Iubirea nu este altceva decât un produs al imaginaţiei noastre - gândeam eu, până nu demult. Un simplu şiretlic, prin care specia îşi asigură perpetuarea. Îţi pierzi capul, refuzi să asculţi îndoielile care încearcă să-ţi şoptească la ureche un ultim avertisment, te măriţi, devii mamă. Cu un asemenea happy-end se încheie, de obicei, filmele, dar în realitate, abia de aici începe drama, fiindcă romantismul s-a dus.
Eu, cel puţin, n-am avut noroc în dragoste nici în prima tinereţe, nici mai târziu. După ce mi-am crescut singură cele două fete, mi-am spus că, totuşi, oamenii sunt făcuţi să trăiască în cuplu, aşa că mi-am adunat tot curajul şi m-am implicat din nou într-o relaţie, însă ea mi-a adus numai nefericire. În cele din urmă, am decis să mă eliberez şi, din ziua aceea, am devenit o fiinţă autonomă, care nu mai aştepta nimic de la nimeni şi îşi era pe deplin suficientă sieşi. Prietenele de-o vârstă cu mine care, după un şir întreg de despărţiri, încă mai căutau cu disperare un bărbat, mă făceau să zâmbesc. Vânătoarea online, în căutare de partener, mi se părea lucrul cel mai penibil cu putinţă. Pentru ce ar avea nevoie femeile de bărbaţi, când se pricep să-şi facă toate cele de trebuinţă prin casă, iar copiii sunt de-acum mari? De ce nu vor să se trezească odată din visul lor naiv?
În toţi anii aceia, înainte de a-l găsi pe Paul - fără să-l fi căutat - nu mi-am dat seama nicio clipă că mi-ar lipsi ceva. Cred că dorurile mele stăteau bine ascunse în cotloanele neştiute ale sufletului. După ce fostul meu soţ s-a hotărât să ia viaţa de la capăt cu o altă familie, nu mi-a fost deloc uşor să mă descurc cu fiicele mele. Am lucrat ani de zile cu cifre, într-un serviciu financiar - o muncă monotonă, care nu-mi procura niciun fel de satisfacţii. Şi iată că acum, pe neaşteptate, internetul a deschis în viaţa mea un nou univers. De vină a fost una din fete, care mi-a spus că este o aventură pe care merită s-o încerc... Am învăţat repede şi m-a captivat. Seară de seară, până noaptea târziu, zăboveam în faţa calculatorului, fiindcă acolo aveam majoritatea contactelor mele sociale. Postam pe facebook trandafirii din grădină, un tort care îmi reuşise deosebit de bine sau chiar pe mine însămi, într-un moment de repaus, pe terasă. Asta îmi aducea aprecieri din partea unor necunoscuţi. Intram în dialog cu oameni care aveau opinii asemănătoare cu ale mele - nu numai despre situaţii şi împrejurări din existenţa noastră zilnică, ci şi despre politică, artă sau muzică. Aşa, nu eram niciodată cu totul singură şi, în acelaşi timp, puteam păstra distanţa: închideam calculatorul şi eram lăsată în pace. Pentru mine, asta părea să fie soluţia ideală. Îmi permitea să rămân independentă.
Într-o zi, am văzut la unul dintre prietenii mei de pe facebook o pictură abstractă. Culoarea dominantă era un verde intens, nuanţa mea favorită. Mi-a plăcut mult şi i-am dat imediat un "like". Au urmat şi alte tablouri în acelaşi stil, care mi-au trezit curiozitatea şi m-au îndemnat să intru pe site-ul pictorului. Îl chema Paul. Pe lângă o mulţime de tablouri superbe, am putut vedea şi câteva fotografii de-ale lui: un bărbat cu părul alb, cu o pălărie cochetă şi ochi zâmbitori. Mi s-a părut foarte prietenos, chiar simpatic şi-atrăgător. Apoi am dat like pe toate postările lui - muzică, citate, imagini. Mai târziu, am aflat că şi el s-a uitat pe contul meu, după ce mi-a observat reacţiile. A fost evident că şi lui îi plăceau fotografiile mele. Primul lui mesaj personal către mine a fost: "Mai există o cameră liberă în castelul Frumoasei din pădurea adormită?" I-am răspuns: "Pentru tine, oricând."
