PAVEL ULICI - "Actorul adevărat trebuie să fie ca o poartă deschisă larg"

Bunica poveştilor

- În ultimii ani, datorită rolurilor excelente pe care le-ai jucat în teatru şi film, numele tău a de­venit cunoscut, iar prestaţia ta artistică e apreciată de public şi de specialişti. Capitalul de speranţă cu care eşti investit te flatează, te obligă, te împovărează...?

- La capitolul ăsta mărturisesc că am o problemă, în sensul că nu ştiu cum să primesc aprecierile. Fireşte că ele mă flatează, dar, dincolo de asta, atunci când sunt lăudat, automat mă întreb da­că persoana care mă laudă e, într-ade­văr, sinceră sau doar binevoitoare şi sunt cuprins, efectiv, de o stare de jenă, ca şi cum nu aş merita lauda şi îi sunt dator autorului ei. E cam anapoda ceea ce simt eu şi tocmai din acest motiv în­cerc, încet, încet, să mă autoeduc, ca să iau aceste laude ca pe o validare a mun­cii mele, a strădaniei de a onora fiecare rol care mi-a fost dăruit.

- Unde s-a iscat în tine dragul de actorie? Ai fost genul de copil care re­cita poezii şi "monta" spectacole de tea­tru în sufragerie?

- Mai există un actor în familie, Corneliu, fratele meu, care e mai mare decât mine cu patru ani, o diferenţă de vârstă prea mică pentru a spune că el m-a influenţat. Nici despre părinţi nu se poate spune că sunt nişte firi artistice, decât în direcţie muzicală: atât tata, care este şofer, cât şi mama, care a fost cro­itoreasă, au nişte glasuri foarte fru­moa­se şi un mare drag de muzică, aşa că, privind în urmă, mi-i amintesc adesea cân­tând, de cele mai multe ori, în corul bisericii din Baia Mare, oraşul meu na­tal. De-altfel, şi noi, copiii - eu, Cor­ne­liu şi sora noas­tră mai mare, Naomi - am cântat cu mult sârg, ani de-a rândul, în acelaşi cor. În ceea ce-i priveşte pe bunici, ei au fost oameni simpli, de la ţară, care au muncit pământul, şi-au văzut de gos­po­dărie, bărbaţii au făcut războiul... Au fost oameni care au dus nişte vieţi aparent banale, dar care mie mi se pare că au mai multă valoare şi mai mult miez, sunt mai ade­vărate şi mai aproape de rostul omenesc decât acelea ale multora dintre "celebrii" zilei. Mă gândesc, de pildă, la bunicii mei din partea mamei. Aproape toate verile copilăriei mi le-am petrecut la ei, în raiul acela ardelenesc din satul Bâr­său. Bunicul făcuse războiul, fusese capturat şi în­chis într-un lagăr unguresc, unde s-a îmbolnăvit grav.A fost supus la nişte experienţe extrem de trauma­ti­zante şi întreagă această istorie îl marcase în feluri pe care eu poate că nu le-am înţeles niciodată pe de­plin. Bunica, în schimb - care mai trăieşte încă - a fost şi este nu doar bunica din poveste, dar şi bunica poveştilor. Femeia aceasta minionă şi plăpândă, de o mare bunătate, care se trezea dimineaţa la pa­tru ca să ne pregătească mâncarea (toate bună­tăţile la care pofteam eu şi vărul meu, căci noi doi îi eram "oaspeţi" peste vară) şi să vadă de ani­male, care robotea toată ziua fără oprire, sea­ra, când mă cuibăream în pat lângă ea, mai găsea încă destulă energie ca să-mi spună şi mie câte o poveste. Şi aşa, plutind pe melodia vorbelor ei catifelate, adormeam fericit. Uneori, noaptea, mă mai trezeam din cine ştie ce motiv şi atunci - ţin minte - mă cuprindea o panică teribilă fiindcă, aşa cum se întâmplă numai la ţară, în casă şi afară era o beznă atât de adâncă, încât nu făceam nicio diferenţă între faptul de a avea ochii închişi sau deschişi. În clipele acelea îmi imaginam că sunt pândit de nişte pericole extraordinare şi mă strân­geam în mine, împingân­du-mă cumva către mijlocul patului, şi-acolo, pe ne­gândite, întâlneam mâna bu­nicii care mă mângâia şi, ca prin farmec, orice frică mi se risipea! Am avut noroc de o co­pilărie care acum mi se pare de-a dreptul idilică: am şi azi în nări aroma de fân cosit sau de iarbă cotropită de rouă, simt încă sub palmă asprimea lemnului din care fusese ridicat grajdul, văd, cu ochii minţii, cerul acela cristalin, de miez de zi de vară, care se împletea, la orizont, cu verdele pădurii, sau ex­plozia strălucitoare a stelelor de pe fundalul aproa­pe negru al văzduhului din mij­locul nopţii, îmi simt şi acum picioarele alergând pe urma văcuţelor pe ca­re le duceam la păscut... Toate senzaţiile astea, care mi s-au ferecat în suflet, sunt marea mea comoară!

