Miracolul începea totdeauna la fel. Se întâmpla mereu în serile de Crai Nou, la capătul digului din Golful Francezului de la 2 Mai. Şi asta, mai ales atunci când luna, subţire ca o felie parfumată de pepene, se ascundea în nori. Atunci exploda ea... O întrupare de lumină instantanee şi pură. La început, era mică şi mai neclară. Pe urmă, în doar câteva secunde, începea să strălucească. Tot mai aprinsă şi mai aprinsă... O apariţie blândă şi stranie, totodată, care creştea văzând cu ochii, până se făcea uriaşă, orbitoare. Abia atunci înţelegeai ce este cu adevărat. Acoperită într-o mătase de raze şi de lumină, o femeie uriaşă răsărea nopţile din mare... Întrupată mereu în acelaşi loc: la capătul digului celui nou, lângă pescăria de la 2 Mai. Răsărea, acoperea... aproape răvăşea totul în jur, cu lumina ei intensă şi ciudată, alungită peste valuri şi peste plajă, o nălucă apărută inexplicabil, direct din mare. Şi care se întindea treptat, peste tot golful, copleşitoare şi galeşă...
*
"Într-un an, am văzut şi eu năluca aia de lumină" - povestea într-o seară nea Vania, un pescar bătrân. "Era noapte, cerul era plin de stele şi luminos şi nu-mi venea să mă culc. Stăteam la pescărie, cu spatele sprijinit de o mahună şi trăgeam o ţigară. Îmi amintesc ca astăzi limpezimea aceea. Încă puţin şi l-ai fi văzut pe Dumnezeu cum stă pe tronul ceresc. Când, de-odată, a apărut arătarea aceea acolo, la marginea orizontului. Pe urmă s-a apropiat cu repeziciune de mine şi părea să fie o femeie, o femeie cu trup străveziu şi ochi de foc. Am îngheţat de frică, dar ea a început să-mi zâmbească. Îmi zâmbea cu ochii ei plini de flăcări şi mă ademenea către larg. Am fost foarte înfricoşat, nu ştiam dacă sunt treaz sau visez, dar după o vreme, de parcă mă împingea cineva de la spate, am pus mahuna la apă, m-am urcat în ea şi am început să vâslesc către larg. Îmi amintisem ceva ce aflasem de la bătrânii din sat: fata aia nu îţi vrea răul. Este o nălucă din acelea care nu te trag în adânc. Şi ce-am văzut pe urmă, nu pot să povestesc! Femeia aia a început să crească, se făcuse de trei ori mai mare decât farul de la Mangalia, iar în spatele ei a răsărit soarele. Dintr-odată! Atunci am vâslit şi mai tare spre ea. Mi-am amintit ce-mi spuse odată bunicul meu, Enisei, că în ziua când ţi se arată fata aia pe mare, prinzi peşte mult. Şi poate aş fi vâslit până la capătul mării, dacă năluca nu s-ar fi risipit...".
O poveste de iubire din război
- Ei, e o poveste veche, din război. O poveste de acum o sută de ani. Bătrânii atamani ne-au păstrat-o şi o mai spun, când şi când. Trăia pe atunci în satul nostru o fată tare frumoasă. Dunea o chema. O fată de pescar. Era înaltă, cu boiul svelt, iar părul îi era galben ca aurul. Deschis spre argint. Avea ochi albaştri şi adânci, cu privirea gravă. Ochi slavi. Era mândria satelor din jur, Dunea. Faima frumuseţii ei se dusese în toată Dobrogea, şi mulţi flăcăi ar fi dat oricât să pună mâna pe ea. Fata, însă, se ţinea mândră. Sveltă şi mândră. Şi tot pe atunci, s-a întâmplat ca un vas militar românesc, un torpilor, să stea multă vreme de strajă în apele liniştite de la Mangalia. Iar lipovenii prinseseră drag şi se împrieteniseră repede cu marinarii români. Cât despre Dunea, cum orice naş îşi are naşul, i-a venit şi ei rândul să se îndrăgostească. Şi-alesul a fost chiar căpitanul vasului, Ştefan. Îi apăruse Dunei în cale într-o zi, pe neaşteptate, pe când l-a văzut cum se plimba îngândurat pe punte. Cu chipul dârz şi chipeş, îmbrăcat în uniforma albă, de gală.
Din ziua aia, Ştefan şi Dunea nu s-au mai despărţit. Noapte de noapte, pe sub stelele care luceau sus, pe cer, ei doi s-au plimbat, strânşi în braţe, pe malul mării. Pe atunci, plajele erau mult mai mari, ca nişte câmpii. Nici un picior omenesc, afară de pescari, nu le atinsese. Tihna locului părea fără sfârşit, la fel ca şi iubirea lor. Iar războiul părea, şi el, atât de departe.
Dar într-o noapte, tunurile au prefăcut liniştea mării în ţăndări! Era în 1916, şi armata română tocmai intrase în luptă în Primul Război Mondial. Nemţii generalui Mackensen, împreună cu bulgarii şi cu turcii, îi potopiseră pe români, şi pe dealurile line ale Dobrogei, sângele curgea şiroaie. Apocalipsa înlocuise brutal iubirea şi tihna. O apocalipsă pe care lipovenii de la 2 Mai nici cu gândul nu o gândiseră. Iar frontul ucigaş mătura totul în cale, aşa că într-o zi, vasul căpitanului Ştefan a fost lovit chiar în largul apelor de la 2 Mai, de tunurile nemţeşti. Şi s-a prefăcut repede într-o torţă uriaşă. Strigătele marinarilor care nu apucaseră să sară în apă şi să înoate departe de epava în flăcări se auzeau tocmai departe, pe maluri, de unde mulţimea de pescari privea neputincioasă, luată prin surprindere, de iuţeala focului şi-a dezastrului. Doar Dunea nu s-a lăsat învinsă. Ştia că Ştefan nu va părăsi niciodată vasul. Era căpitan şi căpitanul trebuie să moară ultimul. Fata n-a stat pe gânduri. S-a azvârlit în lotca cea mare a tatălui ei, atamanul satului, şi a început să vâslească în larg, spre nava cuprinsă de flăcări. Cu disperarea şi tăria iubirii, a ajuns la vas, a urcat sus, pe punte, şi-a smuls iubitul din flăcări, prăvălindu-l în valuri, în contra voinţei lui. Pe ea, însă, nu s-a mai putut salva. S-a topit ca o floare de lumină, în flăcările lotcii care luase foc. "Aşa a pierit Dunea", oftează Moş Enisei. "Aici, nu departe de digul din Golful Francezului".
Îngerul iubirii
Reproduceri după picturi realizate de EMIL MUREŞAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