Un flirt online, între doi pensionari. Asta era tot ce-mi trebuia. Fără pericolul ca realitatea să spulbere magia. Iar eu puteam să-mi duc viaţa mai departe, nefiind obligată să dau socoteală cuiva. Însă nu mai eram singură. Aşteptam, zi de zi, veştile primite pe facebook.
Apoi, el m-a luat prin surprindere, făcând primul pas de apropiere. A postat pe facebook un bilet de tren Deva-Iaşi. Voia să vină la mine! Am simţit cum inima îmi bate mai repede şi sângele îmi urcă în obraji, o descărcare de adrenalină mai puternică decât cea de la 14 ani, când am fost sărutată pentru prima oară. Dar mi-am stăpânit emoţia şi i-am răspuns, pe acelaşi ton calm şi cordial dintotdeauna, că ar fi nimerit, atunci, să-şi amâne vizita până la ziua mea de naştere. Iar el mi-a acceptat pe loc condiţia.
Între timp, ne spuseserăm lucruri pe care eu nu le-aş fi spus vreodată unui bărbat, dacă l-aş fi privit faţă în faţă: "Cu tine aş avea curaj să merg până la capătul lumii." Şi el: "Tu eşti femeia pe care am aşteptat-o toată viaţa." Cuvinte mari, caraghioase, pentru o femeie de vârsta mea, dar care îmi făceau atât de bine. Era ca şi cum crusta dură, care îmi încătuşase inima de o veşnicie, începuse să se desprindă şi să cadă. Aşa că, încă înainte de prima noastră întâlnire în viaţa reală, eram convinşi că avem nevoie unul de celălalt. Bineînţeles, prietenele mele clătinau din cap compătimitoare, gândindu-se că am luat-o razna, dar îmi priveau "nebunia" cu îngăduinţă şi îmi doreau noroc. O urare binevenită, fiindcă eu deja aveam impulsuri care mă puneau în conflict cu mine însămi. Când întârzia să mă caute, mă uitam nerăbdătoare la ceas şi, dacă trecea mai mult de o oră, mă temeam că i s-a întâmplat ceva rău. Când posta un clip cu o cântăreaţă sexy, mă pomeneam tulburată de gelozie. Eram geloasă şi pe trecutul lui, pe toate acele femei tinere şi frumoase care îl iubiseră cândva. Fără să ştiu când şi cum, mă transformasem în ceva ce eu ridiculizasem altădată cu orice prilej: o biată fetiţă îndrăgostită - şi, din păcate, una care ar fi avut trebuinţă urgent de un lifting care să-i întindă pielea încreţită de pe gât şi obraji. Penibil! Însă trenul plecase din gară, nu mai putea fi oprit.
Am intrat în panică şi am căutat o cale de a evita întâlnirea. L-am rugat pe Paul să nu mai vină, fiindcă tocmai închiriasem camera disponibilă unui tânăr student... A fost o laşitate din partea mea, dar el nu s-a pierdut cu firea. Mi-a scris: "Pot aştepta până când ai să te simţi pregătită. Nu uita că sunt mereu lângă tine." Nu-mi venea să cred. Omul trecuse peste ceea ce era de fapt o ofensă şi nu-mi întorsese spatele. Dovadă că era interesat, într-adevăr, de mine ca persoană, şi nu doar tentat de promisiunea unei aventuri. Aveam aceeaşi vârstă şi, printre fotografiile mele, văzuse şi unele care mă avantajau mai puţin. Atunci s-a născut în sufletul meu un sentiment pe care nu-l mai avusesem şi nu-l cunoşteam: încrederea. Înainte, de fiecare dată când un bărbat încerca să se apropie de mine, mă temeam că nu urmăreşte decât să mă ducă în patul lui. Uneori, o doream şi eu. Însă acelea au fost nişte atracţii pasagere, fără vreo legătură cu dragostea. Câteodată, aproape că i-am dispreţuit pe bărbaţi, pentru lăcomia lor sexuală. Şi pe mine însămi m-am detestat, nu o dată, fiindcă îi acceptasem. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care alesesem, în final, să trăiesc singură.