- Până aici, însă, nicio legătură cu teatrul...

- Baia Mare, unde m-am născut, e un fost oraş minier, în care viaţa culturală era destul de redusă. Aveam un teatru, numai că activitatea lui era... fru­gală. Aşa că mi-ar fi fost destul de greu să prind gustul teatrului de-acolo. În schimb (aşa cum ai şi bănuit) eu şi fraţii mei inventaserăm un joc cu profit financiar (râde): născoceam scenete de comedie şi puneam la cale reprezentaţii care se ţineau la noi acasă, atunci când părinţii erau plecaţi. Spectatori ne erau vecinii din bloc, pe la uşile cărora băteam, ofe­rindu-le bilete scrise de mână, pe bucăţele de hârtie frumos tăiate, care costau câte 50 de bani - preţul unei gume Turbo! Una din "producţiile" acestea care mi-a rămas în minte a fost cea cu dentistul. Eu eram cli­entul, care se prezenta la medic cu o durere de mă­sea fenomenală. Ca să mimez problema sto­ma­to­logică, îmi îndesam în gură câte o mână de nasturi. Doctorul, care era fratele meu, venea, mă consulta şi decidea să execute o extracţie, prin "aplicarea" unui pumn vânjos în zona vizată. Sora mea, care juca rolul asistentei, trebuia să fie pe fază, ca să prindă în­­tr-o tăviţă metalică sursa durerilor, aşadar gră­mă­joara de nasturi. Care se voia a fi şi izvorul de ila­ri­tate. Culmea e că aveam succes cu reprezentaţiile aces­­tea ale noastre! Lumea râdea şi era încântată de isprava celor trei fraţi.

Energie de Bucureşti

- Din jocurile acestea cu nasturi te-ai decis să te faci actor?

- Nu, drumul până la actorie a fost destul de sinuos. Eu am urmat liceul de muzică, secţia de chitară clasică. În perioada aceea, împreună cu câţiva colegi, ne făcuserăm o trupă. Eu cân­tam la chitară, dar şi cu vocea şi mă visam mare star. Mai ales că eram foar­te în vogă pe la banchetele din oraş. Apoi, după absolvire, destul de de­rutat cu privire la viitor, m-am mu­tat la Bucureşti, la fratele meu. Care, între timp, câştigase concursul Pop­stars, de la ProTV, şi făcea acum parte dintr-un boyband, "Bliss". Pe mine Bucureştiul mă fascina. Era atât de mare, prin comparaţie cu Ba­ia, era atât de viu: aici puteam să merg la spectacole, la ex­po­ziţii, la concerte, la mu­zee... Efervescenţa asta cul­turală îmi dădea o energie fan­tastică şi multă încredere! Atunci a început să-mi în­col­ţească în minte gândul să dau la Con­ser­vator, să-mi conti­nui stu­diile de chitară clasică, dar am fost deturnat de influ­enţa fratelui meu, care m-a împins să merg pe la agenţiile care făceau castinguri pentru re­clame. Asta, în ideea de a face rost de bani, ca să mă pot întreţine. Am prins mai multe roluri în reclame, dar am câştigat şi un concurs pentru postul de pre­zen­tator la tele­vi­ziunea (acum dispărută) Senso. Acolo mi s-a dat pe mână o emisiune de divertisment, care se difuza live, de luni până vineri. Din păcate, tele­viziunea n-a mai supravieţuit mult, aşa că experienţa mea de moderator s-a încheiat după vreo patru luni. Dar mi-a plăcut şi mi-a fost şi utilă. În orice caz, intrând în lumea asta cu tangenţe artistice, fiind co­op­tat şi în grupul de prieteni şi colegi ai fratelui meu, am început să mă simt din ce în ce mai în largul meu şi să prind gustul jocului în faţa camerei de filmat. Dar meandrele cărării mele nu s-au încheiat aici. În urma unui revelion petrecut în Viena, la nişte prie­teni, mânat de gânduri de mare explorator al lumii, am decis să-mi încerc norocul în străinătate. În străi­nătate unde, însă, nu aveam niciun fel de susţinători, nici pe cineva care să mă ghideze... Am fost nevoit s-o pornesc de jos, iar "jos", în cazul meu, a însem­nat că vreo trei luni am lucrat pe un şantier de con­strucţii din Graz: căram parchet. (râde) Dar după aceste trei luni, am clacat: mi-era atât de dor de casă, de familie, de prieteni, încât m-am întors la Bucu­reşti. Şi aici, într-o seară, unul dintre colegii de fa­cul­tate ai fratelui meu mi-a zis: "Ce-ar fi să dai tu la Tea­tru? Ai fi foarte bun. Uite, pun pariu cu tine că dacă te pregătesc câteva săptămâni, intri în primii zece băieţi!". Asta se întâmpla cu două luni înainte de admitere. Ne-am pus pe treabă amândoi şi, cu toa­te că eu nu fusesem prea încrezător, am reuşit la exa­men. Am intrat apoi la clasa domnului Florin Zam­firescu şi bine a fost că s-a întâmplat aşa, pentru că, pe parcursul facultăţii, am descoperit savoarea acto­riei şi mi-am dat seama că ăsta e, într-adevăr, drumul meu. (Cel puţin în ceea ce priveşte viitorul previ­zibil!)

