"Nu mai da, că mi-l omori! Lasă-l, că ţi-l aduc 'napoi p-al tău!", striga disperată zâna de pe o coastă, de undeva, din dunga pădurii. Şase ani trecuseră de când luase pruncul abia născut al unei familii din sat şi le lăsase în loc, în leagăn, copilul ei. O răzbise şi pe ea, pasămite, dorul de prunc. Şase ani. Zână ori nu, era mamă...
Doamne-ajută!
"Să încep cu începutul!", zice Tuşa Reghina Cotul, când o îndemn la vorbă. Îşi face cruce încet şi întreg, apoi rosteşte o rugăciune. "Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe Tine Te rugăm, luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm! Că Tu eşti stăpânul lumii şi al nostru Tată eşti, şi pe toate cele bune, numai Tu le împlineşti!". "Doamne-ajută să nu greşăsc, să nu fiu de ruşine!", mai adaugă, cu un zâmbet jenat. Se teme să nu o ia cuvintele înaintea amintirilor de demult. Dar povestea curge când năvalnic, când liniştit, aidoma apelor Someşului, ce se-aud dincolo de geam, cum dincolo de vremuri.
Tuşa Reghina povesteşte oarecum indiferent, ca şi când n-ar fi vorba decât de-o ştire oarecare, aflată deunăzi la televizor, şi nu despre zânele cu care aici, pe Valea Someşului, oamenii trăiau, odinioară, într-o tolerantă vecinătate.
"O fost o femeie cu un băiat mic. Şi la băieţi trebuia să le pui în leagăn o mătură, un cleşte, ceva, că dacă nu, veneau zânele şi-i furau. Şi-o uitat femeia ceea să puie ceva lângă prunc, când o plecat la holdă, şi-o venit o zână şi l-o furat. I l-o lăsat zâna în loc pe-al ei. Un prunc urât, plin de păr, nu grăia... L-or cătat bieţii oameni pă băietul lor, o fost suflare în tăt satul, nu aşa! Dar nu l-or găsât. Şase ani l-or ţânut în casă la ei pă pruncul zânei. Într-o toamnă, nevasta şi bărbatu' mereau la secerat la grâu (în zona Năsăudului, grâul se seamănă abia primăvara şi se coace toamna, prin septembrie - n.red.). Mai făcuseră un copil între timp, şi nu-l putea lăsa cu cela urât, că era sălbatic, aşe, şi le-o fo' frică să nu-i facă ceva. L-o luat bărbatul în spate, cu el, pă urât. Ş-apăi când trecé aşe, păstă un pârâu, numa ce-o auzât dintr-o coastă de deal: "Unde mergi, fiul mamii?" Şi ăl urât, din spate de la bărbat, prinsă a grăi: "Mem aici, cu săcera!" Vezi, dară, că el ştia să vorbească, dar cu ei nu vroia să grăiască nimic. S-o-nfuriat bărbatu şi l-o luat la bătaie pe urât, de numa! Şi-atunci zâna i-o zis: "Nu mai da, că mi-l omori! Lasă-l, că ţi-l aduc napoi p-al tău!" Şi s-o ţinut de cuvânt. O venit zâna cu un fecior frumos tare, nalt, da' slab. Era feciorul ce-l furase din leagăn. Zânele l-or ţânut numa cu rădăcini. Apăi, de-atunci încolo, or ştiut femeile să nu iasă nici un pas afară din casă, fără să pună ceva în leagăn, ce aveu pă lângă casă!", povesteşte Tuşa Reghina. Tot ce ştie, ştie din copilăria şi tinereţea ei, dar mai ales, din poveştile bărbatului său, Florea.
Unde nu păşea om
"Zece fraţi am fost la părinţi şi n-o fost uşor pă vremea ceea. Când am fost mai mnicuţă, o soră de-a mea mi-o băgat din greşeală foarfeca într-un ochi şi de-atunci n-am mai văzut cu el. O-ncercat o babă din sat cu tăt felul de leacuri, dar nu s-o mai putut repara. Şi, când l-am cunoscut pe omul meu, n-o ştiut că nu văd c-un ochi. După-aia o aflat, da' nu s-o supărat că nu i-am zâs. Tare bine ne-am înţăles! O dată n-o zâs cătră mine nici "du-te-ncolo!". O fo' bine. De vreo şase ani o murit şi de-atunci stau sângură. No, d-apăi vreţi să vă mai povestesc despre zâne?", mă iscodeşte Tuşa Reghina. Se-ndeamnă uşor la vorbă, bucuroasă că-i trece cineva pragul casei.
