Povești de dragoste - Aristina

Când Aristina ieși din biserică și coborî trep­tele până la răscrucea din fața porții, două păsări au țâșnit scurt din tufele de lemn câi­nesc ce creșteau de-a lungul gardului.

Apoi s-au oprit nemișcate pe creanga unui brad. După cum își ținea nepăsătoare mâna dreaptă în șold și după cum își da capul pe spate, ca să se uite cumva de sus la cei care treceau pe uliță, oricine putea pricepe că Aristina nu-și încăpea în piele de bucurie. Ni­meni însă nu îndrăzni s-o întrebe ceva. Cine tre­cea pe uliță, pleca grăbit capul și-și vedea de drum, cei mai temători își făceau cruce după ce o depășeau, fără a se mai uita înapoi. Aristina și ma­ma ei erau știute ca meștere vrăjitoare pe no­uă sate, și de aceea oamenii le ocoleau. Nu s-a mai întâmplat nimic apoi, până când lumina gal­benă a zilei a ajuns să învăluie stâncăriile de la Piatra Șoimului, unde s-a stins secerată, după ce soarele a intrat într-un nor.
O zi de rugăciuni i-au trebuit preotului Vale­riu, până să-și vie-n simțiri, după ce-a plecat Aris­tina din biserică. Ajuns acasă, i-a spus mai în­tâi preotesei, iar a doua zi satul întreg forfotea ca un mușuroi: "Aristina se mărită cu Petrea To­doranului și vrea să facă nuntă, de joi într-o săp­tă­mână".

Războiul

Casele erau risipite pe dealuri, printre pâlcuri de copaci care le apărau de soarele puternic. Cele mai multe erau adunate pe malul râului plin de pești, acolo unde apa face un ocol larg și-și pier­de mult din semeția cu care-a coborât din munte. Prin curțile și grădinile înconjurate de garduri îm­pletite din crengi de salcie nu se mișcă nimic. Cătunul părea mai degrabă pustiu, doar păsările cerului și, din când în când, vreun câine trezit din somn se auzeau, ca și cum ar fi fost departe de lu­mea asta. Bărbații erau duși la război și satul era amorțit de căldură. Era prima vară, de când au început bătăliile, n-a ajuns încă în sat nicio scrisoare de pe front, nu s-a întors încă nimeni de acolo, ca să povestească ce și cum. Trăiau toți între speranță și nedumerire, ca-ntr-o apă călduță ca­re-i acoperea, oblojindu-le dorul de cei plecați. Cer­șeau în gând în fiecare zi un semn de viață venit de de­parte și se rugau pentru ai lor, cu bucuria celui ne­ști­u­tor, care n-a apucat încă să vadă grozăvia mă­celului. Cei care-au rămas, bătrânii, femeile și copiii, au trăit o vreme după aceleași reguli de dinainte, apoi, încetul cu încetul, fiecare și-a schimbat viața, după cum îi era puterea și priceperea. A lucrat fiecare cum a putut, dar n-a trecut mult și au înțeles că dacă nu se ajută între ei, nu vor reuși să-și strângă câm­pu­rile și livezile de roade, și toamna îi va prinde cu bu­catele risipite. S-au făcut clăci și s-au mutat cu lucrul de la o casă la alta, pe ploaie și pe vreme bună, fără în­cetare. O armată de femei, care acolo, pe câmp, ui­tau mai ușor de război, căci vorbeau de una și alta, ho­reau ori chiar glumeau, când își aminteau de cine știe ce întâmplare veche. Dar când se întorceau seara către casele goale, amărăciunea li se lipea de obraz ca praful pe sudoarea zilei. Mâncau tăcute, la casa celui pentru care au muncit, și apoi se grăbeau să plece cât mai repede către gospodăriile lor. Fără vorbe, ca niște umbre furișate pe lângă garduri. Gândul că bărbații duși n-au poate nici unde să-și pună capul la odihnă, că n-au ce mânca ori ce bea, le stăpânea ca un fel de vinovăție care le în­negura chipurile. Până să adoarmă lângă prun­cii strânși grămadă în același pat cu ele, după rugăciunile de seară, rostite cu buze fierbinți de dor, mai trimiteau un gând de drag și îngrijorare, acolo departe.
Marișca Dinului, fata mai mică a cantorului, scotea din ascunzătoare inelul de iarbă pe care i l-a dat Petrea, când s-au logodit în taină, înainte de a pleca el la război. Și-l punea pe deget și apoi adormea ținându-și umerii în brațe, ca pe-un iubit obosit.

Vestea

I-au trebuit preotului Valeriu clipe bune, până să-și revină din zăpăceala pe care vorbele Aristinei au împrăștiat-o în toată biserica. A fost ca și când ar fi aruncat cineva o piatră în apă, și cercuri peste cercuri de îndoială s-ar fi născut apoi și s-ar fi spart pe margine, la mal, într-un fel de spaimă. La început, a crezut că nu aude bine ce i-a spus fata cea mândră, apoi, când a înțeles despre ce e vorba, după ce-a pus-o să repete, ca să fie sigur și să nu i se pară doar, a amuțit și n-a mai știut o vreme ce să zică. Nu-i plăcea Aristina și nu-i plăcea nici mama ei, Ghergoaia, care, ziceau fe­meile, umbla cu lucruri necurate, că făceau și des­făceau răutăți, pe care nici cu gândul nu-i bine să le atingi. Auzise multe despre amândouă, și mamă, și fată, o vreme le-a atras cu binișorul către biserică, apoi, când a văzut că vorbele i-s în van, le-a dojenit când le-a întâlnit pe drum și, mai la urmă, le-a afurisit în biserică, de față cu toată lumea. Dar parcă nici că le păsa, se uitau tot de sus, când treceau pe drum și lumea le ocolea, făcându-și cruci repezite și scurtate de teamă. Când a venit la biserică, ziua în amiaza mare, sfidătoare, ca și cum ea n-ar fi trebuit să fie la lucru ca celelalte femei, Aristina i-a spus că vrea s-o cunune cu Petrea Todo­ranului. Numai că Petrea era în război, nimeni n-avea habar pe unde-l purtau bătăliile și pe unde mai era de când plecase de acasă, și-apoi știa tot satul că Petrea era promis de multă vreme Marișcăi, fata cantorului. Așa că preotul, după ce-a auzit vorbele Aristinei, a pus-o să repete și apoi a tăcut, a zis un bine de formă și iar a tăcut, până a ajuns acasă la preoteasă. A simțit el că e atât de amar­nică vestea, că numai în prezența nevestei o poate întoarce pe toate părțile. Și-au sucit-o și răsucit-o, po­vestind până în dimineața următoare, când preoteasa a avut grijă să ajungă la vecina ei de gard și aceasta a dus-o mai de­parte la vecinele ei. Din gard în gard, vestea a ajuns și la Marișca, și-n ceasul acela, fata a știut că s-a năs­cut sub o stea amară. Așa cum nu se pu­tea înșela de dragostea lui Petrea, așa știa că nu se poate pune cu blestemățiile Aristinei. A simțit dintr-o dată că nu mai are putere nici să ducă la gură un pahar cu apă, s-a lăsat moale lângă un gard și-a așteptat. Să vină cineva și să-i spună că nu e adevărat ce-a auzit. Dar n-a venit nimeni, și în zilele care s-au scurs, apoi, ca o apă grea și învolburată, nimeni nu i-a bătut în poartă. Doar vântul fierbinte venit de departe.

