ILINCA VANDICI - "Stâlpul vieții mele sunt eu"

Ines Hristea
O nouă lansare în larg: "Bravo, ai stil!"

- La ultimul nostru interviu, te aflai în fața unei de­cizii majore: către ce televiziune să te îndrepți? Ai ales Kanal D, unde ai mai lu­crat cu niște ani îna­inte. Ce te atrage spre acest post?

- Am semnat cu Kanal D, pentru că îmi place pro­iectul propus de ei dar și pentru că acesta este un post TV ca o familie. E o atmosferă aparte acolo, bazată pe profesionalism, respect și încredere.

- Noua ta emisiune se numește "Bravo, ai stil!". Când lansezi corabia în larg?

- "Bravo, ai stil!" debutează pe 22 august, va fi di­fuzată de luni până vineri, de la ora 17, iar du­mi­nica, de la ora 20. Pentru emisiunea asta s-au înscris două mii de fete, șase sute au fost contactate, două sute au ajuns la faza de casting, douăzeci au intrat în semifinale și zece au ieșit finaliste, deci, cu acestea zece se vor întâlni telespectatorii. Formatul este unul de tip concurs, ceea ce înseamnă că, în timpul săptă­mâ­nii, concurentele vor face tot posibilul să de­mons­treze că știu să-și pună în valoare personalitatea prin ținute inspirat alese, în funcție de temele impuse: cum te îmbraci pentru o cină la restaurant, pentru o pe­trecere între prieteni, pentru un interviu de angajare și așa mai departe. Duminicile sunt rezervate galelor, în care se vor anunța eliminările. Galele acestea sunt în­să niște spectacole de amploare, cu muzică și invitați din diverse domenii: film, televiziune, modă etc. Juriul e alcătuit din Iulia Albu, Raluca Bădulescu și Maurice Munteanu, iar miza show-ului o reprezintă pre­miul de 100.000 de lei și susținerea necesară pen­tru construirea unei cariere în televi­ziu­ne.

Un proiect curat și frumos

- Ilinca, deși a trecut ceva timp de când apari pe micul ecran, imaginea ta este la fel de firească și de proaspătă, ca la început. Cum te ferești de vul­­ga­ritate? Cum te simți în me­dio­critatea ucigătoare din jurul tău?

- Nu prea în largul meu. Televi­ziu­nea s-a schimbat foarte mult în ultimul timp, față de televiziunea pe care am învățat-o și am cunoscut-o eu acum unspre­zece ani, la momentul debutului. Și nu s-a schimbat în bine. Din fericire, în momentul de față, la Kanal D sunt într-o postură fericită, căci postul acesta pune pe primul loc calitatea, iar eu chiar mă simt capabilă să o exprim. Mi-am găsit locul. Dovada este chiar "Bra­vo, ai stil!", un proiect cu­rat și frumos, care mi se po­trivește mă­nușă. Eu cred că și în profesie, indiferent de do­meniu, adaptabilitatea e cheia. Tre­buie să știi cum să ții cârma, astfel încât să eviți cap­canele vul­ga­rității și să navighezi pe ape limpezi. E greu, dar se poate. Încet-în­cet, reușești să-ți găsești drumul și să ți-l croiești pe mă­sură, să-l faci să-ți fie confortabil, să nu "vinzi" o ima­gine falsă nu­mai de dra­gul pu­bli­ci­tății. Ăsta e mo­tivul pen­tru care am refuzat să mă im­plic în pro­iec­te care nu mă re­pre­zentau din niciun punct de vedere și am preferat să aștept o vreme.

- Timpul, din păcate, nu le este prieten femeilor care apar pe micul ecran. Lumina de pe față se stin­ge și apar umbrele. Așteptarea nu este grea? Din ce ți-ai alimentat resursele de răbdare?

- M-am sprijinit pe mine însămi, am privit în in­teriorul meu, am identificat zonele în care aveam de lucrat și m-am concentrat pe ele. M-am gândit că ăsta e cel mai bun lucru pe care pot să-l fac: să mă cultiv ca spirit, ca persoană. În ultimii doi ani, de pildă, am continuat să citesc foarte mult, am lu­at lecții de pian - pentru că îmi doream asta foarte tare și de foarte mult timp - și m-am îngrijit cu și mai mare atenție de trupul meu. Am adăugat la lis­ta de lecturi, și materiale din domeniul alimentației și mi-am format un pro­gram de exerciții fizice des­tul de dificile, dar cu o eficiență extraordinară.

Singură, în oraș

- Și prietenii? Cândva, vorbeai cu dragoste des­pre ei. Au rămas în continuare un punct de sprijin în viața ta?

