De această dată, tinerii sunt fascinați de "Mor, murgule, dă necaz", și de alte cântece pline de patos, vechi de optzeci de ani, poate chiar o sută. Ascultă cu atenție și îi ovaționează pe Milan și pe "băieții" lui din vechea gardă. O ocazie atât de rară de a asculta această muzică lăutărească, cântată de maeștrii ei! Milan este un lăutar cu voce pătrunzătoare, când plină de tristețe, când de vigoare, cum astăzi nu mai auzi: lăutarul de la țară, din sud, haios, plin de povești, trecut prin toate, ajuns să cânte la București cu cei mai buni muzicanți. Lăutarul care privește în urmă cu drag, la cele ce-au fost, și cu resemnare, pentru că, după generații și generații în care muzica aceasta s-a transmis în familie, acum se apropie de sfârșit.
De fustele mamăii Fănica
- Când erați copil, erau mulți lăutari în satul dumneavoastră, Bobești?
- Mulți, foarte mulți, plin era. Tot satu'. Numai țambalagii erau vreo 20, acordeoniști 50, nu era casă fără lăutar, unele avea câte patru, cinci. La noi, era tata, frate-miu, Dumnezeu să-i ierte, și cu mine. Se cânta bine de tot în Bobești, și la unele nunți veneau lăutarii mari de la București să cânte, Florică Calu, Gheorghe Lambru, Ion Nămol. Trebuia să fie mai buni ca noi ca să-i ascultăm, altfel îi ascultai așa, la vrăjeală, să nu-și facă altă impresie. Și mai erau horile. Se anunțau cu o zi înainte la ce oră începe, după-amiaza, pe la opt-nouă, duminica, și se orânduiau lăutarii, mai bea și tu o țuică, mai cântă. Era Nea Băsaru cu băieții lui, un om cu mustață albă și alb, alb la față, mulți băieți din Bobești au învățat să cânte de la el. Când începeau horile, veneau toți țiganii din sat, unii bătrâni, în baston, da' tot veneau. Unii ascultau, femeile dansau. Veneau și românii, că erau mulți români în Bobești. Ăia de pe strada principală toți știau țigănește, ne înțelegeam foarte bine, jucam fotbal împreună. Ei erau cu agricultura, iarna ne duceam la ei să cumpărăm câte o găină, vin, țuică. Mă trimiteau ai mei, ziceau românii "Mă, tu nu ești Milan a lu' Tudora?" "Da, bre, da, m-a trimis tata, sau tataia Petre să cumpăr un kil de țuică." "Hai, mă, că-ți dau". Era kilu' de țuică un pol atunci, douăj de lei.
- În toate pozele pe care mi le-ați arătat, la diferite vârste, aveați mustață. V-ați ras-o vreodată? Pe cine ați văzut cu mustață și ați zis să vă purtați la fel?
- Mi-am ras-o o singură dată. Am dat din greșeală cu lama, și mama, când m-a văzut, a început să plângă. "Ce-ai făcut, Milane?" De la 13 ani am mustață. Tata-l meu a avut mustață toată viața, dar el o purta în furculiță, ajungea foarte subțire la buză, de două ori mai subțire ca a mea. Îl vedeam în fiecare dimineață cum și-o aranjează în oglindă, cu forfecuța, era foarte atent, un pic dacă dai cu lama și ai rămas fără mustață. Tata era viorist, un bun acompaniator, punea vioara la gât, o strângea cu umăru' și trăgea zdravăn la ea. A trăit 72 de ani și în anii ăștia nu a luat un medicament, nu a făcut o injecție și nu cred că a băut două căni cu ceai. El era cu țuica, ăsta era medicamentu', da' tot de la el a și murit. Da' nu de la tata am prins eu drag de cântat, ci de la mamaia mea, Fănica.
- Toți lăutarii pe care i-am cunoscut mi-au povestit că au învățat să cânte de la tata, bunicu', unchiul, un vecin, dar niciunul de la bunica.
