Dragostea nu se împiedică în vârstă

Redactia
- Sunt o veche cititoare a revistei "Formula AS". Fără scrisorile publicate în paginile de la "Asul de inimă", n-aș fi scris aceste rânduri în veci de veci. Pe cine să intereseze povestea unei bătrâne care se îndrăgostește la 65 de ani? "Pe nimeni", aș fi răspuns, în anii când nu descoperisem revista. Acum răspund: "pe oricine". Din textele publicate, scrise cu enorm de multă sinceritate, reiese atâta singurătate, atâta nefericire și lipsă de orizont, încât m-am gândit că povestea mea de iubire, începută acum, spre sfârșitul vieții, ar putea să sădească speranță, să demonstreze că sufletul nu ne îmbătrânește odată cu vârsta, că poate oricând să înflorească, să ne ajute să luăm viața de la început -

Iubirea nu este altceva decât un produs al ima­gi­nației noastre - gândeam eu, până nu de­mult. Un simplu șiretlic, prin care specia își asi­gură perpe­tua­rea. Îți pierzi capul, refuzi să asculți îndoielile care în­cearcă să-ți șoptească la ureche un ultim aver­tis­ment, te măriți, devii mamă. Cu un ase­menea happy-end se încheie, de obicei, filmele, dar în realitate, abia de aici începe drama, fiindcă ro­man­tismul s-a dus.
Eu, cel puțin, n-am avut noroc în dragoste nici în prima tinerețe, nici mai târziu. După ce mi-am cres­cut singură cele două fete, mi-am spus că, totuși, oa­menii sunt făcuți să trăiască în cuplu, așa că mi-am adu­nat tot curajul și m-am implicat din nou într-o relație, însă ea mi-a adus numai nefericire. În cele din urmă, am decis să mă eliberez și, din ziua aceea, am devenit o ființă autonomă, care nu mai aștepta nimic de la nimeni și își era pe deplin suficientă sieși. Prie­tenele de-o vârstă cu mine care, după un șir întreg de despărțiri, încă mai căutau cu disperare un bărbat, mă făceau să zâmbesc. Vânătoarea online, în căutare de partener, mi se părea lucrul cel mai penibil cu pu­tin­ță. Pentru ce ar avea nevoie femeile de bărbați, când se pricep să-și facă toate cele de trebuință prin casă, iar copiii sunt de-acum mari? De ce nu vor să se trezească odată din visul lor naiv?
În toți anii aceia, înainte de a-l găsi pe Paul - fără să-l fi căutat - nu mi-am dat seama nicio clipă că mi-ar lipsi ceva. Cred că dorurile mele stăteau bine ascunse în cotloanele neștiute ale sufletului. După ce fostul meu soț s-a hotărât să ia viața de la capăt cu o altă familie, nu mi-a fost deloc ușor să mă descurc cu fiicele mele. Am lucrat ani de zile cu cifre, într-un serviciu financiar - o muncă monotonă, care nu-mi procura niciun fel de satisfacții. Și iată că acum, pe neașteptate, internetul a deschis în viața mea un nou univers. De vină a fost una din fete, care mi-a spus că este o aventură pe care merită s-o încerc... Am învățat repede și m-a captivat. Seară de seară, până noaptea târziu, zăboveam în fața calculatorului, fiindcă acolo aveam majoritatea contactelor mele sociale. Postam pe facebook trandafirii din grădină, un tort care îmi reușise deosebit de bine sau chiar pe mine însămi, într-un moment de repaus, pe terasă. Asta îmi aducea aprecieri din partea unor necunoscuți. Intram în dialog cu oameni care aveau opinii asemănătoare cu ale mele - nu numai despre situații și împrejurări din exis­tența noastră zilnică, ci și despre politică, artă sau muzică. Așa, nu eram niciodată cu totul singură și, în același timp, puteam păstra distanța: închideam cal­cu­latorul și eram lăsată în pace. Pentru mine, asta pă­rea să fie soluția ideală. Îmi permitea să rămân inde­pen­dentă.
Într-o zi, am văzut la unul dintre prietenii mei de pe facebook o pictură abstractă. Culoarea dominantă era un verde intens, nuanța mea favorită. Mi-a plăcut mult și i-am dat imediat un "like". Au urmat și alte tablouri în același stil, care mi-au trezit curiozitatea și m-au îndemnat să intru pe site-ul pictorului. Îl chema Paul. Pe lângă o mulțime de tablouri superbe, am putut vedea și câteva fotografii de-ale lui: un băr­bat cu părul alb, cu o pălărie cochetă și ochi zâm­bi­tori. Mi s-a părut foarte prietenos, chiar simpatic și-atrăgător. Apoi am dat like pe toate postările lui - mu­zică, citate, imagini. Mai târziu, am aflat că și el s-a uitat pe contul meu, după ce mi-a observat re­ac­țiile. A fost evident că și lui îi plăceau foto­gra­fiile mele. Primul lui mesaj personal către mine a fost: "Mai există o cameră liberă în castelul Fru­moasei din pă­du­rea adormită?" I-am răs­puns: "Pentru tine, ori­când."