- Am cunoștințe foarte multe, dar prieteni, în sen­sul real al cuvântului, puțini. Puțini, dar buni. Însă, ca fiecare dintre noi, și prietenii mei au viețile lor, aglo­merate și cu multe responsabilități, astfel că, la un moment dat, m-am trezit că, de pildă, nu aveam cu cine să ies să mănânc une­ori, în oraș. Ceea ce, pen­­tru mine, a fost o tra­ge­die. De acasă am fost în­vă­țată că masa se ia îm­pre­ună cu oameni dragi. Cum fa­mi­lia mea nu e în Bucu­rești, oamenii dragi erau pri­etenii, iar ei aveau alte lucruri de fă­cut în orele ace­lea și nu pu­teau să-mi țină mie com­panie. După câ­teva zile de panică, în ca­­re m-am la­men­tat că "am rămas singură pe lu­me", am realizat că am o atitudine greșită, că tre­buie să mă simt bine eu cu mi­ne, că eu însămi trebuie să-mi fiu cea mai bună pri­etenă. Așa am descoperit că pot să mănânc și sin­gură, fie aca­să, fie la un res­­ta­urant, că propria-mi pre­zență nu mă plic­tisește nici în restul tim­pului... A fost o re­ve­la­ție! Prietenii au ră­mas foarte im­por­tanți, însă nici ei și nici măcar un iubit nu mai constituie stâlpul fără de care viața mi s-ar nărui. Stâlpul - mi-am dat seama - sunt eu în­sămi. Și ce minunat e să-ți fie bine ție cu tine!

Un "ceva" subtil

- Spuneai, cândva, că îți dorești un soț, un copil, o familie, ai renunțat?

- Nicidecum. Dar se spune că, la treizeci de ani, în in­teriorul unei femei se produce o schimbare. Eu nu cre­deam în teoria asta, până când nu am expe­ri­mentat-o pe propria piele. Cam în jurul datei când am împlinit vârsta asta, am simțit un "ceva" subtil, o schimbare de perspectivă: am decis că nu mai vreau să fac decât ceea ce-mi aduce fericire; fără a mai ză­bovi în situații inconfortabile sau lângă oameni care nu merg pe aceeași cale cu mine. A fost un sentiment in­credibil de eliberator! M-am despovărat de teama de a rămâne singură, de teama de a o lua de la capăt sau de teama de "ce vor spune oamenii sau ce va spune presa?". Am stat de vor­bă și cu niște psihologi, dar și cu niște specialiști în media, și am ajuns la concluzia că nu trebuie să-mi mai pese de gura lumii, că eu, în primul rând, tre­buie să fiu împăcată cu mine. Am înțeles că singură­tatea nu e o catastrofă și că a o lua de la capăt e un dat al vieții, nu doar când e vorba de relații de dra­goste. Iar când am pri­ceput că eu însămi tre­buie să-mi aduc bucuria în su­flet, lucru­rile au început să se așeze de la sine: am eliminat situa­țiile care nu-mi făceau bine sau "mân­­cătorii de energie", oa­menii care nu-mi e­rau cu-adevărat po­tri­viți, și astfel am des­co­perit că o despărțire nu mai re­pre­zintă pentru mine un ca­păt de țară. Ba, mai mult, îmi poate face foarte bine. Blo­cajele, inclusiv cele e­mo­țio­nale, sunt no­cive. Însă odată depășite... E ca și cum ți s-ar lua un văl de pe ochi și o po­vară de pe suflet. Eli­berându-te, te des­chizi către fru­mo­sul care vine spre tine. Și uite că azi nu sunt singură, ci am o relație fru­moa­să, cu un om frumos, iar în profesie îmi merge bine...

Oglindă oglinjoară...

- O schimbare totală de perspectivă...

- Da, lucrurile astea erau ceva de neînțeles pentru mine, în urmă cu câțiva ani. Acum doi-trei ani, când stăteam noi de vorbă, eu nu mă găsisem cu-adevărat, nu mă plăceam atât de mult cât mă plac azi. Încă mă căutam. Și de-asta aveam me­reu nevoie de câte cineva care să mă com­­pleteze, care să mă defi­nească și să-mi dea im­presia că trăiesc conform dorințelor mele. Ei, acum știu că nu am nevoie de nimeni din exterior ca să mă simt bine în pielea mea, că pot eu însămi să-mi al­cătuiesc viața, con­form dorin­țe­lor mele. Și ca să mă întorc la întrebarea ta legată de frumusețe și de trecerea tim­pului, ei bine, nu mi-e teamă deloc. Deo­camdată mă simt tânără (deși am deja fire albe, pe care încerc să le as­cund, deși am deja și câteva riduri, dar sunt mândră de ele, fiindcă arată că am trăit, că am plâns, că am râs...) însă, când prospețimea se va mai pierde, sunt convinsă că voi ști să mă reinventez și să mă adaptez. În plus, nu mă agăț cu disperare de imaginea mea. Cândva, acest element va trece pe un plan se­cund.

- Muncești de zor, deși suntem în plin august, luna ultimilor întârziați la concedii. Să înțeleg că nu-ți mai arde de vacanță?

- Chiar deloc! Am reușit să fur trei zile de vacanță în Turcia și mi-a fost de-ajuns. Sunt foarte entu­zias­mată de ceea ce fac acum, profesional, și nu simt ne­voia de o evadare mai lungă. Nici obosită nu sunt, fi­indcă eu, dacă dorm bine noaptea, am bateriile mereu încărcate.

Foto: KANAL D