Nunta

Vestea care părea la început o nebunie a trezit satul din amorțeală. Câteva zile, femeile au umblat de la una la alta și-au tocat-o mărunt. Când au văzut însă că Ghergoaia se întoarce de la târg cu o căruță plină cu bucate, lăzi și cutii pline de toate cele și că ea chiar se pregătește de nunta fetei sale, o așteptare plină de teamă s-a lăsat peste sat. O urmăreau de după garduri și-i pândeau toate mișcările. Au văzut-o când și-a pri­menit casa, când a curățat acareturile, când a încropit la cuptor o vatră mare, pe care socăcițele să facă mân­carea pentru nuntași. Au numărat găinile tăiate pentru zeama cu tăițăi, după zgomotul securii pe tăietor, și au socotit pâinile și colacii, după câte ceasuri a ieșit fumul pe hornul cuptorului. Toate se pregăteau ca pentru o nuntă mare, numai că mirele era la război și nimeni din neamul lui nu știa despre ce nuntă era vorba. Când vreo femeie mai curioasă îi întreba câte ceva, ridicau din umeri și plecau, fără să spună o vorbă. Satul fierbea de așteptare, nimeni nu mai lucra nimic, parcă erau cu toții amețiți. Nici măcar nu mai vorbeau când se întâlneau pe drum. Se uitau unii la alții și-și dădeau binețe aplecându-și capul, după care dispăreau pe după vreo poartă ori în spatele unui gard, ca să nu fie siliți să vorbească despre ceea ce încă nu s-a mai întâmplat, de când era satul sat.
În ziua nunții, curtea bisericii s-a umplut de oa­meni. Femei și bătrâni, unii veniți în cârji, s-au în­grămădit în biserică și în curtea umbrită de-un castan uriaș. A venit și cantorul, negru de supărare, că pre­otul nu l-a îngăduit să rămână acasă. A venit și Ma­rișca, ținută de braț de surorile ei mai mari. A venit și preotul și-a aprins lumânările din biserică și-a început rugăciunea din altar. Mireasa aștepta lângă ușă, așa cum așteptau totdeauna toate mi­re­sele, ca preotul să-i facă semn și să se apropie de icoa­ne. Rugăciunile preotului au fost însă parcă mai lungi ca altădată și lu­mea a fost prinsă, încetul cu încetul, în rostirea lor în­­suflețită. Când clopo­țe­lul a sunat, toți cei în­ge­nun­cheați s-au ridicat și-au văzut mireasa ajunsă în fața icoanei. Lângă ea, plu­tind cu o palmă deasupra pă­mân­tului, era Petrea, îmbrăcat în haină de militar, venit pe deasupra cumva, prin cer, nu se știe cum. Ni­meni n-a văzut cum a ajuns acolo, era obosit tare și-un strat de praf îl acoperea în întregime, ca și cum ar fi venit de la drum tare lung. Speriat, preotul a în­ceput slujba de cununie, lumea era înmărmurită, dar dacă cineva ar fi avut puterea să urmărească ochii mirelui, ar fi putut vedea în lumina lor sfârșită, chipul Marișcăi scăldat în lacrimi. Slujba se apropia de sfârșit, mai trebuia doar să sune clopotul, pentru ca legătura făcută de preot să fie întărită și în cer, dar clopotarul nu mai avea nicio putere. Se uita împietrit la picioarele prăfuite ale mirelui, ce plutea în lumina strecurată prin fereastră. Mireasa s-a uitat furioasă în jur, dar nimeni nu avea putere s-o ajute, și atunci s-a dus singură și s-a agățat de funia groasă care ținea clopotul în turla bisericii. Voia să audă mai repede cântecul lui, ca să încheie odată ce s-a început. S-a opintit din toate puterile, a smucit funia, numai că în clipa aceea, clopotul s-a desprins din toarta lui uriașă și a căzut peste ea, stârnind în biserică un sunet si­nis­tru și-un nor de praf, care i-a acoperit pe toți. Vră­jitoria a fost pedepsită. Când s-au dezmeticit, mirele dispăruse, și în tăcerea de groază care i-a cuprins pe toți, au văzut că nici Marișca nu mai este printre ei.

Reproduceri după picturi realizate de EMIL MUREȘAN