Dar înainte de a-şi începe povestea, Tuşa Reghina îmi arată ţoale mândre, "lucrate de mânurile mele, tăte!", cum spune ea. Lepedee, cergi, feţe de pernă, ştergare stau frumos aşezate pe paturile înalte şi trainice, câte două în fiecare cameră. Ca să se aşeze pe unul dintre ele, Tuşa Reghina se ajută de un scăunel micuţ, cu vopseaua sărită. Îşi aşează mâinile în poală şi continuă povestea. Despre zâne, aşa cum o rugasem. Despre zâne, aşa cum lăsase zălog Florea, omul ei cel aprig şi drag.
"Omu meu era aşe, de vreo 20 de ai, şi îmbla cu oile, cu mahrăle (vitele n.red.) pă dealuri şi pă munţii eştia. Mult o îmblat! Şi el o zâs că sus, în Preluca Mărului, era o stâncă mare, rotundă. Şi aceea era masa zânelor, acolo se strângeau ele. Lângă masa ceea, era grădina lor şi acolo făceau joc. Grădină, grădină, nu şagă! Aveu straturi cu usturoi, cu cimbrişor, cu şălate... De tăte aveu acolo. Da' să sâmţea aşe, ca un fel de electricitate, de nimeni nu să puté apropia. Nici vacile nu păşteau acolo. Zânele umblau unde nu păşea om pe pământ, acolo era casa lor", povesteşte bătrâna.
Nu e nimic spectaculos în tonul vocii, nimic nu pare senzaţional sau a fi altfel de cum trebuie să fie. Ca şi când zânele astea nu-s decât nişte vecine din sat, chiar dacă-şi au casa ceva mai departe, pe creste de munţi neatinse de picior omenesc. Zânele satului, zâne adevărate, despre care îţi poate povesti orice om.
Pruncul zânelor
Oftează Tuşa Reghina şi se opreşte din povestit. Cale doar de câteva clipe, cât să-şi adune cuvintele şi să le aşeze iar în amintirile magice, rămase de la Florea-al ei.
"Zâcea omu meu că nu vorbeau zânele-aiestea aşe, ca noi. Mai mult ţiuiau, cântau, aşe, ascuţât, de nu-nţălejeai tăt ce zâc. Şi numa băieţi furau din case şi numa după bărbaţi îmblau. Unde-i găseau, dacă îmblau sânguri, îi băgau după rădăcini, prin scorburi, de nu mai puteau ieşi. Da' ştiau oamenii să nu vorbească cu ele, că dacă vorbeau, era bai mare! Le lăsau în pace, şi numa îşi făceau cruce cu limba în gură. De prins, nu puteau, doară numa de le lega cu cureaua de la pantalonii cu care-o fost mire, când s-o cununat. Cu aia le legau pe zâne.
O fost un păcurar colea, prieten cu omu meu, şi o-nceput a şugui, a râde de ele. Că las să vie, că le face el una şi alta. Şi s-or mâniat zânele când or auzit şi-or venit şi l-or luat. L-or găsit după câteva zile, băgat prin nişte rădăcini, de n-o putut ieşi. Vreo doi bărbaţi abia l-or putut scoate de-acolo. La Stânişoara, în munte, o fost. Nu trăbuia să zâci rău de ele, să le înjuri, să le blastămi, că aflau tot. Ba-ţi citeau şi în gânduri, că altfel n-ar fi avut putere rugile spuse în minte, asupra lor.
Un moşneag o legat odată o zână s-o ducă acasă, dar n-o legat-o bine. L-o muşcat de-o mână şi l-o paralizat, de n-o mai putut vorbi niciodată.
Primăvara îmblă mai mult zânele, când merg oile la munte. Atunci stau ciobanii vreo două-trei zile, apoi le caută de lapte, să facă brânză. Şi atunci vin zânele şi ieu oile şi le duc de pe un munte pe celălalt. Când le aduc înapoi, nu mai au nici o ţâră de lapte. Şi mai descântau oamenii, ca să nu păţască d-astea: "Pui, pui, spori-v-ar jocul! Pui, pui, muta-v-ar norocul departe de mine, departe de oi!" Dacă nu ştiau ce să zâcă ori să facă, atunci când le prindea, să răzbunau tare. Se mai apărau oamenii, mai spuneau rugăciuni, mai dădeau cu aghiazmă, cu tămâie. Şaptesprezece ani o fost baci omu meu ş-o tăt avut de-a face cu zânele. Dar dacă le lăsai în legea lor nu erau strâcătoare, stătea numa-n pădure, jucau, cântau, puneau grădinuţă primăvara... Aşa era pă vremea ceea!", spune Tuşa Reghina. "Crede-mă, drăguţă, că nu-s poveşti".
Nu-i lung drumul din comuna Şanţ până sus, pe Suhardu Mare, muntele unde se află locul acela, ocolit de picior omenesc, de-l ştiu toţi a fi Grădina Zânelor. Pădurile sălbatice pe care le străbatem par ele însele un straniu loc de joacă al zânelor.
Foto: DREAMSTIME (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
