ILINCA VANDICI - "Stâlpul vieţii mele sunt eu"

O nouă lansare în larg: "Bravo, ai stil!"

- La ultimul nostru interviu, te aflai în faţa unei de­cizii majore: către ce televiziune să te îndrepţi? Ai ales Kanal D, unde ai mai lu­crat cu nişte ani îna­inte. Ce te atrage spre acest post?

- Am semnat cu Kanal D, pentru că îmi place pro­iectul propus de ei dar şi pentru că acesta este un post TV ca o familie. E o atmosferă aparte acolo, bazată pe profesionalism, respect şi încredere.

- Noua ta emisiune se numeşte "Bravo, ai stil!". Când lansezi corabia în larg?

- "Bravo, ai stil!" debutează pe 22 august, va fi di­fuzată de luni până vineri, de la ora 17, iar du­mi­nica, de la ora 20. Pentru emisiunea asta s-au înscris două mii de fete, şase sute au fost contactate, două sute au ajuns la faza de casting, douăzeci au intrat în semifinale şi zece au ieşit finaliste, deci, cu acestea zece se vor întâlni telespectatorii. Formatul este unul de tip concurs, ceea ce înseamnă că, în timpul săptă­mâ­nii, concurentele vor face tot posibilul să de­mons­treze că ştiu să-şi pună în valoare personalitatea prin ţinute inspirat alese, în funcţie de temele impuse: cum te îmbraci pentru o cină la restaurant, pentru o pe­trecere între prieteni, pentru un interviu de angajare şi aşa mai departe. Duminicile sunt rezervate galelor, în care se vor anunţa eliminările. Galele acestea sunt în­să nişte spectacole de amploare, cu muzică şi invitaţi din diverse domenii: film, televiziune, modă etc. Juriul e alcătuit din Iulia Albu, Raluca Bădulescu şi Maurice Munteanu, iar miza show-ului o reprezintă pre­miul de 100.000 de lei şi susţinerea necesară pen­tru construirea unei cariere în televi­ziu­ne.

Un proiect curat şi frumos

- Ilinca, deşi a trecut ceva timp de când apari pe micul ecran, imaginea ta este la fel de firească şi de proaspătă, ca la început. Cum te fereşti de vul­­ga­ritate? Cum te simţi în me­dio­critatea ucigătoare din jurul tău?

- Nu prea în largul meu. Televi­ziu­nea s-a schimbat foarte mult în ultimul timp, faţă de televiziunea pe care am învăţat-o şi am cunoscut-o eu acum unspre­zece ani, la momentul debutului. Şi nu s-a schimbat în bine. Din fericire, în momentul de faţă, la Kanal D sunt într-o postură fericită, căci postul acesta pune pe primul loc calitatea, iar eu chiar mă simt capabilă să o exprim. Mi-am găsit locul. Dovada este chiar "Bra­vo, ai stil!", un proiect cu­rat şi frumos, care mi se po­triveşte mă­nuşă. Eu cred că şi în profesie, indiferent de do­meniu, adaptabilitatea e cheia. Tre­buie să ştii cum să ţii cârma, astfel încât să eviţi cap­canele vul­ga­rităţii şi să navighezi pe ape limpezi. E greu, dar se poate. Încet-în­cet, reuşeşti să-ţi găseşti drumul şi să ţi-l croieşti pe mă­sură, să-l faci să-ţi fie confortabil, să nu "vinzi" o ima­gine falsă nu­mai de dra­gul pu­bli­ci­tăţii. Ăsta e mo­tivul pen­tru care am refuzat să mă im­plic în pro­iec­te care nu mă re­pre­zentau din niciun punct de vedere şi am preferat să aştept o vreme.

- Timpul, din păcate, nu le este prieten femeilor care apar pe micul ecran. Lumina de pe faţă se stin­ge şi apar umbrele. Aşteptarea nu este grea? Din ce ţi-ai alimentat resursele de răbdare?

- M-am sprijinit pe mine însămi, am privit în in­teriorul meu, am identificat zonele în care aveam de lucrat şi m-am concentrat pe ele. M-am gândit că ăsta e cel mai bun lucru pe care pot să-l fac: să mă cultiv ca spirit, ca persoană. În ultimii doi ani, de pildă, am continuat să citesc foarte mult, am lu­at lecţii de pian - pentru că îmi doream asta foarte tare şi de foarte mult timp - şi m-am îngrijit cu şi mai mare atenţie de trupul meu. Am adăugat la lis­ta de lecturi, şi materiale din domeniul alimentaţiei şi mi-am format un pro­gram de exerciţii fizice des­tul de dificile, dar cu o eficienţă extraordinară.

Singură, în oraş

- Şi prietenii? Cândva, vorbeai cu dragoste des­pre ei. Au rămas în continuare un punct de sprijin în viaţa ta?

