"Îmi cântau în urechi împerecheri de cuvinte"
- Sunteţi unul dintre rarii poeţi români care scriu, astăzi, poezie religioasă, un gen ce pare uşor depăşit, deşi audienţa e mare. "Antrenamentul" vi l-aţi făcut, însă, cu minunate versuri de dragoste, cu mare trecere la cititori. Cum se naşte patima asta pentru "potrivitul cuvintelor"? În cazul dvs. cum s-a întâmplat?
- Poezia a exercitat asupra mea o fascinaţie inexplicabilă, cam de când mă ştiu. Spun de când mă ştiu, şi nu de când am început să pricep, pentru că fascinaţia era a sonurilor, iar nu a înţelesurilor. Îmi cântau în urechi, ca să zic aşa, împerecheri de cuvinte, care mă urmăreau ca un refren muzical şi-mi produceau înfiorări aproape solemne... Primul contact cu poezia propriu-zisă a fost în registrul folcloric: colindele, baladele populare... Ştiam multe pe dinafară, cu mult înainte de a învăţa să citesc... Îmi aduc aminte că pe la 5 ani, într-o vacanţă la ţară, unde aveam nişte verişoare mai mari, aflate în pragul adolescenţei, am fost cucerit, ireversibil, de Eminescu. Ele citeau din poezia lui de dragoste şi s-au amuzat să-mi citească şi mie... Ascultam cu nesaţ şi memoram strofe întregi... În mod straniu, cel mai mult mi-a plăcut, poate şi sub influenţa lor, poezia "Adio", pe care mă trezeam tot timpul recitând-o cu o emoţie mereu proaspătă, fie cu voce tare, fie doar în gând: "Cu ochii serei cei dentâi/ Eu n-o voi mai privi-o.../ De-aceea-n urma mea rămâi -/ Adio!...". Întors la Bucureşti, am căşunat pe capul maică-mii să-mi cumpere "cartea lui Eminescu". Pot spune că e cartea pe care am învăţat să citesc... Primele încropiri proprii de versuri puse pe hârtie datează de pe la 7 ani. Mi-o amintesc, cu amuzată duioşie, mai ales pe una dintre ele: "Aş vrea să fiu un Eminescu,/ Sau un Coşbuc aş vrea să fiu,/ Să scriu progresul ţării-n versuri/ Şi despre lume-aş vrea să scriu...". Prin clasa a treia, mi-am încropit chiar şi o "plachetă" de versuri, cu textele "bătute la maşină", nu mai ştiu prin bunăvoinţa cui... Poate n-ai să mă crezi, dar în sinea mea râdeam de mine şi mă sfiam să le arăt oricui... Le simţeam mai degrabă ca pe ceva intim, de uz personal...
- La poezia religioasă cum aţi ajuns? A existat vreun eveniment care v-a declanşat o trăire intensă, ce trebuia exprimată într-un fel special?
- În familie nu am primit nici un fel de educaţie religioasă, iar la şcoală, în plin comunism, educaţia era strict materialistă şi ateistă. Ca un vrednic pionier (încă din clasa a II-a), mi s-a întâmplat să scriu versuri în care veştejeam ideea de Dumnezeu şi lăudam binefacerile ştiinţei. Cred că unele au ajuns şi pe la "Gazeta de perete", cum se obişnuia pe atunci. Profesorii de română mă apreciau, dar alţii râdeau de mine. Un profesor de matematică îmi repeta mereu, în faţa clasei (care se amuza copios), că dacă eu fac poezie, o să-mi facă el chelie (pe atunci se practica metoda "tunsului la zero" pentru abaterile disciplinare reale sau închipuite; eu am fost un elev destul de nărăvaş, aşa că rareori apuca să-mi crească părul; pe de altă parte, uram caietele cu pătrăţele, iar poezia devenea o circumstanţă agravantă).