- N-ai fost, puţin, şi o victimă a euforiei? În ultimii ani, a devenit mai mult decât evident fe­nomenul inflaţiei de actori. Sunt mult mai mulţi actori decât locuri în teatre.

- Ba da, pentru că, sincer, eu n-am raţionat, n-am implicat nicio secundă logica în ecuaţia asta. Eram atât de îmbătat de... o stare de fericire, încât orice idee pragmatică era anulată. În facultate, mai ales în primul an, e multă puritate: studenţii vin acolo neper­vertiţi, sunt doar dornici să înveţe şi sunt puşi pe fapte mari, la nivel artistic.

- Ţi-ai găsit vreun mentor? Cineva care să-ţi spri­jine visul?

- Cei care m-au susţinut, la nivel emoţional, au fost părinţii. Cu toate că nu prea înţelegeau exact ce fac eu la şcoală, erau fericiţi că eu sunt fericit şi asta era tot ceea ce conta, aşa că, de fiecare dată când le comunicam vreo bucurie de-a mea sau vreo nouă izbândă, mă lăudau şi-mi dădeam seama că erau foarte mândri de mine. Iar asta îmi tura şi mai tare motorul. Iar fratele meu, Corneliu, a fost cel care m-a sprijinit în toate felurile posibile: începând cu sfaturi şi terminând cu partea financiară. Îi sunt extrem de recunoscător!

- Oare Maramureşul şi-a pus în vreun fel am­prenta asupra ta? E o zonă extrem de lu­minoasă, cu oa­meni "faini".

- Într-adevăr, maramureşenii sunt nişte oameni foarte generoşi. Dacă mergi acum în orice sat din Mara­mureş şi baţi la orice poartă, gazda îţi va deschide uşa larg, te va primi în casă cu o bucurie sinceră, îţi va pune pe masă cele mai bune bu­cate şi-ţi va aranja să dormi în "casa mare", unde e cel mai confortabil pat. Iar ceea ce e cel mai important, ospitalitatea asta vine din­tr-o gene­rozitate a sufletului, dintr-o des­chidere extraordinară a spiritului, dintr-o umanitate reală. Cred că măcar o părticică din acest soi de generozitate mi-a fost trans­misă şi mie şi, pe lângă amintiri, asta e ceea ce am luat eu cu mine de-acasă. Or, acest fel de a fi şi de a privi lumea şi viaţa, nu doar că mă defineşte ca om, dar mi-e util şi ca actor. Actorul adevărat trebuie să fie ca o poartă din Maramureş, deschisă larg, trebuie să fie precum gazda care-şi primeşte oaspeţii cu bucurie, care le oferă acestora tot ceea ce are ea mai bun şi care primeşte ceea ce au oaspeţii de dăruit - o energie bună, o poveste cu tâlc...

Precum frunza în vânt

- Publicul tău aparţine teatrelor independente. Ai ales calea asta pentru că era singura opor­tu­nitate ca să profesezi sau consideri că sistemul tea­trelor de stat este depăşit?

