Iubirea nu este altceva decât un produs al imaginației noastre - gândeam eu, până nu demult. Un simplu șiretlic, prin care specia își asigură perpetuarea. Îți pierzi capul, refuzi să asculți îndoielile care încearcă să-ți șoptească la ureche un ultim avertisment, te măriți, devii mamă. Cu un asemenea happy-end se încheie, de obicei, filmele, dar în realitate, abia de aici începe drama, fiindcă romantismul s-a dus.
Eu, cel puțin, n-am avut noroc în dragoste nici în prima tinerețe, nici mai târziu. După ce mi-am crescut singură cele două fete, mi-am spus că, totuși, oamenii sunt făcuți să trăiască în cuplu, așa că mi-am adunat tot curajul și m-am implicat din nou într-o relație, însă ea mi-a adus numai nefericire. În cele din urmă, am decis să mă eliberez și, din ziua aceea, am devenit o ființă autonomă, care nu mai aștepta nimic de la nimeni și își era pe deplin suficientă sieși. Prietenele de-o vârstă cu mine care, după un șir întreg de despărțiri, încă mai căutau cu disperare un bărbat, mă făceau să zâmbesc. Vânătoarea online, în căutare de partener, mi se părea lucrul cel mai penibil cu putință. Pentru ce ar avea nevoie femeile de bărbați, când se pricep să-și facă toate cele de trebuință prin casă, iar copiii sunt de-acum mari? De ce nu vor să se trezească odată din visul lor naiv?
În toți anii aceia, înainte de a-l găsi pe Paul - fără să-l fi căutat - nu mi-am dat seama nicio clipă că mi-ar lipsi ceva. Cred că dorurile mele stăteau bine ascunse în cotloanele neștiute ale sufletului. După ce fostul meu soț s-a hotărât să ia viața de la capăt cu o altă familie, nu mi-a fost deloc ușor să mă descurc cu fiicele mele. Am lucrat ani de zile cu cifre, într-un serviciu financiar - o muncă monotonă, care nu-mi procura niciun fel de satisfacții. Și iată că acum, pe neașteptate, internetul a deschis în viața mea un nou univers. De vină a fost una din fete, care mi-a spus că este o aventură pe care merită s-o încerc... Am învățat repede și m-a captivat. Seară de seară, până noaptea târziu, zăboveam în fața calculatorului, fiindcă acolo aveam majoritatea contactelor mele sociale. Postam pe facebook trandafirii din grădină, un tort care îmi reușise deosebit de bine sau chiar pe mine însămi, într-un moment de repaus, pe terasă. Asta îmi aducea aprecieri din partea unor necunoscuți. Intram în dialog cu oameni care aveau opinii asemănătoare cu ale mele - nu numai despre situații și împrejurări din existența noastră zilnică, ci și despre politică, artă sau muzică. Așa, nu eram niciodată cu totul singură și, în același timp, puteam păstra distanța: închideam calculatorul și eram lăsată în pace. Pentru mine, asta părea să fie soluția ideală. Îmi permitea să rămân independentă.
Într-o zi, am văzut la unul dintre prietenii mei de pe facebook o pictură abstractă. Culoarea dominantă era un verde intens, nuanța mea favorită. Mi-a plăcut mult și i-am dat imediat un "like". Au urmat și alte tablouri în același stil, care mi-au trezit curiozitatea și m-au îndemnat să intru pe site-ul pictorului. Îl chema Paul. Pe lângă o mulțime de tablouri superbe, am putut vedea și câteva fotografii de-ale lui: un bărbat cu părul alb, cu o pălărie cochetă și ochi zâmbitori. Mi s-a părut foarte prietenos, chiar simpatic și-atrăgător. Apoi am dat like pe toate postările lui - muzică, citate, imagini. Mai târziu, am aflat că și el s-a uitat pe contul meu, după ce mi-a observat reacțiile. A fost evident că și lui îi plăceau fotografiile mele. Primul lui mesaj personal către mine a fost: "Mai există o cameră liberă în castelul Frumoasei din pădurea adormită?" I-am răspuns: "Pentru tine, oricând."