Un flirt online, între doi pensionari. Asta era tot ce-mi trebuia. Fără pericolul ca realitatea să spulbere magia. Iar eu puteam să-mi duc viața mai departe, ne­fi­ind obligată să dau socoteală cuiva. Însă nu mai e­ram singură. Așteptam, zi de zi, veștile primite pe facebook.
Paul avea o voce învăluitoare și caldă, lungea puțin cuvintele, după obiceiul tipic ardelenesc. La rân­dul meu, vorbeam cu un accent moldo­ve­nesc, pe care el îl găsea fermecător. Printre fo­to­gra­fiile lui, am descoperit la un moment dat și una din tinerețe și am avut îndrăzneala să-i scriu: "Acum treizeci de ani, ai fi fost exact genul meu!" De la distanță îți poți per­mite să fii pro­vo­catoare, pentru că știi că nu vor exista consecințe, e vorba doar de un joc gratuit. Ori­cum, îmi era limpede că prezența acestui om devenise im­portantă în viața mea, necesară aș spune, chiar și așa, mijlocită prin­tr-un ecran de calculator.
Apoi, el m-a luat prin surprindere, făcând primul pas de apropiere. A postat pe facebook un bilet de tren Deva-Iași. Voia să vină la mine! Am simțit cum inima îmi bate mai repede și sângele îmi urcă în obraji, o descărcare de adrenalină mai puternică decât cea de la 14 ani, când am fost să­ru­tată pentru prima oară. Dar mi-am stă­pânit emoția și i-am răspuns, pe același ton calm și cordial dintotdeauna, că ar fi nimerit, atunci, să-și amâne vizita până la ziua mea de naștere. Iar el mi-a ac­cep­tat pe loc condiția.
Între timp, ne spuseserăm lucruri pe care eu nu le-aș fi spus vreodată unui băr­bat, dacă l-aș fi privit față în față: "Cu tine aș avea curaj să merg până la ca­pătul lumii." Și el: "Tu ești femeia pe care am aș­­tep­tat-o toată viața." Cuvinte mari, caraghioase, pentru o femeie de vârsta mea, dar care îmi făceau atât de bine. Era ca și cum crusta dură, care îmi în­că­tu­șase inima de o veșnicie, începuse să se desprindă și să cadă. Așa că, încă înainte de prima noastră în­tâl­nire în viața reală, eram convinși că avem nevoie unul de celălalt. Bi­neîn­țeles, prietenele mele clătinau din cap com­pă­ti­mitoare, gândindu-se că am luat-o razna, dar îmi priveau "nebunia" cu în­găduință și îmi doreau noroc. O urare bi­nevenită, fiindcă eu deja aveam impulsuri care mă pu­neau în conflict cu mine însămi. Când întârzia să mă caute, mă uitam nerăbdătoare la ceas și, dacă trecea mai mult de o oră, mă te­meam că i s-a întâmplat ceva rău. Când posta un clip cu o cân­tăreață sexy, mă po­me­neam tul­burată de gelozie. Eram ge­loasă și pe trecutul lui, pe toate acele femei tinere și fru­moa­se care îl iubiseră cândva. Fără să știu când și cum, mă trans­formasem în ceva ce eu ridiculizasem altă­da­tă cu orice prilej: o biată fetiță îndrăgostită - și, din păcate, una care ar fi avut trebuință urgent de un lif­ting care să-i întindă pie­lea în­cre­țită de pe gât și obraji. Penibil! Însă trenul plecase din gară, nu mai putea fi oprit.
