Era aproape. De la uşa blocului unde locuiesc, parcurgeam o stradă. După aceea, cotind la dreapta, încă una... Mă opream la celălalt capăt al ei şi împingeam o poartă metalică, înaltă, ce scârţâia oarecum nonşalant, pe un ton asemănându-se c-un salut. Şi pătrundeam "dincolo". Într-un paradis vegetal unde mă întâmpinau culori şi miresme, foşnete, frumuseţea anotimpurilor ce curgeau unul dintr-altul, ciripirile unor păsări mărunte, bâzâitul gâzelor de prin grădină... Ştiam când iarna ne părăsea de-a binelea oraşul, după cât de gălăgioase deveneau vrăbiile din corcoduşul ce se-nălţa rămuros, în faţa locuinţei mătuşii mele. Târziu, mai spre vară, pe crengile înfrunzite ale acelui "arbore", în locul vrăbiilor, se rotunjeau micuţe şi dulci-acrişoare corcoduşele, care când se coceau, prindeau o nuanţă de roşu-violet.
Îi spun arbore, pentru vârsta lui înaintată şi pentru că îşi luase o alură impunătoare, părând să susţină cu trunchiul său, o porţiune din cerul de deasupra lucrurilor şi întâmplărilor desfăşurate în grădina aceea de basm.
Un răsărit amânat
Cum poţi să înţelegi un anotimp, când trăieşti, ca mine, într-un cartier unde predomină griul asfaltului şi verticalitatea blocurilor, cu înşiruirea lor apăsătoare?! Mă trezesc dimineaţa, şi primul lucru care-mi vine în minte e să caut cu privirea cerul, prin geamul dormitorului meu de la etajul întâi. Bineînţeles că nu zăresc decât fâşii, pete de azuriu, câţiva copaci înalţi cât cinci-şase etaje, fragmente dintr-un răsărit de soare roşiatic, tardiv... Blocul de peste drum apare mereu ca un paravan dinaintea acelui răsărit. Nu vedeam niciodată orizontul!
Poate de-aceea, grădina mătuşii Jana mă fermeca într-atât! Şi nu voi reuşi s-o descriu, pe cât îi era măreţia. Grădina fusese a bunicii. Mi-amintesc că arăta ca un petic de linişte înmiresmată, cu crini albi şi portocalii, cu stânjenei albaştri, cu trandafiri mov, galbeni şi dintr-aceia roşii-catifelaţi. Se găseau şi panseluţe, haioasele inflorescenţe de gura-leului şi lunatica regină a nopţii, răspândind un parfum dens şi ameţitor, şi altele, de al căror nume habar n-aveam.
Moartea bătrânului tei
Câteodată, un vânt mai dârz scutura coroana teiului înflorit, iar unele flori se risipeau pe jos. Mă feream să nu le strivesc sub tălpile pantofilor mei. Poate pentru că le asemuiam cu nişte insecte ciudate şi mi-era milă, cumva, să nu le "rănesc". Mă refer la florile albe-gălbui, minuscule, cu o codiţă foarte subţire şi o frunză însoţitoare, ca o aripă de libelulă, al cărei rost îmi era greu să-l pricep. Îmi imaginam c-ar putea să şi zboare, dacă floarea de tei ar fi avut o aripă în plus. Ce spectacol pe deasupra grădinii! Din păcate, măreţul tei a murit. În urma unor săpături şi reparaţii din curte, lucrătorii de la canalizare l-au ciopârţit, i-au umblat pe la rădăcini, l-au făcut să sufere, pe scurt, l-am pierdut! Cât am plâns! Păstrez şi astăzi două frunze uscate, presate între filele unui dicţionar. Învăţasem de la şcoală cum să presez plante şi buruieni, ba chiar şi fire de iarbă. (Aflasem şi cum se numeşte frunzişoara aceea cu aspect lunguieţ, unită de floare printr-un peduncul: bractee)...
S-a mai scurs un şir de ani... Veştile despre Jana şi soţul ei le aflam mai degrabă prin intermediul mamei. Dar într-o vară (nu chiar aşa de îndepărtată), am primit pe neaşteptate un telefon de la mătuşa mea. Mă chema neapărat la ei. Nu-i mai văzusem demult, dar locuiau tot în casa bunicii, înconjurată de grădina în care îmi petrecusem copilăria. Unchiul se oferise să mă însoţească încă de la intrarea în curte.
M-a impresionat mult întâmplarea aceea şi am luat-o ca pe un semn. Primul stăpân al grădinii fusese bunicul şi, poate că de sus, din înalturi, la fel ca bătrânul tei, îşi dorea, şi el, să aibă în grădina pe care o făcuse, un urmaş. Pe mine. Să înfloreasc şi eu, primăvara, să-mi crească aripioare de frunze, şi în mireasma ameţitoare a teiului-frate, de peste gard, să-încep să zbor pe sub cerul albastru.
ADRIANA CHRISTESCU
Mâna Maicii Domnului
Am plantat darul mamei cu grijă, într-un ghiveci ţinut, la început, în apartament. S-a înfiripat repede şi a crescut. Din primăvara următoare, l-am transplantat într-un ciubăr de lemn şi l-am mutat pe balcon. Ce bucuroşi am fost când a făcut primele flori! Nu ne mai săturam să le inspirăm mireasma. Apoi ne-a răsplătit din plin pentru grija ce i-o purtam. A crescut până la înălţimea balconului şi, aplecată puţin în afară, se putea bucura de toată lumina soarelui. Înflorea din luna mai până la începutul lui septembrie şi umplea de miros casa, ajungând până la vecini. O minune ce ne aducea în fiecare an bucurie. Mai târziu, când ne-am ridicat o căsuţă la ţară, într-o zonă de deal, ne-am zis să ducem o "purtătoare de noroc" şi acolo. Am luat, aşa cum primisem şi noi, o crenguţă şi, într-o primăvară, am plantat-o în pământ. Asta a contat foarte mult. A prins puteri parcă magice şi, în câţiva ani, a ajuns să întreacă planta mamă din Bucureşti. Nu mai spun de bucuria pe care o trăim primăvară de primăvară, când Mâna Maicii Domnului ne întâmpină, de cum ajungem la poarta casei, cu flori plăpânde şi miresme ca-n rai. Iar când o pereche de tineri şi-au făcut o casă alături de noi, ne-am gândit să ducem vechiul obicei mai departe, dăruindu-le şi lor o plăntuţă cu rădăcini.
Primăvara viitoare, un parfum minunat va învălui toată zona. Şi la întrebarea firească: "De ce miroase aşa de frumos pe uliţa asta?", răspunsul va veni de la sine. "E Mâna Maicii Domnului, cea ocrotitoare de rău!".
ILIE FLOREA - Bucureşti
Foto: DREAMSTIME
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
