PETRE PAPACOSTEA - Biolog, specialist în biologia solului - "În lumea noastră suntem înconjuraţi de fiinţe invizibile, legate de natură"

Despre zâne, pitici şi gnomi

Zâne, pitici, spiriduşi

- În primul dvs. interviu acordat revistei "For­mu­la AS", printre alte afirmaţii surprinzătoare, aţi spus un lucru pe care v-aş ruga să îl detaliaţi: că lu­mea în care trăim e înconjurată de alte lumi, popu­late de fiinţe pe care nu le vedem.

- Da, în această lume a noas­tră, despre care se crede greşit că e unică, suntem înconjuraţi de pre­zenţe spirituale, de fiinţe in­vizibile, legate de anumite aspecte din natură. Există chiar un cerce­tă­tor român care a intrat de mic în legătură cu aceste fiinţe, pre­zen­­ţe spirituale, care sunt res­pon­sabile de anumite fe­no­mene sau elemente din natură. Sebastian Stăn­cu­lescu îl cheamă şi el a scris o carte despre aceste în­tâmplări. Prin tradiţie, fiinţele invizibile sunt numite zâne, gnomi, pitici, elfi, spiriduşi, satiri, driade (nu­mele diferă de la o cultură la alta) şi ele sunt legate de elementele pământ, aer, apă şi foc din lumea încon­jurătoare. Făpturilor legate de pământ şi de roci, care in­fluenţează şi plantele, noi le spunem gnomi sau pi­tici. Altele sunt legate de apă, de partea lichidă a lu­mii, de elementele de vegetaţie - acestea sunt sire­ne­le, cărora ruşii le zic rusalce. Fiinţele legate de aer sunt ielele, "Frumoasele" din mitologia româ­neas­că. Oricum, e bine de ştiut că suntem în­con­juraţi de astfel de fiinţe, fiecare dintre ele având un rol foarte clar în univers.

- Sunteţi biolog, specialist în biologia solului, aţi propus chiar o agricultură dezvoltată pe prin­cipiile ho­meopatiei, agricultura biodinamică, cu alte cu­vin­te un reprezentant avizat al ştiinţei des­pre natură. Cum pot influenţa aceste prezenţe, aceste fiinţe spirituale, de care aţi vorbit până acum, lumea din jur, plantele?

- Să luăm ca exemplu orice plantă. Ea are un corp tri­partit. Ansamblul rădăcinii o fixează de pă­mânt, apoi, la polul opus, planta se deschide spre cosmos, prin floare şi fructe. Între ele, între ră­dă­cină şi floare sau fruct, există un nivel ritmic, sis­temul foliar, al frun­zelor, care fac fotosinteza, ceea ce ţine planta în viaţă. Omul e un fel de plantă in­versată. Se vede clar că metabolismul realizat de flori, partea unde se trans­formă substanţele organice re­zul­tate prin fotosinteză, corespunde organelor me­ta­bo­lice din abdomen şi organele de reproducere ome­neşti, organelor cu rol ritmic şi de respiraţie, plă­mâ­nilor şi inimii. Plantele se modifică în funcţie de ano­timpuri. În natură există fi­inţe care au în grijă părţile vegetative ale unei plante, frunzele şi tulpina. Există apoi alte fiinţe care se preo­cupă de părţile aeriene, flori, inflorescenţă, după cum mai există o categorie de fiinţe care răspund de fructe, de rod. Nimic nu este la întâmplare în univers. Sunt cer­cetători care au studiat şi legăturile dintre planete, cons­telaţii, Lu­nă şi plante. Se ştie că zodiacul e al­că­tuit din 12 constelaţii. Aceste constelaţii răspund fie­care la câte un element. Sunt trei constelaţii de pă­mânt: Taur, Fecioară, Capricorn, trei constelaţii de aer: Gemeni, Balanţă, Vărsător, trei constelaţii de apă: Peşti, Rac, Scorpion şi trei de foc: Berbec, Leu şi Să­ge­tător. Prin studii serioase s-a demonstrat că nu e totuna dacă însămânţezi o plantă când Luna se află în semn de foc, în semn de pământ sau de aer. Nu e totu­na. Luna trebuie să fie în acelaşi element cu al plantei, pentru a obţine recolte bune. De exem­­plu, Luna în semn de pământ influenţează rădăcina, aşa că în zilele în care Luna e în semn de pă­mânt, este bine să se semene morcovii, rădă­ci­noa­sele, cartofii, adică acele plante de la care ne inte­re­sează părţile subterane. Când Luna e în semn de aer, sunt influenţate tul­pina şi frunzele, deci este o pe­­rioa­dă bună de semănat sau răsădit varza, salata, spa­­­nacul. Dacă ne interesează florile unei plante, este bi­ne să o plantăm când Luna e în semn de aer, iar dacă ne inte­re­sează fructele, seminţele, planta trebuie se­mă­­nată când Luna e în semn de foc. Primii care au făcut observaţii şi demonstraţii despre plante şi rit­murile lunare au fost cercetătorii germani Maria Thun şi Hans Heinze. Ei au experimentat in­fluenţa prezen­ţei Lunii în cons­telaţii corespunzând unui anumit element asupra părţilor din plante. Heinze a fost foar­te generos cu mine. Mi-a trimis multe publicaţii şi re­viste, deşi nici măcar nu ne-am cunoscut, am co­res­pon­dat doar. Prin ceea ce mi-a trimis, dar şi prin căr­ţile pe care instituţii din Elveţia mi le-au trimis cu împrumut prin poştă, am reuşit să fiu la zi cu aceste cercetări şi studii. Ce vă spun este, deci, dovedit.