În ce-l priveşte pe Paul, însă, era evident că el pe mine mă vrea şi că nu reprezint pentru el un obiect sexual. Cu timpul, s-a creat între noi o asemenea apropiere, cum nu bănuiam că poate exista. În corespondenţa noastră online, ajunsesem să ne împărtăşim, fără nicio reţinere, cele mai intime gânduri şi dorinţe. Eram absolut sigură că el era bărbatul potrivit pentru mine şi că toate lucrurile se aşezaseră, în sfârşit, la locul lor. Atunci mi-am făcut bagajele şi am plecat la Deva. El suferise o operaţie dificilă şi voiam să-i dau o mână de ajutor, ca să se pună mai repede pe picioare. Aveam de gând să-i gătesc supe gustoase, ca unui soţ alături de care aş fi trăit o mare parte din viaţă şi, cu toate acestea, anii lungi de căsnicie nu m-ar fi făcut să-l îndrăgesc mai puţin. Nu mă temeam deloc că mă va dezamăgi. Doar în privinţa locuinţei lui aveam o mică strângere de inimă, întrebându-mă dacă nu cumva mă voi simţi străină acolo. Însă rezerva mea s-a dovedit nefondată. Apartamentul era mic, ce-i drept, dar plin de cărţi, tablouri şi muzică.
Şi Paul? Când a apărut în faţa mea, a fost întocmai aşa cum mi-l închipuisem. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni, cu un sărut afectuos pe obraz, iar gestul a fost firesc şi familiar. Parcă eram cineva de-ai casei, iar nu un musafir sosit de departe. Încă o dată, am avut confirmarea că nu mă înşelasem. Apoi, când s-a simţit suficient de înzdrăvenit după operaţie, mi-a arătat oraşul. Nu mai trebuia să ne scriem mesaje pe calculator, ci puteam să ne plimbăm pe străzi, ţinându-ne de mână. Ne aflam în realitatea concretă, nu în cea virtuală - iar eu eram îndrăgostită fără scăpare, ca o adolescentă de şaptesprezece ani.
De la primele noastre contacte online trecuse deja un an. Ăsta a fost timpul de care avusesem nevoie, ca să mă conving că am dreptul să fiu fericită şi să renunţ la independenţa mea. Fiindcă şi asta face parte din iubire. Există cineva pe care nu vrei să-l mai pierzi niciodată. Eşti legat de un alt om, îi împărtăşeşti soarta şi îţi asumi responsabilitatea pentru el, devii vulnerabil. E normal ca astfel de schimbări să te sperie. Însă merită să rişti. Am acum alături de mine un om pe care pot să mă bizui, care mă înţelege, mă doreşte, cu care pot împărţi totul. Ascultăm muzică, discutăm despre artă ori despre politică, râdem, cântăm, dansăm, bucătărim,
Săptămâna trecută, şi-a strâns toate lucrurile din micul lui apartament de la Deva şi le-a mutat la mine, la Iaşi. Îi place oraşul, îi place lumina lui specială, despre care spune că se aşterne singură în picturi. Şi îi plac oamenii, blândeţea, deschiderea lor şi ospitalitatea moldovenească, faptul că sunt mereu amabili şi zâmbitori. Însă Paul spune că i-ar plăcea şi în Groenlanda, dacă ar fi împreună cu mine. Iar eu îl cred. Şi asta e cel mai frumos.
SMARANDA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
