NICU DOREL PĂUN - "Mai vin dimineaţa acasă de la nuntă şi, cât de obosit aş fi, iau acordeonu' şi mai cânt ceva, aşa, de drag, pentru mine"

MARI LĂUTARI

"Am viziunea asta atunci când sunt dezamăgit de ce se întâmplă în ziua de azi, sau când nu mă simt în apele mele: închid ochii şi îi văd cum apăreau ei la scenă. Cum venea nea Toni Iordache cu diplomatul lui, în ca­re ţinea corzile de ţambal şi ţigările; Fane Ne­grilă, Costel Trompetistu', Mieluţă Iordache. Poate unde era lumea altfel, poate eram şi eu mic, dar aşa ceva eu n-am să mai văd. Ce costume, ce cravate, ce gesturi, ce pres­tanţă aveau, chiar şi atunci când stăteau liniştiţi de vorbă la un şpriţ! Iar când începeau să cânte, auăleu, cum cântau oamenii ăştia! Eu eram copil, stăteam lângă ei, îi ascultam şi fierbeam, doar-doar o zice unu' să pun şi eu cinci minute mâna pe acordeon. Şi mă lăsau şi pe mine, tremuram de emoţie, dar mă simţeam în al nouălea cer. Mul­ţumesc lui Dumnezeu că i-am prins şi că am putut cânta cu cei din generaţia de aur a muzicii lău­tăreşti. Alţii ca ei nu vor mai fi."
Numele său real este Nicu Păun, dar lumea îl ştie ca Nicu a lu' Dorel, sau Nicu Dorel, datorită respectului pe care-l poartă tatălui său, Dorel Păun, un foarte apreciat acordeonist şi profesor al anilor trecuţi. Pornit în umbra sa, Nicu şi-a urmat propriul drum, a cântat în restaurante, în ansambluri ce au re­pre­zentat România la festivaluri internaţionale, la ne­numărate nunţi sau pe arene mari, alături de for­maţia Damian & Brothers, din care face parte din 2009. La rândul său, a devenit unul dintre acor­deoniştii de marcă ai momentului.

"Auăleu, ce frumoasă-i hora asta!"

La fel ca tatăl său, s-a născut în cartierul bucu­reştean Ferentari, unde locuiau pe atunci mulţi lău­tari. Din cinci fraţi, au rămas patru, doi cântă la acordeon, unul la chitară, iar cel mare n-a vrut să aibă de-a face cu muzica. Muzica era parte din fa­milie, o întâlneai peste tot de la primii paşi. Despre bunicul Marin a aflat că a fost un acordeonist bun, iar fratele mamei sale moldovence era concert maistru la Filarmonica din Iaşi.
"Cele mai frumoase amintiri de când eram mic le păstrez de la şpriţurile la care se strângeau prietenii lui tata. Veneau ei la noi, mergeam noi acasă la ei, beau un pahar de vin, discutau despre una, alta, despre muzică, scotea tata acordeonul, altu' vioara, venea unu' cu contrabasu' şi începeau să cânte aşa, de plăcere, pentru bucuria lor. Zicea unu', «Ia uite, mă, ce horă am făcut eu». «Auăleu, da'ce frumoasă e!». Şi dă-i şi cântă, eu eram mic, până la urmă adormeam într-un colţ, dar ce fericit eram! Nu mai vezi aşa ceva acum, în lumea de azi, în goana asta după bani".
Tatăl său, Dorel Păun, l-a trimis să studieze vioara la şcoala de muzică de pe strada Berzei, şi Nicu a făcut-o conştiincios.
"Am fost un copil cuminte, respectuos, ziceam la toată lumea săru' mâna, aşa am fost crescut. Vecinii ziceau că-s fată, aşa cuminte eram, dar nu vreau să mă gândesc ce au ajuns mulţi dintre ei azi. Am luat premiul întâi în primele trei clase, apoi s-a întâmplat ceva, nu ştiu exact ce, ţin minte că fu­sese un concurs, şi eu stăteam în clasă, cu profesoara mea de vioară şi aşteptam răs­punsul, la sfârşitul clasei a pa­tra. Toată lumea cre­dea că eu voi câştiga con­cursul şi, la un mo­ment dat, pro­fesoara a început să plân­gă. S-a aflat că au dat premiu unui japonez d-ăla. M-am dus acasă, am zis «ui­te, mă tată», tata s-a supărat şi a zis «gata cu şcoala de muzică, la revedere!». De atunci, am re­nunţat la vi­oa­ră. Tata avea elevi acasă şi, într-o zi, fără să ştiu să cânt la acordeon, i-am zis «Vezi că ai pus greşit degetul acolo». El a înţeles că am o chemare pentru instrumentul ăsta şi mi-a pus acordeonul în braţe. Stăteam mereu pe lângă el să văd ce le arată ele­vilor, era un pro­fesor foarte a­preciat, con­ştiin­cios, foarte mulţi din cei ce câştigă bi­ne astăzi din muzică au învăţat de la el să cânte. E o vor­bă între acor­deo­nişti: să cânţi frumos, să se vadă toa­tă mâ­na cum alu­necă pe clape, iar ta­ta aşa le arăta elevi­lor, nu la mişto, cu două de­ge­te, cum fac alţii. Dar atunci când îmi zicea «Hai, tată, ia şi tu acordeonu' şi vino în­coace», mă apucau transpiraţiile. Din pă­cate, era foarte ner­vos, nu suporta să greşesc ceva şi mă atin­gea, ba cu bastonu' peste cap, peste picioare, ba o palmă, ba mă trăgea de urechi. La game, că sunt 50-60 de game pe care trebuie să le înveţi şi le mai încurcam, mi-am luat cea mai mare bătaie. Da' mi-a prins bine."