- Sistemul artistic din România are nişte defi­cienţe majore, care au generat şi acea inflaţie de ac­tori despre care ai vorbit. De pildă, în Anglia, în mo­mentul în care teatrele de stat nu mai aveau locuri vacante, s-au oprit şi admiterile. Ca să nu-i lase pe copiii care aspirau la o carieră artistică să se îmbete cu apă rece. La noi, posturile din teatrele de stat sunt foarte limitate şi, de câtva timp, angajări nu se mai pot face oricum, pentru că posturile sunt blocate. Însă admiterile sunt, în continuare, libere. Ca atare, apar noi şi noi serii de absolvenţi care se trezesc pre­cum frunza în vânt, reduşi la a se descurca apli­când legea junglei. Eu am avut noroc că, încă din fa­cultate, pe lângă spectacolele din Institut şi scurtme­trajele colegilor mei, am fost cooptat în nişte pro­iecte pri­vate şi deci, în mo­mentul absolvirii, eram intrat deja pe un făgaş. Iar făgaşul aces­ta, al teatrelor indepen­dente, este meritoriu, deşi nici el nu este perfect. Problema principală în această zonă o reprezintă lipsa de pro­mo­­vare. Fără vi­zibilitate, tu poţi să fii un actor genial, iar spec­ta­colul tău poate să fie scli­pitor, că şi tu, şi el, sunteţi niş­te cauze pierdute. Pe de altă parte, lupta asta contribuie, într-o mare măsură, la această stare de "mai viu" prezent în tea­trele independente, prin com­paraţie cu sistemul de stat. Dacă e să fiu onest, acum, sin­gurul motiv pentru care eu aş fi interesat să mă an­gajez într-un teatru de stat din Bucureşti ar fi acela al posibilităţii de a întâlni şi alţi regizori de pres­ti­giu. În rest, în teatrele de stat, din punct de vedere fi­nanciar, situaţia este tragică. Salariile sunt atât de mici, în­cât te obligă oricum la cola­borări.

Dedicaţie la o floare

- Trăgând linie peste acest subiect, consideri că un aspirant într-ale actoriei are nevoie de o doză consistentă de "nebunie frumoasă" ca să reziste?

- Uşor nu e! Sistemul e... aşa cum e, banii sunt puţini şi actorul, ca orice alt om, trebuie şi el să plătească facturi, să mănânce, să se îmbrace şi să se deplaseze, intervin frustrări care te grevează şi în pro­cesul de lucru... Şi totuşi, în momentul în care pentru tine actoria nu e doar o profesie, ci e o pa­siune, găseşti resurse ca să treci peste toate aceste ne­ajunsuri şi să păstrezi în minte şi în suflet numai frumosul şi bucuria care vin către tine.

- Se spune că actoria consumă enorm, că arde actorul. Din ce surse îţi reîntregeşti energia?

- Dincolo de energia aceea pură pe care o pri­mesc din sală atunci când sunt pe scenă, pentru mi­ne, o sursă de realimentare a bateriilor poate să fie o floa­re. O floare pe care o văd într-o zi şi care mă farmecă prin delicateţea şi perfecţiunea ei. Sau poate să fie un copac, pe care îl privesc gândindu-mă la toa­tă istoria pe care o ştie el, gândindu-mă la stră­dania lui perpetuă de a reizbucni victorios în pri­măvară. Sau poate să fie cerul acela mare, cerul ace­la magic pe care îl regăsesc atunci când mă întorc în satul bunicii mele. Sau poate să fie o întâlnire cu un om cu spirit frumos, cu un om cu care să îm­păr­tăşesc, măcar pentru câteva zeci de minute, o anume vibraţie pozitivă. Sau poate să fie o plimbare prin pă­durea scăldată de o ploaie de vară, ori câteva ore petrecute pe malul mării.

- Sau poate să fie şi dragostea?

- Ai deschis un subiect care mă frământă... Eu caut şi îmi doresc să iubesc şi să fiu iubit, mă fericeşte profund gândul acela că poate să existe ci­neva, un om, care să mă iu­bească, care să mă as­cul­te şi care să-mi vorbească sincer, care să mă mân­gâie când îmi e greu şi care să se bucure atunci când îmi e bine... Deo­camdată am ajuns la o con­clu­zie sigură: că, aşa cum spune şi mu­zicianul John Mayer, într-o melodie care mi-e foarte dragă, "Love is a verb", dragostea e un verb, e ceva ex­trem de complicat, de nuanţat, de im­portant şi, mai presus de orice, e ceva su­perb... Nu-mi rămâne decât să continui "cercetările", să continui căutările şi să nădăjduiesc într-un final fe­ricit.

- Suntem la capătul verii. Cum se anunţă pen­tru tine toamna care se apro­pie?

- După nişte ani în care am făcut mult teatru, în ultima vreme m-am axat mai curând pe film, aşa că şi în toamnă, probabil că voi mai culege roadele peliculelor care au avut premiera anul acesta şi din distribuţiile cărora am făcut parte: "6.9 pe scara Richter", în regia lui Nae Caranfil, "Minte-mă fru­mos în Centrul Vechi" şi "Tudo", ambele în regia lui Iura Luncaşu, "Escape", în regia lui Millo Si­mulov, primul film VR din Ro­mânia, şi "Selfie 69", în regia Cristinei Iacob. Dar nici de teatru nu m-am des­părţit complet: în oc­tombrie voi reveni cu par­titura din "My Fair Lady", în regia lui Răzvan Ioan Din­că, şi tot în octombrie voi începe, la Teatrul Na­ţional din Bucureşti, re­petiţiile la spectacolul "Re­gele Lear", după William Shakespeare.