Când Aristina ieşi din biserică şi coborî treptele până la răscrucea din faţa porţii, două păsări au ţâşnit scurt din tufele de lemn câinesc ce creşteau de-a lungul gardului.
Apoi s-au oprit nemişcate pe creanga unui brad. După cum îşi ţinea nepăsătoare mâna dreaptă în şold şi după cum îşi da capul pe spate, ca să se uite cumva de sus la cei care treceau pe uliţă, oricine putea pricepe că Aristina nu-şi încăpea în piele de bucurie. Nimeni însă nu îndrăzni s-o întrebe ceva. Cine trecea pe uliţă, pleca grăbit capul şi-şi vedea de drum, cei mai temători îşi făceau cruce după ce o depăşeau, fără a se mai uita înapoi. Aristina şi mama ei erau ştiute ca meştere vrăjitoare pe nouă sate, şi de aceea oamenii le ocoleau. Nu s-a mai întâmplat nimic apoi, până când lumina galbenă a zilei a ajuns să învăluie stâncăriile de la Piatra Şoimului, unde s-a stins secerată, după ce soarele a intrat într-un nor.
O zi de rugăciuni i-au trebuit preotului Valeriu, până să-şi vie-n simţiri, după ce-a plecat Aristina din biserică. Ajuns acasă, i-a spus mai întâi preotesei, iar a doua zi satul întreg forfotea ca un muşuroi: "Aristina se mărită cu Petrea Todoranului şi vrea să facă nuntă, de joi într-o săptămână".
RăzboiulCasele erau risipite pe dealuri, printre pâlcuri de copaci care le apărau de soarele puternic. Cele mai multe erau adunate pe malul râului plin de peşti, acolo unde apa face un ocol larg şi-şi pierde mult din semeţia cu care-a coborât din munte. Prin curţile şi grădinile înconjurate de garduri împletite din crengi de salcie nu se mişcă nimic. Cătunul părea mai degrabă pustiu, doar păsările cerului şi, din când în când, vreun câine trezit din somn se auzeau, ca şi cum ar fi fost departe de lumea asta. Bărbaţii erau duşi la război şi satul era amorţit de căldură. Era prima vară, de când au început bătăliile, n-a ajuns încă în sat nicio scrisoare de pe front, nu s-a întors încă nimeni de acolo, ca să povestească ce şi cum. Trăiau toţi între speranţă şi nedumerire, ca-ntr-o apă călduţă care-i acoperea, oblojindu-le dorul de cei plecaţi. Cerşeau în gând în fiecare zi un semn de viaţă venit de departe şi se rugau pentru ai lor, cu bucuria celui neştiutor, care n-a apucat încă să vadă grozăvia măcelului. Cei care-au rămas, bătrânii, femeile şi copiii, au trăit o vreme după aceleaşi reguli de dinainte, apoi, încetul cu încetul, fiecare şi-a schimbat viaţa, după cum îi era puterea şi priceperea. A lucrat fiecare cum a putut, dar n-a trecut mult şi au înţeles că dacă nu se ajută între ei, nu vor reuşi să-şi strângă câmpurile şi livezile de roade, şi toamna îi va prinde cu bucatele risipite. S-au făcut clăci şi s-au mutat cu lucrul de la o casă la alta, pe ploaie şi pe vreme bună, fără încetare. O armată de femei, care acolo, pe câmp, uitau mai uşor de război, căci vorbeau de una şi alta, horeau ori chiar glumeau, când îşi aminteau de cine ştie ce întâmplare veche. Dar când se întorceau seara către casele goale, amărăciunea li se lipea de obraz ca praful pe sudoarea zilei. Mâncau tăcute, la casa celui pentru care au muncit, şi apoi se grăbeau să plece cât mai repede către gospodăriile lor. Fără vorbe, ca nişte umbre furişate pe lângă garduri. Gândul că bărbaţii duşi n-au poate nici unde să-şi pună capul la odihnă, că n-au ce mânca ori ce bea, le stăpânea ca un fel de vinovăţie care le înnegura chipurile. Până să adoarmă lângă pruncii strânşi grămadă în acelaşi pat cu ele, după rugăciunile de seară, rostite cu buze fierbinţi de dor, mai trimiteau un gând de drag şi îngrijorare, acolo departe.