În preajma marilor lăutari

Tudor Păun, tatăl lui Nicu, a prins vremurile bur­sei de lăutari din Rahova, unde veneau atât bucu­reş­tenii, cât şi cei din satele şi comunele din îm­pre­jurimi sau de departe, să arvunească lăutari pentru nunţi. Nunţile astea nu erau lucru uşor, ţi­neau de sâmbătă până marţi, timp în care lăutarii cân­­tau la rece, fără staţii, umblau prin sate cu obi­ceiurile locului. Însă lăutarii mari ai acelor vremuri nu se mulţumeau cu nunţile, făceau imprimări în Radio, călătoreau prin lume alături de ansambluri folclo­rice, şi aşa a făcut şi Tudor Păun. Era consi­derat printre cei mai buni acordeonişti ai generaţiei sale, alături de Ilie Udilă, de Mieluţă Iordache, şi cânta cu cei mai celebri lăutari. Era renumit şi pentru că odată ce asculta o melodie de muzică uşoară sau orice altă muzică o transforma imediat într-o horă lăutărească ce stârnea aplauze. A avut însă neşansa să se îmbolnăvească de tânăr, o coxartroză femurală cu complicaţii, ce l-a silit să stea mai mult în casă. Dar chiar şi aşa era solicitat să cânte, însă cu timpul, a devenit un chin, aşa că s-a axat pe activitatea de pro­fesor şi sute de elevi au ieşit din mâinile sale. Atunci când trebuia să plece la repetiţiile an­samblu­lui Ciocârlia, sau la an­samblul MAI, sau la nunţi, Nicu mergea întot­deauna cu el să îl ajute şi astfel i-a cunoscut pe cei din ge­neraţia de aur.
"Vedeam cu cine cântă tata şi ştiam că ăştia-s cei mai buni dintre cei buni. Şi aşa vor rămâne. Pe lângă valoarea lor de muzicanţi, aveau şi mare ca­litate umană, nu vorbeau de rău pe alţii, îşi vedeau de ale lor, se purtau frumos cu lumea. Apariţia lor im­punea imediat respect. Una dintre cele mai fru­moase amintiri ale copilăriei mele o am de la o nuntă de lăutari. Se însura ţimbalistul Adrian Miu. Şi vine un acordeonist la nea Toni Iordache. Zice «Tonişor, am şi eu de vân­zare un acor­deon». «Ce acor­deon, mă?». «Un Su­pita». «Unde e?». «Îl am aici cu mine, To­nişor». Şi acum ţin minte cum s-a ui­tat nea Toni la mine, ştia că nu mai pot de nerăbdare şi mi-a zis: «Nicule, ia tată şi încearcă acor­de­onul ăsta!». Erau a­colo George Udilă, Florică Ro­şio­ru, Ghi­ţă Coadă. Când mi-a zis asta nea Toni, a început instantaneu să-mi tre­mure pi­cio­rul, nu mi-l puteam con­tro­la. Am luat acor­deo­nul, l-am în­cer­cat, apoi am ră­mas cu el în braţe, de drag de el, de fo­cul lui, şi stă­team lângă cei mari şi îi acom­pa­ni­am, un copil eram. Ta­ta voia să prind rutină, să mă obişnuiesc să cânt cu pu­blic şi, câteodată, îmi mai dădea acordeonul lui, în mijlocul unei nunţi. La început îmi era ruşine, da' cântam, ce să fac? Acum, îmi spun cei mari, care mai sunt în viaţă. «Mai ţii minte, Nicule, cum veneai pes­te tot după noi, abia ţineai acordeonul în braţe?»."