Am intrat în panică și am căutat o cale de a evita în­tâlnirea. L-am rugat pe Paul să nu mai vină, fiindcă toc­mai închiriasem camera disponibilă unui tânăr stu­dent... A fost o lașitate din partea mea, dar el nu s-a pierdut cu firea. Mi-a scris: "Pot aștepta până când ai să te simți pregătită. Nu uita că sunt mereu lângă tine." Nu-mi venea să cred. Omul trecuse peste ceea ce era de fapt o ofensă și nu-mi întorsese spatele. Do­va­dă că era interesat, într-adevăr, de mine ca per­soa­nă, și nu doar tentat de promisiunea unei aventuri. Aveam aceeași vârstă și, printre fotografiile mele, văzuse și unele care mă avantajau mai puțin. Atunci s-a născut în sufletul meu un sentiment pe care nu-l mai avusesem și nu-l cunoșteam: încrederea. Înainte, de fiecare dată când un bărbat încerca să se apropie de mine, mă temeam că nu urmărește decât să mă ducă în patul lui. Uneori, o doream și eu. Însă acelea au fost niște atracții pasagere, fără vreo legătură cu dra­gos­tea. Câteodată, aproape că i-am disprețuit pe băr­bați, pentru lăcomia lor sexuală. Și pe mine însămi m-am detestat, nu o dată, fiindcă îi acceptasem. Aces­ta a fost unul dintre motivele pentru care alesesem, în final, să trăiesc singură.
În ce-l privește pe Paul, însă, era evident că el pe mine mă vrea și că nu reprezint pentru el un obiect sexual. Cu timpul, s-a creat între noi o asemenea apro­piere, cum nu bănuiam că poate exista. În cores­pondența noastră online, ajunsesem să ne împărtășim, fără nicio reținere, cele mai intime gânduri și dorințe. Eram absolut sigură că el era bărbatul potrivit pentru mine și că toate lucrurile se așezaseră, în sfârșit, la locul lor. Atunci mi-am făcut bagajele și am plecat la Deva. El suferise o operație dificilă și voiam să-i dau o mână de ajutor, ca să se pună mai repede pe pi­cioa­re. A­veam de gând să-i gătesc supe gus­toase, ca unui soț alături de care aș fi trăit o mare parte din viață și, cu toate acestea, anii lungi de căsnicie nu m-ar fi făcut să-l îndrăgesc mai puțin. Nu mă temeam deloc că mă va dezamăgi. Doar în privința locuinței lui aveam o mică strângere de inimă, întrebân­du-mă dacă nu cumva mă voi simți stră­ină acolo. Însă rezerva mea s-a do­ve­dit nefondată. Apartamentul era mic, ce-i drept, dar plin de cărți, ta­blo­uri și muzică.
Și Paul? Când a apărut în fața mea, a fost întocmai așa cum mi-l închipuisem. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni, cu un sărut afectuos pe obraz, iar gestul a fost firesc și familiar. Parcă eram cineva de-ai casei, iar nu un musafir sosit de departe. Încă o dată, am avut confirmarea că nu mă înșelasem. Apoi, când s-a simțit suficient de înzdrăvenit după ope­rație, mi-a arătat orașul. Nu mai trebuia să ne scriem mesaje pe cal­culator, ci puteam să ne plimbăm pe străzi, ținându-ne de mâ­nă. Ne aflam în realitatea con­­cretă, nu în cea virtuală - iar eu eram îndrăgostită fără scă­pare, ca o adolescentă de șaptesprezece ani.
De la primele noastre con­tacte online trecuse deja un an. Ăsta a fost timpul de care avusesem nevoie, ca să mă conving că am dreptul să fiu fericită și să renunț la in­de­pendența mea. Fiindcă și asta face parte din iubire. Există cineva pe care nu vrei să-l mai pierzi ni­cio­dată. Ești le­gat de un alt om, îi împăr­tă­șești soar­ta și îți asumi res­ponsabilitatea pen­tru el, devii vul­ne­rabil. E nor­mal ca astfel de schim­bări să te sperie. Însă merită să riști. Am acum ală­turi de mine un om pe care pot să mă bizui, care mă în­țe­lege, mă dorește, cu care pot împărți totul. Ascultăm muzică, discutăm despre artă ori despre politică, râdem, cântăm, dan­săm, bucă­tă­rim, le invităm la noi pe fetele mele cu tot cu nepoți, ne întâlnim și cu prietenii lui. Parcă ne-am ști din­tot­dea­una. Dar a trebuit să aștept 64 de ani pen­tru ca Paul să apară în viața mea - și, odată cu el, și iubirea adevărată.
Săptămâna trecută, și-a strâns toate lucrurile din micul lui apartament de la Deva și le-a mutat la mine, la Iași. Îi place orașul, îi place lumina lui specială, despre care spune că se așterne singură în picturi. Și îi plac oamenii, blândețea, deschiderea lor și ospita­li­ta­tea moldovenească, faptul că sunt mereu amabili și zâm­bitori. Însă Paul spune că i-ar plăcea și în Gro­enlanda, dacă ar fi împreună cu mine. Iar eu îl cred. Și asta e cel mai frumos.
SMARANDA

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU