Părintele ADRIAN BELDIANU - biserica "Mihai Vodă" din Bucureşti - "Suntem fii ai Învierii şi destinaţia noastră este veşnicia"

- La Biserica fostei mânăstiri "Mihai Vodă" din Bucureşti, o mânăstire-martir, demolată parţial şi apoi mutată de comunişti, slujeşte un preot aparte - părintele Adrian Beldianu. Un om cu mult har, care a fost dăruit Lui Dumnezeu -

E blând şi bun. Nu face parte dintre preoţii care-şi impun autoritatea. Nu crede în cuvintele aspre care să-i mustre pe păcătoşi, ci într-o mână caldă, întinsă lor la nevoie, şi într-o inimă largă, în care să poată încăpea toată parohia. Autoritatea lui este un umăr de care să te sprijini, nu un deget acuzator, care să te apese a mustrare. Dra­gostea aceasta, cu care înconjoară lumea şi de care este înconjurat, vine dintr-o chemare lăuntrică spre slujire. O chemare venită din pruncie, când a fost închinat Domnului.

"Ia uite, bătrânelul de el!"

Avea pe atunci doar trei luni. A ajuns în casa bunicii, pentru că tatăl părăsise familia, iar mama nu se putea descurca de una singură. Era un pruncuţ tare mic şi foarte slab, atât de plăpând, încât buna s-a speriat când l-a văzut. Femeie credincioasă, l-a luat în braţe şi s-a dus cu el direct în camera mare de oaspeţi, acolo unde aveau o copie a icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni de la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. L-a aşezat în faţa Prea Sfintei, a îngenuncheat, apoi s-a rugat din toată inima, aşa cum numai bunicile cu sufletele dăruite lui Dumnezeu ştiu să o facă - "Maica Domnului, ajută-mă să-l cresc, că-l fac preot pentru tine."
"În momentul acela, eu cred că s-a creat între noi doi o legătură care s-a păstrat până în ziua de astăzi. Eu chiar şi acum simt căldura bu­nicii şi am acelaşi dor de ea, pe care îl aveam când eram mic. Am fost mereu mintea şi inima ei. De la ea am învăţat toate despre neamul nostru, căci ne tragem din boierii Leonteşti, şi multă istorie. La patru ani, ştiam numele tuturor voievozilor noştri. Aşa am crescut, în satul bunicii, în Moroeni, la poalele Buce­gilor, un sat aşezat într-un căuş al muntelui, bine­cuvântat. La noi, natura era foarte blândă cu oame­nii. Niciodată nu mureai de frig iarna sau de cald vara. Bunica mea a fost o femeie excep­ţională. A rămas văduvă cu şapte copii, la 33 de ani. Bunicul meu a plecat pe front şi nu s-a mai întors. A fost ucis în 1941, la începutul celui de-al doilea război mon­dial. Erau o familie de negustori, iar bu­nica a fost silită să se ocupe şi de ceea ce făcea bunicul, dar să aibă grijă şi de cei şapte copilaşi ai ei. Rămasă fără niciun sprijin, a înţeles că singurul ei reazem nu poate fi decât Dumnezeu. Şi, din clipa aceea, s-a lipit de strana bisericii, unde, de altfel, cântau şi cumnatele şi veri­şoarele ei. Dar ea nu mergea singură la biserică, ci mă lua totdeauna şi pe mine. Eu mă ştiu în biserică de la patru ani. La vârsta aceea mă ţineam de strană cu mânuţele şi ştiam să cânt antifoanele. Şi spuneau femeile din sat, «Ia uite, bătrâ­nelul de el!»"