- Mamaia Fănica, Dumnezeu s-o odihnească, ea m-a învățat. Era o femeie blândă și slăbuță, toată viața ei a avut 60 de kilograme. Și curată, așa de curată, că atunci când mai venea popa cu vreo sfeștanie prin casă, zicea: "Fănico, a năibii țigancă mai ești, așa curată! Ia să stau și io un pic pă patu' asta să mă odihnesc." Nu stătea popa la oricine în casă, unii erau mai amărâți, mai murdari, da' la mamaie, și așternutu', cât era el de cârpit și peticit, da' lingeai miere de pe el. Și mamaie cânta pe la nunți, avea o voce subțire, frumoasă, cânta "Mor, Murgule, dă necaz", "La șalu' cel negru", cântece vechi de tot. De la ăi bătrâni a luat și Romica Puceanu. Toți am luat de la ei cântecele. Io o pândeam când se îmbracă să plece la nuntă și nu mai scăpa de mine, o trăgeam de fuste, "Ia-mă și pă mine, ia-mă și pă mine!". Punea pă cap o basma înflorată, o bluză cu buline sau un pic înflorată, asta era moartea ei, bluzele, și o fustă normală, peste genunchi, mai sus era rușine. Toate, curate-lună. Mergeam cu ea și, copil cum eram, voiam să stau numai lângă ea, da' ea îmi spunea frumos, "Mamaie, stai acolo liniștit, și îi rog pă oamenii ăștia să-ți dea un suc." Cânta cu bunicu' Petre, la țambal, cu Nenea, fratele mamaii. Iernile mai venea câte cineva pe la noi și o ruga: "Țață Fănico, te rugăm noi, știm că ești bolnavă, da' nu ne cânți și nouă două-trei cântece?" Și ea cânta, așa bolnavă cum era, săraca.
- Câștigau bine bunicii din lăutărie, aveau un trai decent?
- Aveau bani de cheltuială, domne, trăiau bine. Era și lumea altfel, traiul mai ieftin. Înainte se cânta la țară pă bani, pă lemne, pă grâu, pă carne, toți ăștia bătrâni așa au prins, chiar și tata. "Uite, bă, cânți la mine la nuntă și-ți dau atâta porumb și atâția bani". Și când venea să te ia la nuntă, vara venea cu căruța, și iarna cu sania, îți aducea sacu' de grâu și ce mai era. Te duceai și cântai.
Contrabasu' cu cuie
- Cu contrabasul cum a fost?
- Tata m-a dat mai întâi la acordeon, la Andrei Maslu, care a cântat la Rucăr, până a ieșit la pensie. Frac-su cânta la Hanu' lu' Manuc, ei erau număru' unu în Bobești. Da' nu mi-a plăcut, nu s-a legat, ce să fac? Aveam 16 ani și tata se cam lega de mine, îi zicea lu' mama: "Tudoro, ăsta ajunge mare pușcăriaș, criminal ajunge, ia-l și fă ceva cu el. Du-l la tine la medicamente, că nu știu ce s-o alege de vagabondu' ăsta". Io nu eram așa derbedeu, da-mi plăcea să joc fotbal și dacă mă ciocănea unu', nu scăpa, dacă mă înjura unu' de mamă, săream, odată m-am bătut cu trei frați. Mama lucra la fabrica dă medicamente și de rușinea ei, m-am dus acolo și am lucrat trei luni. Mama ținea mult la mine. Când lua salariu', 400 dă lei, scotea din plic doi poli și îmi dădea mie plicu' cu restu' de bani, să-mi iau ce vreau io, haine, ce-o fi. Da' io puneam banii deoparte, și p'ăștia de la mama și de la fabrică îi piteam. Că îl văzusem pă Titi Coadă la noi la Bobești, și por'mo pă Grigore Ciuciu, mari basiști, și îmi plăcuse mie instrumentu' ăla. Titi Coadă era bătrân, cam cum sunt io acum, 60-70 dă ani, și mă uitam ce bine cântă, țiganii de la noi dădeau și ei din cap cu admirație. Când am strâns banii, m-am dus la Poșta Vitan, unde stăteau lăutari mulți, la unu', Ion Babulea. Ăsta avea un contrabas de rezervă, da' acu' îmi dau seama că era cam nașpaliu. Avea gâtu' prins cu cuie, cu ținte, să nu-i cadă, da' io când l-am văzut așa negru, vopsit, am zis că-i cel mai frumos contrabas, i-am dat banii, vreo 850 de lei, n-a lăsat dăloc la preț, am luat contrabasu', l-am suit așa, într-o parte, într-un taxi, și m-am mai oprit acasă, în Bobești. L-am dus în cameră, l-am șters, și am început să cânt la el cum mă pricepeam, că nu m-a învățat nimeni, nu mai pusesem mâna pe un contrabas înainte. Cântam cu vocea și mă acompaniam ciupind corzile, cum mi se părea mie mai bine.
- Cât v-a luat să învățați?