Un flirt online, între doi pensionari. Asta era tot ce-mi trebuia. Fără pericolul ca realitatea să spulbere magia. Iar eu puteam să-mi duc viața mai departe, nefiind obligată să dau socoteală cuiva. Însă nu mai eram singură. Așteptam, zi de zi, veștile primite pe facebook.
Paul avea o voce învăluitoare și caldă, lungea puțin cuvintele, după obiceiul tipic ardelenesc. La rândul meu, vorbeam cu un accent moldovenesc, pe care el îl găsea fermecător. Printre fotografiile lui, am descoperit la un moment dat și una din tinerețe și am avut îndrăzneala să-i scriu: "Acum treizeci de ani, ai fi fost exact genul meu!" De la distanță îți poți permite să fii provocatoare, pentru că știi că nu vor exista consecințe, e vorba doar de un joc gratuit. Oricum, îmi era limpede că prezența acestui om devenise importantă în viața mea, necesară aș spune, chiar și așa, mijlocită printr-un ecran de calculator.
Apoi, el m-a luat prin surprindere, făcând primul pas de apropiere. A postat pe facebook un bilet de tren Deva-Iași. Voia să vină la mine! Am simțit cum inima îmi bate mai repede și sângele îmi urcă în obraji, o descărcare de adrenalină mai puternică decât cea de la 14 ani, când am fost sărutată pentru prima oară. Dar mi-am stăpânit emoția și i-am răspuns, pe același ton calm și cordial dintotdeauna, că ar fi nimerit, atunci, să-și amâne vizita până la ziua mea de naștere. Iar el mi-a acceptat pe loc condiția.
Între timp, ne spuseserăm lucruri pe care eu nu le-aș fi spus vreodată unui bărbat, dacă l-aș fi privit față în față: "Cu tine aș avea curaj să merg până la capătul lumii." Și el: "Tu ești femeia pe care am așteptat-o toată viața." Cuvinte mari, caraghioase, pentru o femeie de vârsta mea, dar care îmi făceau atât de bine. Era ca și cum crusta dură, care îmi încătușase inima de o veșnicie, începuse să se desprindă și să cadă. Așa că, încă înainte de prima noastră întâlnire în viața reală, eram convinși că avem nevoie unul de celălalt. Bineînțeles, prietenele mele clătinau din cap compătimitoare, gândindu-se că am luat-o razna, dar îmi priveau "nebunia" cu îngăduință și îmi doreau noroc. O urare binevenită, fiindcă eu deja aveam impulsuri care mă puneau în conflict cu mine însămi. Când întârzia să mă caute, mă uitam nerăbdătoare la ceas și, dacă trecea mai mult de o oră, mă temeam că i s-a întâmplat ceva rău. Când posta un clip cu o cântăreață sexy, mă pomeneam tulburată de gelozie. Eram geloasă și pe trecutul lui, pe toate acele femei tinere și frumoase care îl iubiseră cândva. Fără să știu când și cum, mă transformasem în ceva ce eu ridiculizasem altădată cu orice prilej: o biată fetiță îndrăgostită - și, din păcate, una care ar fi avut trebuință urgent de un lifting care să-i întindă pielea încrețită de pe gât și obraji. Penibil! Însă trenul plecase din gară, nu mai putea fi oprit.
Am intrat în panică și am căutat o cale de a evita întâlnirea. L-am rugat pe Paul să nu mai vină, fiindcă tocmai închiriasem camera disponibilă unui tânăr student... A fost o lașitate din partea mea, dar el nu s-a pierdut cu firea. Mi-a scris: "Pot aștepta până când ai să te simți pregătită. Nu uita că sunt mereu lângă tine." Nu-mi venea să cred. Omul trecuse peste ceea ce era de fapt o ofensă și nu-mi întorsese spatele. Dovadă că era interesat, într-adevăr, de mine ca persoană, și nu doar tentat de promisiunea unei aventuri. Aveam aceeași vârstă și, printre fotografiile mele, văzuse și unele care mă avantajau mai puțin. Atunci s-a născut în sufletul meu un sentiment pe care nu-l mai avusesem și nu-l cunoșteam: încrederea. Înainte, de fiecare dată când un bărbat încerca să se apropie de mine, mă temeam că nu urmărește decât să mă ducă în patul lui. Uneori, o doream și eu. Însă acelea au fost niște atracții pasagere, fără vreo legătură cu dragostea. Câteodată, aproape că i-am disprețuit pe bărbați, pentru lăcomia lor sexuală. Și pe mine însămi m-am detestat, nu o dată, fiindcă îi acceptasem. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care alesesem, în final, să trăiesc singură.