Nu-mi mai aduc aminte, din păcate, când am scris primele versuri cu caracter religios, nici care vor fi fost acelea, dar de Dumnezeu m-am apropiat de prin anul al doilea de liceu. Am trecut printr-o fază de fascinaţii orientale (cumva sub influenţa livrescă a lui Eminescu şi Mircea Eliade), dar care n-a ţinut mult, şi am ajuns destul de repede la creştinismul ortodox. Un rol deosebit au jucat în limpezirea mea spirituală profesorul Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic) şi bibliotecara de atunci a Liceului "Iulia Hasdeu", regretata Eugenia Popovici (mai târziu naşa mea de cununie), care a fost chiar aşa cum am scris atunci când ne-a părăsit, la 91 de ani: "Nu am rămas c-o doamnă mai puţin,/ ci cu o maică atoateveghetoare,/ ce ne-a născut din nou pe fiecare/ şi ne-nţărcat cu pâine şi cu vin... Sunt astfel de oameni pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale şi fără de care poate n-am fi fost niciodată ceea ce suntem... Lecturile au avut şi ele ponderea lor, dar până la urmă, "viul vieţii" (vorba Părintelui Galeriu) e cel în care te pârguieşti cu adevărat... Poezie religioasă am scris sau am tradus de timpuriu, de pe la 17-18 ani, dar maturitatea a adus, cum era şi firesc, un plus de consistenţă, mai ales după ce am trecut, cu bucurii şi cu amărăciuni, de il mezzo del cammin...
"Dumnezeu, ca lumina şi aerul"
- Putem vorbi despre o poezie religioasă, în cazul dvs., ori, mai degrabă, de o poezie cu fior mistic, cu mesaj creştin?
- Mi-e greu să vorbesc despre mine însumi ca poet, să-mi explic actul creator. Cu atât mai mult cu cât nu sunt considerat şi nici nu mă simt un personaj exponenţial. Sunt un om necăjit între alţii, cu visurile, aspiraţiile, încăpăţânările şi îndoielile lui. Poezia - religioasă sau nu - este pentru mine, mai degrabă, o formă inefabilă de echilibrare interioară. Fiind un om credincios, Dumnezeu n-are cum să fie lipsă, în modul cel mai firesc, ca lumina sau ca aerul.
E o diferenţă certă între poezia mistică şi cea doar religioasă. Pentru poezia mistică nu ajunge doar sensibilitatea religioasă, ea ţine de o experienţă spirituală adâncă, de regulă vecină cu sfinţenia, care nu-i la îndemâna oricui şi care rupe măsurile estetice. Autentici poeţi mistici au fost foarte puţini, iar astăzi nu ştiu să mai fie. Nici poeţi religioşi nu mai avem prea mulţi, pentru că trăim într-o lume masiv laicizată. Localizând, am avut, între cele două războaie, mişcarea gândiristă, iar ulterior, mişcarea Rugului Aprins. Poezie religioasă remarcabilă s-a creat mental şi în temniţele comuniste. Dar ecourile tuturor acestora în actualitatea curentă rămân minimale. Istoria şi critica noastră literară nu par să aibă organ pentru literatura religioasă. Cred că ultimii noştri mari poeţi religioşi au fost Ioan Alexandru (m. 2000) şi Valeriu Anania (m. 2011). Eu, care mi-am asumat paradigma Tradiţiei, umblu smerit pe urmele lor, încercând să nu-mi trădez reperele şi nici pe mine însumi. E însă mai degrabă un umblet în răspărul vremurilor, şi nu mă sfiesc să mărturisesc, că mă simt mai aproape de morţi decât de vii... Am învăţat însă să privesc lucrurile cu seninătate: ambianţa nici nu mă întărâtă, nici nu mă demobilizează. Trăiesc, scriu, mă rog, îmi văd împăcat de ale mele, iar când sunt mai singur, Dumnezeu îmi ţine de urât şi mă întăreşte în nădejdea că rămâne loc şi de vremuri mai bune...
- Şi atunci, de ce mai aveţi nevoie de scris?
- Aş răspunde că aşa am apucat. Stau de vorbă cu Dumnezeu sau cu mine însumi, iar uneori mă ispitesc să cred că ar mai trage şi alţii cu ochiul sau cu urechea, dacă nu spre a se desfăta sau a se folosi, măcar pentru a mai cădea niţeluş pe gânduri. Pe de altă parte, aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte că, dincolo de orice alte mize posibile ale discursului, îmi face o plăcere nebună să scriu. Or, când te laşi târât de plăcere, e redundant să mai explici de ce... Din nefericire, cu trecerea anilor, apar parcă tot mai multe solicitări exterioare, e poate şi un început de bătrâneţe, dar simt că timpul se îngustează, că răgazul creator devine tot mai rar, că şi cuvintele se mai tocesc ... Poate tocmai de aceea, în vremea din urmă, m-am simţit cel mai bine în sonet, unde expresia lirică se concentrează în 14 versuri şi nu implică gestaţii prea îndelungate... Nu ascund, însă, că marea mea preocupare rămâne de-acum finalizarea noii versiuni româneşti a "Divinei Comedii", care cere timp şi migală, mai mult decât orice altceva. Am publicat "Infernul", am încheiat "Purgatoriul", dar în "Paradis" abia am intrat (sunt pe la cântul al cincilea)... A fost şi rămâne o plăcere, dar de-acum o resimt tot mai mult şi ca pe o răspundere: faţă de Dumnezeu, faţă de Dante, faţă de limba română, faţă de cititorii care m-au creditat şi faţă de mine însumi.
- Într-un secol al experimentelor literare, dvs. nu trădaţi clasicismul. Nu vă puneţi, singur, piedici în drum?
- Nu contest că există poezie notabilă şi în afara prozodiei clasice, dar eu rămân un partizan al rimei, al măsurii şi al sugestiilor eufonice, iar aşa-numita poezie cu formă fixă (mai ales sonetul şi rondelul) m-a ispitit dintotdeauna. Şi poeţii pe care i-am tradus - Dante, Ioan al Crucii, spaniolii Epocii de Aur - sunt foarte sofisticaţi în privinţa aceasta (tipuri de strofe, distribuţii ale rimelor, aliteraţii etc.), dar pentru mine, satisfacţia transpunerii în româneşte e cu atât mai mare. Cred că lumea noastră modernă, nu doar în plan artistic, dar în toate planurile existenţei, a pierdut mult mai mult decât a câştigat, din abolirea sau stricarea regulilor clasice, în numele unor libertăţi false sau superficiale, care, cu puţine excepţii, au dus până la urmă la haos şi disoluţie. Performanţa este să-ţi dai măsura înăuntrul regulilor, nu în afara lor, să exişti în continuitatea creatoare a tradiţiei, iar nu împotriva ei. Vedem bine, în haosul spiritual, moral, intelectual şi politic al lumii de azi, ce-a ieşit din sfidarea sistematică a tradiţiei şi a regulilor ei...
"Răsplata poetului este poezia"
La o conferinţă la Iaşi, cu mentorul lui, Marcel Petrişor (stânga) şi părintele Calciu (la mijloc)
- Satisfacţia lucrului împlinit, dar adeseori şi impresia sâcâitoare că ar fi putut ieşi mai bine. Mi se întâmplă să revin asupra câte unui text, chiar după multă vreme, strunjind câte-un detaliu. Puţine sunt textele pe care am ajuns să le public în forma primei redactări. "Acesta este - îmi spunea un prieten mai în vârstă - avantajul creaţiei faţă de procreaţie"...
- Care este răsplata poetului? Reacţiile cititorilor sau satisfacţia personală, o stare de bine, sentimentul de comunicare cu divinitatea?
- Răsplata poetului este poezia. Ca orice ispravă, mică sau mare, de care ne învrednicim. Dacă e apreciată, cu atât mai mult. Dar contează enorm cine şi de ce te apreciază. În cazul poeziei creştine, se intersectează mereu planul estetic cu cel duhovnicesc. Eu nu pot spune că-s insensibil la aprecieri, dar nu le-am vânat niciodată, nu m-am hrănit cu ele, şi am fost mereu atent la confuzia de planuri. Cât despre Dumnezeu, n-o să ştim decât la judecată dacă i-am plăcut sau nu...