- Am cunoştinţe foarte multe, dar prieteni, în sen­sul real al cuvântului, puţini. Puţini, dar buni. Însă, ca fiecare dintre noi, şi prietenii mei au vieţile lor, aglo­merate şi cu multe responsabilităţi, astfel că, la un moment dat, m-am trezit că, de pildă, nu aveam cu cine să ies să mănânc une­ori, în oraş. Ceea ce, pen­­tru mine, a fost o tra­ge­die. De acasă am fost în­vă­ţată că masa se ia îm­pre­ună cu oameni dragi. Cum fa­mi­lia mea nu e în Bucu­reşti, oamenii dragi erau pri­etenii, iar ei aveau alte lucruri de fă­cut în orele ace­lea şi nu pu­teau să-mi ţină mie com­panie. După câ­teva zile de panică, în ca­­re m-am la­men­tat că "am rămas singură pe lu­me", am realizat că am o atitudine greşită, că tre­buie să mă simt bine eu cu mi­ne, că eu însămi trebuie să-mi fiu cea mai bună pri­etenă. Aşa am descoperit că pot să mănânc şi sin­gură, fie aca­să, fie la un res­­ta­urant, că propria-mi pre­zenţă nu mă plic­tiseşte nici în restul tim­pului... A fost o re­ve­la­ţie! Prietenii au ră­mas foarte im­por­tanţi, însă nici ei şi nici măcar un iubit nu mai constituie stâlpul fără de care viaţa mi s-ar nărui. Stâlpul - mi-am dat seama - sunt eu în­sămi. Şi ce minunat e să-ţi fie bine ţie cu tine!

Un "ceva" subtil

- Spuneai, cândva, că îţi doreşti un soţ, un copil, o familie, ai renunţat?

- Nicidecum. Dar se spune că, la treizeci de ani, în in­teriorul unei femei se produce o schimbare. Eu nu cre­deam în teoria asta, până când nu am expe­ri­mentat-o pe propria piele. Cam în jurul datei când am împlinit vârsta asta, am simţit un "ceva" subtil, o schimbare de perspectivă: am decis că nu mai vreau să fac decât ceea ce-mi aduce fericire; fără a mai ză­bovi în situaţii inconfortabile sau lângă oameni care nu merg pe aceeaşi cale cu mine. A fost un sentiment in­credibil de eliberator! M-am despovărat de teama de a rămâne singură, de teama de a o lua de la capăt sau de teama de "ce vor spune oamenii sau ce va spune presa?". Am stat de vor­bă şi cu nişte psihologi, dar şi cu nişte specialişti în media, şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să-mi mai pese de gura lumii, că eu, în primul rând, tre­buie să fiu împăcată cu mine. Am înţeles că singură­tatea nu e o catastrofă şi că a o lua de la capăt e un dat al vieţii, nu doar când e vorba de relaţii de dra­goste. Iar când am pri­ceput că eu însămi tre­buie să-mi aduc bucuria în su­flet, lucru­rile au început să se aşeze de la sine: am eliminat situa­ţiile care nu-mi făceau bine sau "mân­­cătorii de energie", oa­menii care nu-mi e­rau cu-adevărat po­tri­viţi, şi astfel am des­co­perit că o despărţire nu mai re­pre­zintă pentru mine un ca­păt de ţară. Ba, mai mult, îmi poate face foarte bine. Blo­cajele, inclusiv cele e­mo­ţio­nale, sunt no­cive. Însă odată depăşite... E ca şi cum ţi s-ar lua un văl de pe ochi şi o po­vară de pe suflet. Eli­berându-te, te des­chizi către fru­mo­sul care vine spre tine. Şi uite că azi nu sunt singură, ci am o relaţie fru­moa­să, cu un om frumos, iar în profesie îmi merge bine...

Oglindă oglinjoară...

- O schimbare totală de perspectivă...

- Da, lucrurile astea erau ceva de neînţeles pentru mine, în urmă cu câţiva ani. Acum doi-trei ani, când stăteam noi de vorbă, eu nu mă găsisem cu-adevărat, nu mă plăceam atât de mult cât mă plac azi. Încă mă căutam. Şi de-asta aveam me­reu nevoie de câte cineva care să mă com­­pleteze, care să mă defi­nească şi să-mi dea im­presia că trăiesc conform dorinţelor mele. Ei, acum ştiu că nu am nevoie de nimeni din exterior ca să mă simt bine în pielea mea, că pot eu însămi să-mi al­cătuiesc viaţa, con­form dorin­ţe­lor mele. Şi ca să mă întorc la întrebarea ta legată de frumuseţe şi de trecerea tim­pului, ei bine, nu mi-e teamă deloc. Deo­camdată mă simt tânără (deşi am deja fire albe, pe care încerc să le as­cund, deşi am deja şi câteva riduri, dar sunt mândră de ele, fiindcă arată că am trăit, că am plâns, că am râs...) însă, când prospeţimea se va mai pierde, sunt convinsă că voi şti să mă reinventez şi să mă adaptez. În plus, nu mă agăţ cu disperare de imaginea mea. Cândva, acest element va trece pe un plan se­cund.

- Munceşti de zor, deşi suntem în plin august, luna ultimilor întârziaţi la concedii. Să înţeleg că nu-ţi mai arde de vacanţă?

- Chiar deloc! Am reuşit să fur trei zile de vacanţă în Turcia şi mi-a fost de-ajuns. Sunt foarte entu­zias­mată de ceea ce fac acum, profesional, şi nu simt ne­voia de o evadare mai lungă. Nici obosită nu sunt, fi­indcă eu, dacă dorm bine noaptea, am bateriile mereu încărcate.

Foto: KANAL D