Biserica din grădină

A iubit slujbele bisericii atât de mult, încât le-a învăţat pe toate pe de rost. Înconjurat de aripile nevă­zute ale îngerilor, pe care-i vedea în sfântul lăcaş, făcea slujbe şi acasă, urmând toate câte văzuse la pă­rintele din sat. În grădină, pe o piatră anume, îşi făcuse un mic altar, unde se ruga Domnului şi făcea propria liturghie. O fărâmă de pâine şi un strop de vin, pe care-l păstra într-o sticluţă specială, erau de ajuns pentru a-i aduce lui Hris­tos jertfa fără de sânge. Ca prin minune, vinul pe care-l folosea nu se strica niciodată. Dumnezeu răs­plătea în felul lui ru­găciunile micuţului A­drian, jumătate joacă, jumătate iubire de copil curat.
"Şi mai aveam o joa­că: îngropam toate păsă­relele cu slujbă! Atunci se făcea convoi, veneau toţi copiii de pe uliţă, unul purta crucea, unul coşul cu merinde, că făceam coş de parastas, altul purta si­criaşul - o cutie de pantofi mai mici, cu rândunica moartă. Şi o duceam pe uliţă în sus, în spatele ci­mi­tirului satului, unde aveam o grădină a noastră, iar acolo, sub măceşi, făcusem noi un alt cimitir, doar pentru toate păsările. Şi când treceam pe uliţă cu alaiul, cântam cât ne ţineau rărunchii «Sfinte Dumnezeule», iar femeile, văduve din război, crezând că trece mortul, ieşeau toate în capul prispei: «Of, e nepotul Miţii lu' Sica! Iar în­groapă o păsărică»."

- La vârsta aceea, ştiaţi pe dinafară tot ritualul bisericesc?

- Tot. Sâmbăta dimineaţa, mama şi bunica slo­bozeau războaiele în atelierul de covoare, ca să se odihnească natra. Atunci dădeau drumul la sulul pe care era înfăşurat covorul, un fier care se chema măic; iar eu îl luam şi băteam cu el la poartă, toaca, şi apoi începeam parastasul, unde îi pomeneam pe toţi băr­baţii satului morţi în război. Aveam încă de atunci un cult deosebit pentru eroii neamului, moştenit de la bunica. Şi venea părintele Ciurea, Dumnezeu să-l ierte, cel de care aparţineam, trecea de la biserică prin faţa porţii, şi-mi dădea colacul cel mai frumos, şi-mi zicea: "Măi Adrian, ia-l tu, mă, că tu nu sari nimic din slujbă. Noi mereu ne grăbim, dar tu nu sari un cuvânt!" Avea dreptate părintele. Eu rosteam şi ceea ce trebuia să spună preotul, nu numai strana, iar la ectenia unde se pomeneau morţii, era teribil, pentru că tuturor bărbaţilor din sat morţi pe front le spuneam "eroul" - eroul Iosif, eroul Gheorghe, eroul Ion. Toţi erau pentru mine eroi, şi îi pome­neam de se auzea până în drum, iar apoi le cântam "veşnică pomenire"...

- Din câte înţeleg, slujbele dvs. din curtea casei nu erau luate în râs, în sat. Oamenii ştiu că rugăciunea copi­lului e curată şi sinceră.

- Mă asculta Dumnezeu, sigur că da, pentru că făceam totul din inimă, cu multă dragoste. Îmi aduc aminte că mama ducea covoarele, în mare parte, la Câmpina, unde era "Biserica de la Lac", foarte cunoscută pentru rugăciu­nile preoţilor de atunci. Erau vestiţi pentru slujbe şi pentru apa care se sfin­ţea acolo. Aşa că veneau vecinele la mama şi-o rugau să le aducă de acolo aghiasmă. Mama, care era foarte tânără şi un om foarte vesel, Îl avea pe Dum­nezeu în inimă, dar nu era atât de fer­ventă ca bunica, cu rânduieli, cu slujbe, aşa că, uneori, uita să aducă aghiasmă. Iar când vecinele veneau la poartă şi o strigau să le dea aghiasma din Câm­pina, ea, speriată că uitase să aducă, îmi zicea: "Adrian, te rog mult de tot, pune repede nişte apă în sticle şi fă tu o rugăciune să le dăm la vecine aghias­mă, că eu am uitat să le aduc!" Şi s-a întâmplat că au venit femeile şi au zis: "Vivico, să ne mai aduci aghiasmă de la Biserica de la Lac, că tare ne-am cunoscut din ea, tare bine ne-a mers!" Nu aveam decât vreo zece ani atunci. Asta a fost atmosfera în care am cres­cut.