În ce-l privește pe Paul, însă, era evident că el pe mine mă vrea și că nu reprezint pentru el un obiect sexual. Cu timpul, s-a creat între noi o asemenea apropiere, cum nu bănuiam că poate exista. În corespondența noastră online, ajunsesem să ne împărtășim, fără nicio reținere, cele mai intime gânduri și dorințe. Eram absolut sigură că el era bărbatul potrivit pentru mine și că toate lucrurile se așezaseră, în sfârșit, la locul lor. Atunci mi-am făcut bagajele și am plecat la Deva. El suferise o operație dificilă și voiam să-i dau o mână de ajutor, ca să se pună mai repede pe picioare. Aveam de gând să-i gătesc supe gustoase, ca unui soț alături de care aș fi trăit o mare parte din viață și, cu toate acestea, anii lungi de căsnicie nu m-ar fi făcut să-l îndrăgesc mai puțin. Nu mă temeam deloc că mă va dezamăgi. Doar în privința locuinței lui aveam o mică strângere de inimă, întrebându-mă dacă nu cumva mă voi simți străină acolo. Însă rezerva mea s-a dovedit nefondată. Apartamentul era mic, ce-i drept, dar plin de cărți, tablouri și muzică.
Și Paul? Când a apărut în fața mea, a fost întocmai așa cum mi-l închipuisem. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni, cu un sărut afectuos pe obraz, iar gestul a fost firesc și familiar. Parcă eram cineva de-ai casei, iar nu un musafir sosit de departe. Încă o dată, am avut confirmarea că nu mă înșelasem. Apoi, când s-a simțit suficient de înzdrăvenit după operație, mi-a arătat orașul. Nu mai trebuia să ne scriem mesaje pe calculator, ci puteam să ne plimbăm pe străzi, ținându-ne de mână. Ne aflam în realitatea concretă, nu în cea virtuală - iar eu eram îndrăgostită fără scăpare, ca o adolescentă de șaptesprezece ani.
De la primele noastre contacte online trecuse deja un an. Ăsta a fost timpul de care avusesem nevoie, ca să mă conving că am dreptul să fiu fericită și să renunț la independența mea. Fiindcă și asta face parte din iubire. Există cineva pe care nu vrei să-l mai pierzi niciodată. Ești legat de un alt om, îi împărtășești soarta și îți asumi responsabilitatea pentru el, devii vulnerabil. E normal ca astfel de schimbări să te sperie. Însă merită să riști. Am acum alături de mine un om pe care pot să mă bizui, care mă înțelege, mă dorește, cu care pot împărți totul. Ascultăm muzică, discutăm despre artă ori despre politică, râdem, cântăm, dansăm, bucătărim, le invităm la noi pe fetele mele cu tot cu nepoți, ne întâlnim și cu prietenii lui. Parcă ne-am ști dintotdeauna. Dar a trebuit să aștept 64 de ani pentru ca Paul să apară în viața mea - și, odată cu el, și iubirea adevărată.
Săptămâna trecută, și-a strâns toate lucrurile din micul lui apartament de la Deva și le-a mutat la mine, la Iași. Îi place orașul, îi place lumina lui specială, despre care spune că se așterne singură în picturi. Și îi plac oamenii, blândețea, deschiderea lor și ospitalitatea moldovenească, faptul că sunt mereu amabili și zâmbitori. Însă Paul spune că i-ar plăcea și în Groenlanda, dacă ar fi împreună cu mine. Iar eu îl cred. Și asta e cel mai frumos.
SMARANDA
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU