Bibliografia comunismului e inepuizabilă: analize istorice, studii de caz, culegeri de documente, biografii şi memorii au dat şi continuă să dea dimensiunile concrete ale utopiei, care s-a dovedit monstruos-sângeroasă la orice încercare de transpunere în practică. Comunismul românesc a umplut şi el, în ultimul sfert de secol, o bibliotecă. Istorici, politologi, economişti, sociologi, memorialişti, scriitori, oameni care au resimţit cotidian efectele "celei mai drepte dintre orânduiri" au studiat şi au depus mărturii despre dictatura în care au trăit românii timp de 43 de ani. Lucian Boia nu şi-a propus să rescrie istoria acestei mişcări politice de la noi, ci să explice cum a fost posibil ca ţara cu cei mai puţini comunişti din perioada interbelică şi cu cea mai redusă receptivitate la ideologia acestora să devină cea mai "comunizată" din Europa şi cea mai puţin desprinsă după 1989 de moştenirea comunistă. Este un paradox sesizat şi de Neagu Djuvara că, în relativ scurta lui dominaţie, comunismul a influenţat mentalul românesc în profunzime, cum n-au făcut-o secolele de urgie istorică ce s-au abătut asupra acestui spaţiu. Lucian Boia interpretează fenomenul comunismului românesc prin prisma evoluţiei lui speciale în interiorul orientării social-politice universaliste cu vocaţie totalitară din sec. XX. Produs, cum se ştie, de revoluţia din Rusia anului 1917, în condiţii cu totul diferite de cele preconizate de Marx, comunismul a fost exportat, după înfrângerea Germaniei în Al Doilea Război, în toate statele ocupate de trupele sovietice, Stalin afirmând imperativ că, în spaţiul dobândit de armatele sale, învingătorul îşi impune regimul politic. Or, acest spaţiu grupa ţări foarte diferite ca dezvoltare economică, structură socială, cultură şi tradiţii naţionale. E drept că, în toate, sovieticii aveau "partide" conduse din umbră de la Moscova şi grupuri sociale ce le sprijineau. România a avut partidul comunist cel mai puţin numeros şi cel mai puţin "proletar", fiind un stat "eminamente agrar", cu o dezvoltare inegală a provinciilor reunite în 1918 şi un proletariat incipient, compus în mare măsură din "elemente etnic diferite". Ideologia marxist-leninistă nu avea astfel cum să prindă la populaţia majoritară, având printre aderenţi mai mult alogeni. Şi totuşi, într-un timp extrem de scurt, după impunerea lui la putere, partidul s-a autohtonizat, a devenit unica forţă politică a ţării şi a purces la realizarea programului său care nu era altceva decât aplicarea cu aceeaşi cruzime a modelului stalinist de industrializare şi colectivizare, de proletarizare prin desfiinţarea proprietăţii private, inclusiv în mediul rural. Primitiva Rusie avea spaţiul şi resursele pentru un asemenea experiment. În România, comunismul impus de sovietici prin metode dure, deşi a calchiat ad-litteram acelaşi program, n-a reuşit, sub cei doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, decât o epuizare generală a ţării, o sleire a elementelor vitale care au împins-o, în momentul căderii sistemului, în pragul colapsului. Lucian Boia surprinde sintetic procesul trecerii de la internaţionalism la naţionalism şi de la "centralism democratic" la "comunismul dinastic" + cultul personalităţii, examinând şi maniera în care s-a produs coruperea "sufletului românesc", perceptibilă până azi.
Comunismul n-a putut rezista concurenţei cu dinamismul capitalist din lumea liberă. Rigiditatea utopiei l-a făcut să piardă partida. "Comuniştii însă au câştigat-o" - constată istoricul, analizând cum şi în ce condiţii cea mai violentă răsturnare de regim din 1989, cea din România, "s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism", tranziţia fiind acaparată de fosta nomenclatură şi reţelele de securişti.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
