dinamo, dar, mai ales, conta caracterul omului, amestecul acela unic de siguranţă şi de energie pe care îl transmite "Ando". Şi conta, mai mult decât orice, optimismul său incurabil. "Vreau un antrenor care să creadă în proiect mai mult decât mine. M-am săturat să vin eu şi cu banii, şi cu moralul", spunea Paszkany. Nu s-a înşelat: după "eventul" Cupă - Campionat, câştigat cu Dinamo în 2004, Ioan Andone reuşea aceeaşi performanţă, extrem de rară în fotbal, şi cu CFR Cluj, în 2008. După mai multe experienţe ca antrenor, în ţară şi în străinătate, "Ando" a revenit, în vara aceasta, la Dinamo. Echipa a ieşit din insolvenţă şi se bate cu Steaua la titlu, ca pe vremuri. E un proiect nou, iar pentru asta era nevoie de un antrenor cu carte de vizită serioasă, dar, mai ales, de un om cu optimismul robust al lui Andone. L-am vizitat la Săftica, la vechea bază de cantonament a lui Dinamo, pentru a vorbi despre fotbalul românesc de ieri şi de azi şi despre proiectele care îi pot readuce gloria de altădată.
"Aici, la Dinamo, m-am realizat ca om"
- Domnule Andone, sunteţi la un nou început, al treilea, ca antrenor la Dinamo. Dincolo de provocarea profesională, trebuie că e vorba şi de un dram de suflet la mijloc...
- Cum să nu fie vorba despre suflet, când eu aici m-am realizat ca om, aici am avut atâtea performanţe ca jucător şi ca antrenor? Lucrurile astea nu se uită! Mă leagă amintiri frumoase de Dinamo. Mă apucă, aşa, nostalgia, când mă gândesc la cele două semifinale de cupe europene jucate cu Dinamo, în Cupa Campionilor, în 1984, cu Liverpool, şi cu Anderlecht, în Cupa Cupelor, în 1990. Îmi vine în minte echipa frumoasă pe care o aveam atunci, îmi vin în minte oamenii, nea Mircea Lucescu şi nea Florin Cheran, antrenorii care m-au ajutat atât de mult în carieră. Şi îmi vine în minte şi ziua de neuitat, când, devenit antrenor, după 10 ani pe la echipe mici, prin provincie, am primit şansa de a veni la Dinamo. De atunci am alte amintiri frumoase: am făcut "eventul" Campionat - Cupă din primul an, o bucurie nemaipomenită! A doua revenire la Dinamo nu a fost prea plăcută, dar sper ca anul acesta şi anul care vine, Dinamo să fie la înălţimea amintirilor frumoase pe care vi le-am evocat şi la înălţimea suporterilor pe care îi are.
- Se simte deja o altă emulaţie în Liga 1, de când Dinamo a început din nou să stea pe primul loc în clasament. Parcă altfel sunt şi duelurile cu Steaua!
- Suntem cam pe acolo, ca valoare, cu Steaua. Dar sunt viziuni diferite: ei au cumpărat jucători scumpi, străini, noi mizăm pe tineri. Cei de la Dinamo au apelat la mine şi mi-au propus un proiect foarte ambiţios, bazat pe creşterea de jucători români, deci, un proiect de durată, iar asta mi-a plăcut foarte mult. Ambiţia e ca Dinamo să dea, ca pe vremuri, patru-cinci jucători la echipa naţională. Ăsta e proiectul nostru: să construim o echipă pentru grupele Europa League sau Champions League, o echipă care să arate bine în Europa. Proiectul e interesant, şi asta a cântărit mult în revenirea mea, pe lângă nostalgia legată de Dinamo.
- Gloria dvs. în fotbal a început cu echipa lui Mircea Lucescu, "Corvinul Hunedoara", în care debutau o mulţime de tineri, care apoi aveau să joace la marile cluburi din ţară şi în Naţională.
- O, ce echipă frumoasă a făcut nea Mircea la Hunedoara! Şi ce şansă pe generaţia noastră - eu, Petcu, Gabor, Rednic, Mateuţ şi Mişa Klein - să debutăm în fotbalul mare, cu Mircea Lucescu! Era o mândrie să ajungi la Corvinul, toţi copiii din oraş îşi doreau asta. Nea Mircea a fost, de la început, un tip revoluţionar, implicat în toate, mereu în priză, pasionat, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Venise cu un concept de două antenamente pe zi, ceva ce nu se mai pomenise! Abia apoi am înţeles că el forţa, de fapt, creşterea noastră, a jucătorilor tineri. Nea Mircea avea un proiect, iar asta se simţea. Erau mulţi care nu se pricepeau la meseria asta (pe vremea aceea, în fotbal erau şi oameni puşi de partid) aşa că diferenţa faţă de ce făcea nea Mircea se vedea din avion!
"Omul sfinţeşte locul!"
- Ce a făcut atât de specială echipa aceea a Hunedoarei? Nu cumva are şi locul, Ardealul, în general, o influenţă în această poveste frumoasă?
- Eu cred aşa: că oamenii sfinţesc locul. De ce, până la venirea lui Lu cescu, Hunedoara nu conta în fotbal, iar după ce a venit el, echipa a început să facă performanţă? Abia cu venirea lui Mircea Lucescu a început Corvinul să fie mai cunoscut în România. Nea Mircea a propus un concept clar şi riguros de performanţă, metode moderne de antrenament, a produs chimia asta a echipelor formate din jucători maturi, lângă care creşti tineri de valoare. Cum a venit Mircea Lucescu, cum Hunedoara a dat o grămadă de mari jucători!