- Păi, l-am cumpărat vara, prin mai, iunie, și toamna îmi spune mama: "Milane, vezi, mamă, că te caută la poartă Andrei Maslui". Când am auzit, mi-am dat imediat seama că mă caută să cânt cu el și au început să-mi tremure picioarele. Și mâinile, și picioarele. Mă duc la el. "Mă, Milane, am auzit că ți-ai luat contrabas, cutare... Mergi cu mine mâine la nuntă să cânți?" Și a scos din buzunar un teanc de bani și a numărat, una, două, trei, patru, cinci hârtii de-o sută. El nu știa cum cânt io cu basu', da' știa cum cânt cu vocea, și acolo era interesu' lui. Și ne-am dus în orașul Budești, lângă Oltenița, unde se ascultă muzică cu atenție, cum să asculta aici, pă Dudești, pă Grant. Să dădeau bani mulți, da' oamenii voiau muzică bună. Eu n-aveam nici 17 ani, emoții, mă vede nea Andrei: "Milane, ia, tată, o țuică". "Nu, că io, cu sucurile". "Ia, mă, un păhărel". Și-am băut un păhărel și gata emoțiile, m-am potolit, am cântat cu curaj și le-a plăcut la oameni. După aia, am cântat mult cu Andrei Maslui, da' mai încolo, cu toată rușinea, l-am lăsat, că m-au luat bandiții ăștia din București, cei mai mari bandiți, să cânt cu ei. Că pă unde mergeam la nunți, țiganii înregistrau casete cu vocea mea și casetele au ajuns și pă aici și a auzit lumea de mine.
Raiu' pă pământ
- Cum a fost venirea la București, v-ați acomodat ușor printre lăutarii de aici?
- Raiu' pă pământ, asta a fost. Aici erau cei de la care învățasem să cânt, Nicu Bela, Gheorghe Lambru, cei mai buni, Buză, fratele lu' Tudor Pană, Florică Roșioru. Le fredonam prin casă cântecele, le ascultam la casetofon, când eram puști. De învățat, înveți la 10-15, până la douăj' de ani, după aia trebuie să fii tu dăștept, să furi meseria. Da' nu m-au acceptat așa ușor, cum să stai tu acasă, mare basist, și să meargă în locu' tău un băiat venit de la țară? Băieții, ceilalți lăutari, dădeau din umeri, "Ce să-ți fac, dacă oamenii pă ăsta-l vor?" Marii basiști nu cântau cu vocea și io recunosc, alții nu recunosc, da' io de ce să nu recunosc? N-am fost mare basist. Io cu vocea ieșeam în față. Vă dau un exemplu. Când venea cineva să mă angajeze la o nuntă, pă mine mă interesa cine cântă la țambal și la acordeon, atât. Și îl întreb și pă omu' ăsta. "Mă", zice, "știi cine-i la țambal?" "Cine, mă?" "Toni". Toni Iordache! N-a mai fost și n-o să mai fie țambalist ca el niciodată. "Gata, mă, nu vreau să mai știu nimic". Am luat arvuna și când a venit data, m-am dus acolo, într-un cartier de țigani din Grant. Cine era în stânga lu Toni, rupând basu' în două? Frac-su, Florin, care cânta la valoarea lu' Toni, la mare viteză, o pocănea bine de tot. Io am înghețat, ce să cânt înaintea lu' ăsta? M-am așezat pe scaun, în dreapta lu' Toni și-am tăcut din gură. Până la 10 seara, se cânta ca la horă, venea cine voia. După aia, se anunța "Cine dorește poate veni la masă, la restaurantu' cutare". Restaurantu' la care am mers se numea "Fraieru'" și când am ajuns, din obișnuință, m-am așezat în stânga lu' Toni. Când a venit frac-su, zice: "Păi ce faci aicea?". Toni zice: "Ia ascultă-l mai întâi și după aia vezi tu cine e și ce face aici." Și când am cântat, a zis Florin: "Da, domne, ai dreptate, frate, e periculos rău dă tot". Și a stat cuminte.
- Cum era lumea lăutarilor în acei ani?
- Eram prieteni la cataramă, domne, toată ziua eram împreună. Mergeam la masă, fiecare mânca ce voia, beam frumos un șpriț, la sfârșit împărțeam nota egal. Nu exista să nu mă iau de Florică Roșioru, glume frumoase, nu cu prostii, el mă înjura, da' fără supărare. Florică Roșioru nu a fost vocea de aur a muzicii lăutărești, a fost vocea de platină. Odată a venit la nuntă să ne înregistreze cu un casetofon mare, burduhănos, nici nu prea mergea. Îi mai dădea el cu degetu' la rotițe, pă ascuns. Da' io l-am văzut și-l tot înțepam. De dimineață, prin Chitila, mergeam pă stradă și împărțeam bacșișurile. El și-a pus casetofonu' între picioare și număra banii. Gheorghe Lambru mi-a făcut semn, că el mă întărâta, și io i-am luat ușor casetofonu' și l-am pitit în tufișuri. Ne-am pupat, hai noroc, la revedere, și-am plecat repede toți. Florică a rămas numărând banii și când să plece și el, a văzut că nu mai avea casetofonu'. Noi ne depărtasem deja și am auzit un strigăt din spate "Milaneeee!" Erau vremuri frumoase. Dimineața veneam pe Bulevard, intram la un cinematograf, vedeam liniștit un film, după aia veneam aici, în Cișmigiu, ne aștepta lumea să ne arvunească la nunți. Veneau oameni din Buzău, din toată țara, cu listele deja făcute: la țambal îl vreau pă cutare, la acordeon pă cutare... Uneori ne mai aștepta câte o gagică, "Am venit să vă iau să cântați la...". Vrăjeală. Da' gata, s-au dus toate astea. Înainte, unde mă duceam, mă cunoșteau și copiii de cinci ani. "Tati, tati, a venit Milan!". Acum, știe vreunu' de 20-30 de ani de mine, cine mai știe cine sunt?