Despre morcovi şi lună

- Ştiind aceste lucruri, s-ar putea face un calen­dar al semănăturilor care ar fi foarte folositor pen­tru grădinari.

- Există deja asemenea calendare. În Germania se tipăresc lunar nişte carneţele în care se spune clar: cine vrea să semene varză s-o facă în zilele cutare şi cutare, cine vrea recoltă bună la morcovi trebuie să se­mene atunci şi atunci.

- Din când în când, ţineţi conferinţe cu public numeros. Vorbiţi şi acolo despre zâne şi spiriduşi, despre legătura dintre astre şi plante?

- Conferinţa pe care o ţin mai frecvent se cheamă "Să cunoaştem mai bine lumea în care trăim". Încep prin a le spune ascultătorilor că dacă adunăm la un loc tot ceea ce este pe pământul acesta, pietre, roci, flori, tot ce există în lumea vizibilă, le putem împărţi în patru regnuri: regnul mineral, regnul vegetal, reg­nul animal şi omul. Mine­ralul este reprezentat în mo­dul cel mai elaborat şi du­rabil, prin forma de cris­tal, care poate fi de mai multe feluri - cubic, he­xa­gonal etc. Dacă trecem la vegetal, ştim că în plan­te conţinutul de apă poate ajunge până la 90 la sută, un curent de apă care pătrunde prin rădăcini şi ajunge până la nivelul superior al plantei. Or, planta are nişte forţe speciale chiar în apa asta, cărora li se spune, în concepţiile esoterice, forţe eterice, forţe de creştere. Planta e vie tocmai pentru că are forţe eterice. Trecem acum la regnul animal. Considerăm că el are tot ceea ce are regnul mineral, dar are şi forţele eterice pe care le-am întâlnit la regnul vegetal, în plus, se adaugă sufletul. Animalul are toate stările şi sentimentele pe care le cunoaşte şi omul. Animalul te poate urî, te poate iubi, poţi să-l ener­vezi, poţi să-l linişteşti cu o mângâiere sau cu o vorbă bună, deci are şi suflet. Se cunosc cazuri când animalele şi-au salvat stăpânii aflaţi în pericol. Dacă trecem la om, el deţine toate aceste lucruri prezente la regnurile enumerate înainte, dar are în plus scânteia divină, eul spiritual. Omul se înrudeşte cu mineralul prin corpul fizic, cu regnul vegetal prin forţele de creştere, de viaţă, cu regnul animal prin suflet, şi cu divinitatea, prin eul spiritual. Şi dacă regnurile mineral, vegetal şi animal sunt ajutate, protejate de fiinţele despre care vorbeam mai înainte, omul este însoţit în permanenţă de îngerul lui păzitor. Eu vorbesc adesea cu îngerul meu păzitor, îi cer sfatul, am dialog cu el atunci când trebuie să iau o hotărâre importantă.