- Majoritatea colegilor tineri de generaţie de la Corvinul v-aţi reîntâlnit, după numai câţiva ani, la Dinamo, tot sub conducerea lui Mircea Lucescu. Cât de mult a contat această regăsire?
- Eu am venit la Dinamo alături de Mircea Rednic, în 1983, apoi a venit Dorin Mateuţ, iar Mişa Klein în '88, chiar înainte de Revoluţie. La Dinamo, Lucescu a tot adus jucători de prin Ardeal, şi pe Neluţu Sabău, şi pe Daniel Timofte... Era mai uşoară acomodarea noastră, cu mai mulţi hunedoreni şi ardeleni acolo, şi să ştiţi că şi noi ne trăgeam unii pe alţii. Ţin minte numai eu cât am insistat pe lângă Mişa Klein să vină la Dinamo. "Vino, măi, omule, că e bine aici, la Dinamo!". El că nu, că nu poate pleca din Ardeal, de acasă, de la Hunedoara. Era greu să pleci de lângă familie, de lângă prieteni, de unde te ştia şi te respecta toată lumea, dar, până la urmă, uite că am ajuns la Dinamo, patru jucători de la Hunedoara!
- Pe lângă cariera în fotbal, aţi izbutit să fiţi campion şi în viaţa personală. Cât de mult a contat familia în destinul dumneavoastră? Cât de mult contează, de fapt, în viaţa unui campion?
- A contat enorm! Fără familie e greu. Să fii singur şi să reuşeşti să te adaptezi la condiţiile de la Dinamo, din anii '80, era greu. Eu m-am şi căsătorit de tânăr, la 25 de ani, iar la 27, l-am avut pe băiat, pe Mihnea. În spatele unui campion trebuie să fie o familie puternică, care să te sprijine în momentele grele. Iar eu am simţit mereu acest sprijin.
"Cel mai bun prieten era un stelist, Marius Lăcătuş"
- În perioada de glorie a lui Dinamo, exista şi o rivalitate puternică cu Steaua. O rivalitate frumoasă, aşa o evocă cei care au trăit-o, şi nu una pervertită, cum a fost în ultimii ani.
- Ce să vă spun mai mult, decât că cel mai bun prieten al meu în acei ani era Marius Lăcătuş de la Steaua? Apropo, Lăcătuş era şi el ardelean, aşa că aveam multe afinităţi. Eram prieteni la cataramă, ne vedeam cu soţiile la restaurant, erau şi ele bune prietene, rivalitatea noastră nu era decât pe teren. Şi atunci se mai exagera, se punea presiune la derbiuri, aveam şi noi ambiţii, că, practic, la meciurile directe, ne întâlneam toţi cei de la echipa naţională. Când ajungeai în cantonament cu Naţionala, imediat se făceau glume pe seama celor care pierdeau, aşa că ne ambiţionam cu toţii să câştigăm.
- Vedem, azi, tot mai multe tinere "vedete" din fotbal, care se pierd imediat ce ajung la Bucureşti sau imediat ce prind un contract bun pe afară. De ce nu reuşesc să se adapteze, aşa cum aţi făcut-o cei din "generaţia Corvinul"?
- Tinerii de azi nu sunt pregătiţi nici pentru viaţa de Bucureşti, nu sunt pregătiţi nici pentru a juca în străinătate. Nu sunt pregătiţi mental, nu sunt pregătiţi pentru concurenţă, li se pare că pot trăi doar din talent. Pe vremea noastră era altceva, ne obligau să mai facem şi şcoală, ne sfătuiau că e bine să ne instruim un pic. Acum, cu Internetul ăsta, eu simt tot mai mult greutatea cu care jucătorii tineri se concentrează la ce au de făcut pe teren. Meseria asta de jucător de fotbal chiar e o meserie foarte complicată, la care trebuie să fii conectat tot timpul. Mi-a fost mie greu să mă adaptez la Bucureşti pe vremea aceea, iar eu jucam deja de doi ani în echipa naţională. Dar a fost greu pentru că la Dinamo trebuia să câştigi fiecare meci, trebuia să rezişti la presiunea suporterilor şi a mass-media, pentru că şi atunci, despre Dinamo, Steaua şi Craiova, se scria şi se dădeau ştiri mereu, chiar şi în timpul acela scurt de emisie, cât era la TV. Aceleaşi provocări le au jucătorii noştri şi azi, când ajung la Steaua, la Dinamo sau la un club profesionist din străinătate. Dar câtor dintre ei le stă capul la meserie? Primul lucru care ţi se spunea când intrai în vestiarul lui Dinamo era: "Ai grijă, că tocmai ai călcat într-un vestiar de campioni!". Colonelul Vasile Anghel, cel care m-a transferat pe mine la Dinamo, m-a condus personal pe la stadion şi, când am intrat în vestiar, ăsta a fost primul lucru pe care mi l-a zis: "Ando, ai grijă că tocmai ai intrat într-un vestiar de campioni! Aici nu aveţi altă şansă decât să fiţi campioni, să jucaţi în Europa şi să fiţi titulari la Naţională!". Nu era nicio ameninţare în ton, era doar o atenţionare. Apoi, imediat, şi nea Nae Nicuşor şi Cornel Dinu mi-au spus acelaşi lucru. Acesta era spiritul!