Minunea din postul Crăciunului

- Vi-L mai amintiţi pe Dumnezeul de atunci, Dumnezeul copilăriei sfinţiei voastre?

- Pentru mine, Dumnezeu era Părintele Cel Bun, care-mi împlinea toate dorinţele. Era destul să mă rog şi să bat câteva metanii, şi mi se împlinea ceea ce do­ream. Simplu! Şi aveam şi o legătură deosebită cu sfinţii, Sfântul Nicolae, de pildă, m-a însoţit de-a lun­gul întregii mele vieţi. Îmi amintesc de o întâm­plare minunată dintr-un post al Crăciunului, în care am fost foarte lipsiţi de toate cele, pentru că ajunsesem săraci. În 1954 sau în 1956, când regimul comunist a făcut ultima stabilizare, bunica mea a pierdut toată agoni­seala. A scos atunci în curte şapte saci cu bani, pe care îi avea de zestre pentru cei şapte copii - fiecare era cu sacul lui de bani ca dotă - şi le-a dat foc, pentru că nu mai valorau nimic, erau simple hârtii; au rămas bunica şi mama cu ce era pe ele şi cu ce aveau în buzunare, pe atunci. Au rămas sărace-sărace, şi nu şi-au mai revenit. Şi a venit acel post al Crăciunului cu mari lipsuri, în care nu aveam nici ce mânca. Era, îmi amintesc bine, ajunul Sfântului Nicolae, şi într-o zi mi s-a făcut foame rău, cu junghiuri! Aşa că mi-am pus ghetuţele la geam şi l-am rugat din toată inima pe Sfân­tul Nicolae: "Te rog mult, Sfinte, să nu-mi aduci jucării, ci să-mi dai ceva de mân­care, că nu mai pot de foa­me!" Pe atunci dormeam între mama şi bunica. Şi am aşteptat între ele treaz, cu genunchii adu­naţi la băr­bie de foame şi cu mâinile îm­preunate a rugăciune, ca să vină Sfântul Nicolae, să-mi aducă ceva să mănânc. Dar s-a făcut mie­zul nopţii, şi n-am văzut nici fereastră crăpân­du-se, nici uşă des­chizându-se, nici pe mama sau bunica miş­cându-se. Supărat şi flămând cum eram, m-am ri­dicat din pat şi i-am spus Sfân­tului Nicolae: "Bine, Sfinte, nu-mi aduci de mâncare, asta este! Nici eu nu-ţi las ghetuţele la geam!" Şi m-am dus să mi le iau, dar, când am băgat mâna în ele, am simţit ceva. Era o ciocolată neagră! Mai târziu, mare fiind, am între­bat-o pe mama ca să-mi lămu­resc misterul, iar ea mi-a spus sinceră: "Nu am pus-o eu, iar bunica, săraca, nici atât. Mai mult nu ştiu ce să îţi spun." Eu sunt convins şi astăzi că cioco­lata aceea mi-a pus-o în ghetuţe chiar Sfântul Nicolae, pentru că pe mama şi pe bunica am stat cu ochii şi nu le-am văzut atingân­du-se de ghetuţe. De aceea şi as­tăzi, bătrân fiind, îmi place cio­colata neagră.

"Îmi daţi voie să vă pup, părinte?"

- Vă doreaţi în anii aceia să ajungeţi preot?

- Da, cu toată fiinţa mea. Tot timpul am fost îndrăgostit de Sfânta Liturghie, de fapt, cred că este lucrul cel mai frumos din viaţa mea şi pe care ştiu să îl fac cel mai bine. Când ies din Sfânta Liturghie şi vin în mijlocul cre­dincioşilor, pentru că întot­deauna după liturghie avem o mică aga­pă, simt că, de fapt, cobor pe pământ, ca şi când zbor dintr-o înălţime şi ajung în lumea reală. Au fost şi momente când am fost bolnav şi, totuşi, am plecat de acasă, simţindu-mă atât de rău, încât veneam din pere­te în perete, până ajungeam în biserică. Ei bine, aici nu mai aveam nimic! Venea familia îngrijorată şi mă vedea slujind cu vervă, de se minunau. Le spuneam: "Credeţi-mă că nu mă prefac. Daţi slavă lui Dumne­zeu că sunt bine."