Marişca Dinului, fata mai mică a cantorului, scotea din ascunzătoare inelul de iarbă pe care i l-a dat Petrea, când s-au logodit în taină, înainte de a pleca el la război. Şi-l punea pe deget şi apoi adormea ţinându-şi umerii în braţe, ca pe-un iubit obosit.
VesteaI-au trebuit preotului Valeriu clipe bune, până să-şi revină din zăpăceala pe care vorbele Aristinei au împrăştiat-o în toată biserica. A fost ca şi când ar fi aruncat cineva o piatră în apă, şi cercuri peste cercuri de îndoială s-ar fi născut apoi şi s-ar fi spart pe margine, la mal, într-un fel de spaimă. La început, a crezut că nu aude bine ce i-a spus fata cea mândră, apoi, când a înţeles despre ce e vorba, după ce-a pus-o să repete, ca să fie sigur şi să nu i se pară doar, a amuţit şi n-a mai ştiut o vreme ce să zică. Nu-i plăcea Aristina şi nu-i plăcea nici mama ei, Ghergoaia, care, ziceau femeile, umbla cu lucruri necurate, că făceau şi desfăceau răutăţi, pe care nici cu gândul nu-i bine să le atingi. Auzise multe despre amândouă, şi mamă, şi fată, o vreme le-a atras cu binişorul către biserică, apoi, când a văzut că vorbele i-s în van, le-a dojenit când le-a întâlnit pe drum şi, mai la urmă, le-a afurisit în biserică, de faţă cu toată lumea. Dar parcă nici că le păsa, se uitau tot de sus, când treceau pe drum şi lumea le ocolea, făcându-şi cruci repezite şi scurtate de teamă. Când a venit la biserică, ziua în amiaza mare, sfidătoare, ca şi cum ea n-ar fi trebuit să fie la lucru ca celelalte femei, Aristina i-a spus că vrea s-o cunune cu Petrea Todoranului. Numai că Petrea era în război, nimeni n-avea habar pe unde-l purtau bătăliile şi pe unde mai era de când plecase de acasă, şi-apoi ştia tot satul că Petrea era promis de multă vreme Marişcăi, fata cantorului. Aşa că preotul, după ce-a auzit vorbele Aristinei, a pus-o să repete şi apoi a tăcut, a zis un bine de formă şi iar a tăcut, până a ajuns acasă la preoteasă. A simţit el că e atât de amarnică vestea, că numai în prezenţa nevestei o poate întoarce pe toate părţile. Şi-au sucit-o şi răsucit-o, povestind până în dimineaţa următoare, când preoteasa a avut grijă să ajungă la vecina ei de gard şi aceasta a dus-o mai departe la vecinele ei. Din gard în gard, vestea a ajuns şi la Marişca, şi-n ceasul acela, fata a ştiut că s-a născut sub o stea amară. Aşa cum nu se putea înşela de dragostea lui Petrea, aşa ştia că nu se poate pune cu blestemăţiile Aristinei. A simţit dintr-o dată că nu mai are putere nici să ducă la gură un pahar cu apă, s-a lăsat moale lângă un gard şi-a aşteptat. Să vină cineva şi să-i spună că nu e adevărat ce-a auzit. Dar n-a venit nimeni, şi în zilele care s-au scurs, apoi, ca o apă grea şi învolburată, nimeni nu i-a bătut în poartă. Doar vântul fierbinte venit de departe.