"Oamenilor nici nu le mai păsa de mâncare, de băutură, ascultau cu atenție muzica lăutărească"
- V-a fost dragă meseria?
- Domne, dacă venea unu' să-mi dea bani să stau acasă, ziceam nu, câți bani mi-ar fi dat. Mă duceam să cânt nopți întregi, să tușesc, să-mi intre praf în ochi, să-mi curgă sânge din nas. Că dacă vrea omu' să joace în fața ta și se ridică prafu', n-ai ce face, cânți. Și am cântat cu drag. Că dacă nu-ți place meseria asta, n-o mai face. Fă meseria care-ți place, oricare ar fi ea. Io mă duceam la nuntă cu o oră înainte, să nu fie prilej dimineață să mă țină mai mult sau să capăt vreo scatoalcă. Dacă-mi dădea cineva 5000 să cânt la o nuntă și io luasem deja 1500 pentru alta, mă duceam la aia la care bătusem palma prima dată. Nu am făcut încurcături cum făcea Florică, de nu mai ajungea la nuntă și-l căutau țiganii să-l bată. Am fost corect. Da' acu', gata, a trecut timpu', acu' peste tot, manelele sunt la putere, n-ai unde să te duci să nu dai de ele. Nu zic, sunt cinci, șase băieți buni, da' restu' e o ciorbă. Eu nu pot să înțeleg haosu', gălăgia asta. Înainte se asculta lăutărie adevărată, și oamenilor nu le mai ardea de mâncare, de băutură, stăteau să asculte cum cântă ăla cu vioara, ăla cu țambalu'. Veneau oameni neinvitați la nuntă doar ca să asculte. Acum, suntem chemați după ce cântă maneliștii, la două noaptea. Am o curte unde am cântat la nunta lui, a lu' fi-su și a lu' fi-sa. Acu îmi zice: "Milane, iartă-mă, vino și matale, da' după două noaptea!". Dacă, Doamne ferește, eram vreun bolnav, stăteam liniștit acasă, da' încă-s în putere, vreau să cânt.
- Cum vă umpleți timpul, care e viața dumneavoastră acum?
- După 15 ani de stat la București, m-am săturat de blocuri și mi-am găsit o casă la doi kilometri de Bobești, la Glina. Am făcut amenajări, mai bat un cui, stau liniștit. Ce-mi place cel mai mult, dacă vrei, vii cu mine la pescuit. Da' nu mă ții de vorbă sau să mă bați la cap când plecăm, să mă zăpăcești. Mă duc singur, stau câteva ore liniștit, să nu mă murdăresc.
- Încheiem discuția și nu am lămurit ce-i cu numele dumneavoastră...
- De unde am aflat și eu cum mă cheamă, de la o țigancă grasă. Mergeam cu mama la colectivă și, ca să nu ocolim trei kilometri, trebuia să trecem peste Dâmbovița, peste o țeavă groasă, cam așa, ca butoiu' ăla. Și lungă de vreo 18-20 de metri. Am trecut două sacoșe și după aia s-o trec și pe mama, zic: "Ține-te bine de mine, că io înot, da' tu te duci la fund. Să nu te miști!". Mergea mama cu ochii închiși, mă ținea în brațe și așa am traversat. Da' aia, țiganca aia grasă, cred că avea 150 de kile, uite așa era, o aud cum tot strigă: "Aurică! Aurică!". Mă uit în jur, nu mai era nimeni, doar io cu mama. Zic: "Mă, mamă, pă cine strigă femeia asta?". "Păi pă tine, mamă". "Păi Aurică mă cheamă?". "Da, mă, mamă". Aveam 10-11 ani. După aia, am întrebat-o de ce-mi spune toată lumea numai Milan. Zice: "Tu, când erai mic, te mângâiam, te țineam în brațe și-ți ziceam «Mila mea, mila mea, tu o să fii mila mea»". Și așa a fost, a avut dreptate mama, că io am avut grijă de ei, cât au trăit.
IULIAN IGNAT
Foto: Valeriu Cătălineanu