- Părinte, vă pun o întrebare pe care cred că şi-o pun toţi credincioşii aflaţi duminica în biserică: ce simţiţi în momentul în care spuneţi rugăciunea de prefacere a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului?

- Fiori! Simt ca o adie­re de vânt, o comu­niune totală cu Dumne­zeu, simt că mă înalţ. În momentul în care are loc prefacerea, simt că sunt şi eu parte din tot ceea ce se întâmplă, şi atunci îl rog pe Dumne­zeu, cu mult curaj, pen­tru toţi, şi, la urmă, şi pentru mine. Întotdea­una m-am rugat aşa. Îi pomenesc pe toţi credin­cioşii pe care i-am cu­nos­cut de-a lungul tim­pului, şi vii, şi adormiţi, iar apoi, la sfârşit, mă rog şi pentru mine, pen­tru că sunt convins că toţi aceştia, mai ales cei care nu mai sunt, au că­pătat trecere înaintea lui Dumnezeu. Şi am nădejde că ei se roagă pentru mine, acolo unde sunt, şi cu rugăciunile lor şi mijlo­cirile sfinţilor pe care îi iubesc, îndrăznesc să cer şi eu de la Domnul anumite lucruri - şi sunt convins că Hristos nu îmi refuză ni­mic, pentru că văd cum vin credincioşii să îmi mulţu­meas­că pentru ru­gă­ciuni şi sluj­be. Atunci primesc mulţu­mi­rile şi îi rog să insiste în rugăciune, pentru că rugă­ciu­nea este puternică, este dialo­gul nostru cu Dumnezeu. Mai nou, mi se întâmplă ceva. Timp de 33 de ani de preoţie, am slujit botezuri, cununii, parastase. Am făcut totul cu multă dragoste, cred că am ră­mas din copilărie cu deprin­de­rea asta. Dar, cu timpul, s-a adăugat ceva: credincioşii mei nu mă mai vor doar ca slujitor, ci m-au descoperit ca părinte. Au mare nevoie de dragoste, de sfătuire, au mare nevoie de un om de care să se sprijine. Vin de foarte multe ori, mă îmbrăţişează şi îmi spun: "Îmi daţi voie să vă pup?" Invariabil le spun: "Si­gur că da!" Şi-mi spun, mai ales de un timp încoace, că mă iubesc pentru că mă simt ca pe un părinte adevărat, un tată spiritual, de care au mare nevoie. Pentru că eu toată via­ţa am suferit de lipsa tatălui. Mult timp m-am gândit: de ce mi se întâmplă lucrul acesta?L-am întrebat pe Dumnezeu în rugăciunile mele - că eu aşa vorbesc cu El, aşa cum vorbesc cu dumnea­voastră - "De ce, Doamne, eu? De ce i-ai trimis la mine, să le fiu tată? Eu, care toată viaţa am suferit de lipsa lui, să le fiu acum altora părinte?" Apoi am înţeles că această lipsă a tatălui din viaţa mea a născut o afecţiune mai mare pentru ceilalţi, un fel al meu de-a fi mai protector. Şi am înţeles că, de fapt, credincioşii mei nu au nevoie de mine, ei au nevoie de dragostea care se revarsă din mine, de felul meu de a fi. Eu tot timpul îi ţin la piept, îi ţin de mână, îi iau în braţe, îi mângâi: "Cum sunteţi, ce faceţi?" "Lasă, că o să fie bine." Când merg în pelerinaj în Ţara Sfântă, arabii îmi spun "abbuna" - "părinte" sau, pe scurt, "baba". Aşa am ajuns să le spun şi eu credin­cioşilor mei - "Vino la baba, să te odihnească un pic." Mă bucură că pe fie­care în parte îl pot odihni, aşa cum făceau părinţii sfinţi de demult, cum scrie la Pateric: "Am fost la avva şi m-a odihnit." Ce însemna această odihnă? În­semna că avva a stat de vorbă cu mine şi mi-a arătat multă dragoste. Eu, întotdeauna, când merg într-un pe­lerinaj în Ţara Sfântă, le aduc credincioşilor mei mici cadouri, pentru că ei sunt parte din familia mea.