NuntaVestea care părea la început o nebunie a trezit satul din amorţeală. Câteva zile, femeile au umblat de la una la alta şi-au tocat-o mărunt. Când au văzut însă că Ghergoaia se întoarce de la târg cu o căruţă plină cu bucate, lăzi şi cutii pline de toate cele şi că ea chiar se pregăteşte de nunta fetei sale, o aşteptare plină de teamă s-a lăsat peste sat. O urmăreau de după garduri şi-i pândeau toate mişcările. Au văzut-o când şi-a primenit casa, când a curăţat acareturile, când a încropit la cuptor o vatră mare, pe care socăciţele să facă mâncarea pentru nuntaşi. Au numărat găinile tăiate pentru zeama cu tăiţăi, după zgomotul securii pe tăietor, şi au socotit pâinile şi colacii, după câte ceasuri a ieşit fumul pe hornul cuptorului. Toate se pregăteau ca pentru o nuntă mare, numai că mirele era la război şi nimeni din neamul lui nu ştia despre ce nuntă era vorba. Când vreo femeie mai curioasă îi întreba câte ceva, ridicau din umeri şi plecau, fără să spună o vorbă. Satul fierbea de aşteptare, nimeni nu mai lucra nimic, parcă erau cu toţii ameţiţi. Nici măcar nu mai vorbeau când se întâlneau pe drum. Se uitau unii la alţii şi-şi dădeau bineţe aplecându-şi capul, după care dispăreau pe după vreo poartă ori în spatele unui gard, ca să nu fie siliţi să vorbească despre ceea ce încă nu s-a mai întâmplat, de când era satul sat.
În ziua nunţii, curtea bisericii s-a umplut de oameni. Femei şi bătrâni, unii veniţi în cârji, s-au îngrămădit în biserică şi în curtea umbrită de-un castan uriaş. A venit şi cantorul, negru de supărare, că preotul nu l-a îngăduit să rămână acasă. A venit şi Marişca, ţinută de braţ de surorile ei mai mari. A venit şi preotul şi-a aprins lumânările din biserică şi-a început rugăciunea din altar. Mireasa aştepta lângă uşă, aşa cum aşteptau totdeauna toate miresele, ca preotul să-i facă semn şi să se apropie de icoane. Rugăciunile preotului au fost însă parcă mai lungi ca altădată şi lumea a fost prinsă, încetul cu încetul, în rostirea lor însufleţită. Când clopoţelul a sunat, toţi cei îngenuncheaţi s-au ridicat şi-au văzut mireasa ajunsă în faţa icoanei. Lângă ea, plutind cu o palmă deasupra pământului, era Petrea, îmbrăcat în haină de militar, venit pe deasupra cumva, prin cer, nu se ştie cum. Nimeni n-a văzut cum a ajuns acolo, era obosit tare şi-un strat de praf îl acoperea în întregime, ca şi cum ar fi venit de la drum tare lung. Speriat, preotul a început slujba de cununie, lumea era înmărmurită, dar dacă cineva ar fi avut puterea să urmărească ochii mirelui, ar fi putut vedea în lumina lor sfârşită, chipul Marişcăi scăldat în lacrimi. Slujba se apropia de sfârşit, mai trebuia doar să sune clopotul, pentru ca legătura făcută de preot să fie întărită şi în cer, dar clopotarul nu mai avea nicio putere.
Se uita împietrit la picioarele prăfuite ale mirelui, ce plutea în lumina strecurată prin fereastră. Mireasa s-a uitat furioasă în jur, dar nimeni nu avea putere s-o ajute, şi atunci s-a dus singură şi s-a agăţat de funia groasă care ţinea clopotul în turla bisericii. Voia să audă mai repede cântecul lui, ca să încheie odată ce s-a început. S-a opintit din toate puterile, a smucit funia, numai că în clipa aceea, clopotul s-a desprins din toarta lui uriaşă şi a căzut peste ea, stârnind în biserică un sunet sinistru şi-un nor de praf, care i-a acoperit pe toţi. Vrăjitoria a fost pedepsită. Când s-au dezmeticit, mirele dispăruse, şi în tăcerea de groază care i-a cuprins pe toţi, au văzut că nici Marişca nu mai este printre ei.
Reproduceri după picturi realizate de EMIL MUREŞAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