Despre îngerul păzitor

- Chiar credeţi că există îngerul păzitor, aşa cum ni-l reprezentam în copilărie?

- Nu numai plantele şi animalele sunt ajutate de fiinţele spirituale prezente în natură. Şi oamenii sunt aju­taţi de îngerii lor păzitori. Există nenumărate exem­­ple în acest sens. De altfel, fraţii, prietenii, cu­plu­rile care se înţeleg extraordinar se întâmplă să ai­bă, uneori, acelaşi înger păzitor. Fiecare om primeşte un înger la naştere, dar când intervin legături karmice, care fac ca doi oameni să se întâlnească neapărat, este posibil ca acelaşi înger să-i păzească pe amândoi. Poate că aceasta este şi explicaţia înţelegerii foarte bune, perfecte, dintre doi oameni. Soţia mea a fost un astfel de înger. Am cunoscut-o stând la coadă la pâine, la cantina unde mâncam. La un moment dat, aştep­tând, ea a început să fredoneze un lied de Schubert, ceea ce m-a impresionat imediat, pentru că la fetele de Bucureşti ar fi fost imposibil să aud aşa ceva. Soţia mea venise de la Cluj, făcuse o parte din facultate la Si­biu, şi acolo se făcea multă mu­zi­că. Când ea a fre­donat melodia, eu am început să cânt cuvintele, ver­su­rile, pentru că le ştiam. Aşa ne-am apropiat, prin muzică. Da, muzica a avut un mare rol în viaţa mea. La Cluj, de curând, am avut o con­fe­rinţă pe care am ilustrat-o interpretând la pian câ­teva piese de Bach, Chopin, Beethoven. Am cântat tot recitalul şi când s-a terminat, publicul m-a rugat să mai cânt o dată toate bucăţile, nu numai un bis.

- Să ne întoarcem la îngerul păzitor. În con­vor­birile cu el îi cereţi şi altceva, în afară de protecţie?

- Da, îl întreb dacă e bine sau nu să fac un lucru sau altul.

- Ţineţi cont întotdeauna de ceea ce vă spune?

- Da, pentru că mi s-a întâmplat să nu ţin, şi a avut el dreptate.

- Cum vi-l imaginaţi?

- Poate că ştiţi că biserica noastră vorbeşte de ie­rarhii spirituale, omul e menit să devină a zecea ierarhie. Spre deosebire de celelalte ierarhii, omu­lui i se dă libertatea. Îngerii nu au libertate, ei per­cep în sinea lor revelaţiile divine, ei fac doar ceea ce le spune Dumnezeu să facă. Nu pot să mi-l ima­ginez pe îngerul meu păzitor. Ştiu doar că este invizibil, aşa ca multe alte fiinţe pe care nu le ve­dem, nu le percepem, dar sunt peste tot în natură. Aşa ca gnomii, fiinţe legate de solid, de materie, de pământ, care acţionează în jurul rădăcinii plantelor, sau elfii, care sunt legaţi de flori. Şi ca multe alte fiinţe spirituale invizibile. Oricum, e bine să ţinem minte că tot ce facem rămâne înregistrat undeva, în­tr-o memorie cosmică. Omul se descărnează, tre­ce în lumea spirituală, dar el în timpul vieţii a făcut nişte lucruri, poate un bine sau poate un rău, şi asta rămâne ca o datorie de plătit pentru el. El tre­buie să repare ceea ce a greşit. Fiecare lucru ma­terial traduce ceva spiritual în forma lui sau chiar în activitatea lui. Oamenii de acum două mii de ani şi mai bine, chiar mai vechi, posedau o clarvedere instinctivă. Ei, dacă se uitau la o plantă, vedeau şi fiinţa care a făcut planta şi de ce anume a fost făcută planta aceea. Asta-i dife­ren­ţa dintre acei oameni şi noi, cei de acum, care bâj­bâim în încercarea de a cunoaşte lumea în care trăim.