- Părinte Adrian, dragostea aceasta creştină, de care îmi vorbiţi, se poate dobândi într-un fel? Există o reţetă pentru a ajunge să-i iubeşti pe oameni?

- Da, e rugăciunea stăruitoare. Poţi să ceri dragos­te! Eu, ani de zile, m-am rugat lui Dumnezeu să pună o picătură, în inima mea, din dragostea Lui cea mare, din dragostea Lui dumnezeiască, pentru că mă gân­deam că, odată cu ea, o să simt şi bucuria, şi bunătatea Lui, care nu or să se stingă niciodată în mine. Dar pentru asta este nevoie să te cureţi întruna de toate păcatele. Eram acum câţiva ani la mare şi lumea era supărată că toată verdeaţa aia din mare ieşise la mal, se înnegrise şi urâţise nisipul. Dar un bătrân ne-a spus: "Nu ştie lumea ce vrea. Păi, marea din adâncuri se curăţă şi se înnoieşte acum. Iar ăsta e un lucru bun!" Şi mi-am adus aminte de versul din psalmii lui David: "Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţele tale." Totul se înnoieşte, deşi nu ne dăm seama; sub ochii noştri, pământ nou şi cer nou se petrece, totul se în­noieşte, pentru că, încet-încet, trebuie să se ajungă la ceea ce Dumnezeu a hotărât să fie. Pământ nou şi cer nou înseamnă lucru desăvârşit - şi noi ne îndrep­tăm pas cu pas, mai bine, mai greu, mai cu putinţă, mai cu suferinţă, către acest capitol care încheie exis­tenţa în lumea aceasta şi ne deschide calea către veş­nicie.
Mie îmi place foarte mult să le vorbesc credin­cioşilor despre faptul că suntem fii ai Învierii şi desti­naţia noastră este veşnicia. De altfel, încă din vechi­me, strămoşii noştri, dacii, au fost recunoscuţi pentru credinţa în nemurire. Ei au fost nemuritori prin cre­dinţa puternică pe care au primit-o şi pe care au dus-o mai departe - şi, iată, eu cred că noi păstrăm ceva din această fermitate a lor.

Întâlnirea din biserică

- Credinţa în nemurire se vede şi în cultul pe care românii îl au pentru cei plecaţi dincolo, cultul morţilor, pe care nu-i percepem ca fiind dispăruţi, ci vii, trăind ca şi noi, dar în altă lume...

- Atunci când zicem: "Cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", ne spun părinţii de demult, că su­fletele tuturor adormiţilor pomeniţi în chip tainic la liturghie vin şi se împărtăşesc din acelaşi potir cu noi. Eu sunt convins că ei sunt toţi în preajma mea la acel moment. Am şi avut o experienţă mai puţin obişnuită cu mama mea. Ea trecuse la Domnul, iar eu eram la Mânăstirea Pasărea şi o pomeneam în timpul litur­ghiei, împreună cu părintele Casian, care o cunoscuse bine. Am ajuns la momentul împărtăşirii credincio­şilor şi, întorcându-mă cu potirul către Sfânta Masă, am văzut-o aievea pe mama, îmbrăcată în ţinuta în care am înmormântat-o, aşteptând la rând să o împăr­tăşesc. Era foarte veselă şi tânără, pentru că dincolo, toţi avem vârsta pe care a avut-o Hristos când a murit, 33 de ani. A stat puţin, a venit şi a plecat, cât să ne dăm bine seama că a venit să se împărtăşească şi ea cu noi, să înţelegem că momentul acela de comuniune este real, aşa cum au zis părinţii de demult. Pe mine m-a bufnit imediat plânsul şi atunci părintele Casian mi-a zis: "Măi, şi tu ai văzut-o?" I-am spus: "Da, d-aia plâng! Chiar nu m-aşteptam să-mi descopere Dumnezeu lucrul ăsta!" Şi mi-a răspuns părintele Casian: "Da, măi, mama ta a fost în biserică!". Dacă aş fi văzut-o doar eu, aş fi putut spune că mi s-a nă­zărit sau că sunt nebun, dar am fost doi preoţi în altar la acel moment.