- Există un public pentru poezia religioasă?
- Un public a existat şi va exista întotdeauna. Că el tinde vizibil să se împuţineze, aceasta e o altă discuţie. Poezie, în general, se citeşte din ce în ce mai puţin, nu mai vorbesc de poezia religioasă. Dar eu încerc să mă raportez întotdeauna la un fel de cititor ideal. Uneori îi vorbesc şi îmi vorbeşte. Şi nu ne cruţăm reciproc. Deja am învăţat multe de la aceşti "cititori ideali", care poate că nu vor exista niciodată... Cât despre cei în carne şi oase, risc mărturisirea că nu-mi plac cei prea pioşi, care mă laudă sau mă critică ca pe un... predicator.
"Sunt răstimpuri în care «muza» doarme şi altele în care te confiscă"
- Un poet creştin are un anumit fel de a trăi, care îl pregăteşte pentru poezie, cum au, bunăoară, pictorii de icoane?
- Depinde. Nu-s doi oameni la fel. Unii fac asceză ca să scrie. Eu nu mă număr printre ei. Mă străduiesc doar să rămân egal cu mine însumi.
- În urmă cu câteva zile v-a apărut un alt volum de poezie, "Erosstihuri". Ce puteţi spune atrăgător despre ea?
- Cum o arată şi titlul, e un volum de poezie de dragoste, creştină desigur, dar nu propriu-zis religioasă. Ca motto am ales un vers emblematic al lui Guido Guinizelli, precursorul apropiat al lui Dante: "Al cor gentil rempaira sempre amore..." ("Alesei inimi leac mereu iubirea-i..."). E o carte închinată cu precădere ipostazelor ideale ale erosului, "eternului feminin". E vorba de 152 de sonete (grupate - între un "Prolog" şi un "Epilog" - în trei secţiuni ce trebuie înţelese simbolic: "De ziori", "De amiază", "De amurg"). Pe cele mai multe le publicasem deja pe blogul meu (razvan-codrescu.blogspot.ro), dar pentru volum au trecut printr-o nouă şlefuire. Nu am introdus şi sonetele pe aceeaşi temă din volumele mele anterioare (mai ales din "Răsăritenele iubiri". "Fals tratat de dezlumire" şi din "Rug aprins". "O sută de sonete şi false sonete"), iar acum parcă îmi pare rău... Prietenul Valentin Dan mi-a făcut cadou coperta, realizată plecând de la o sculptură atribuită lui Giacometti. Îi mulţumesc şi pe această cale.
- Mai aveţi ceva în pregătire?
- Da, pentru la anul, un alt volum, "Mirele şi pelerinul. Icoane imnice", cu versuri scrise de-a lungul a aproape patru decenii. Şi pentru că unii mi-au reproşat că "prea am dat-o pe sonete" promit că nu va conţine nici un sonet. Voi include în schimb, în premieră, un ciclu de rondeluri, din care aş oferi şi aici, în încheiere, o "arvună" cititorilor eventual interesaţi: "Tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri.../ Pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri/ netrupul tău şi-avana mea durere!// Deşi, ca-n vis, cu-aceeaşi ochi mă furi/ şi te petreci cu-aceeaşi mlădiere,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri...// Aştept, sub trista stelelor cădere,/ să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,/ iubirea mea, la marea înviere,/ căci azi în carnea ta, pe care juri,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!".
FILĂ DE ACATIST
Părintelui Galeriu
Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Coptu-s-a-n taină sămînţa cea rară
ce Tatăl o pune şi Duhul o ară,
viaţa la Viaţă prin tine să vină,
înaltă de slavă şi grea de lumină.
Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Din dalbă smerire de pururifecioară
pîinea şi vinul amin se pogoară,
creşte Cuvîntul tăcut în potire -
veciei Mireasă şi veacului Mire.
Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Milelor tale umilă povară,
lacrima rugilor noastre de sară
poala ţi-o udă, heruvii ţi-i moaie,
şi cerul într-însa întreg se-ncovoaie...
Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