"Lăutarul are muzica-n sânge, se naşte cu ea"

A început să-şi câştige existenţa, să cânte la nunţi şi evenimente, de la 15 ani, ajutat de prietenii tatălui său. La început i-a fost greu, mai ales pentru că nu avea un acordeon competitiv. "Îi vedeam pe cei bătrâni cu Weltmeister Supita, dacă prindeam unul la câte un chef, nu-i mai dădeam drumul din braţe, mă gândeam «Doamne, o să ajung şi eu vreodată să cânt cu aşa ceva?». La una din primele nunţi pe care le-am avut, l-am sunat pe nea Mieluţă Iordache, Dumnezeu să-l ierte! «Nea Mieluţă, nu-mi dai şi mie acordeonul, că am o nuntă?». El era primul ce adusese în România Supita, valora o avere. «Cum să nu, mă, vino să-l iei!». Era prieten cu tata şi asta însemna prietenia atunci, erau ca fra­ţii, nu exista invidia şi duşmănia de astăzi. La res­taurantul Cina cântam cu Marius Gore, al cărui tată era acolo ospătar şef, Gore Ospătaru', şi cu La­u­renţiu, din marea familie de lăutari Ciuciu. După ce cântau ăştia marii, ne lăsau pe instru­men­tele lor şi noi eram formaţia a doua a restau­ran­tului. Şi ei ne ascultau, ne încurajau, venea nea Toni, «Bravo, băieţi, îmi place mult de voi, conti­nuaţi să studiaţi!». Cum să nu ţi se umple inima de bucurie când auzi aşa ceva? Cei din familia Ciuciu aveau un frate în Austria, un viorist de excepţie, Jean, şi el ne-a aranjat, să­racu', să cântăm acolo, la un restaurant. Am plecat cu Le­onard a lu' Vergi­nica, a­veam 20 de ani, şi era pen­tru prima oară când ie­şeam din ţară. Eram în al nouălea cer de ce vedeam acolo, pe atunci şi dacă ve­deai o ciocolată era ceva deosebit."
Banii câştigaţi în Aus­tria i-a trimis acasă, unde ta­tăl său i-a cumpărat acor­deonul Supita mult visat. Au urmat şi alte ieşiri, în Germania, Franţa, Italia, unde a cântat la res­taurante sau pe sce­nele unor festi­va­luri. În 2001, a participat la un mare festival în Liban, o expe­rien­ţă cu totul spe­cia­lă, mai ales dato­ri­tă întâlnirii cu muzi­canţii locali. "Ştiţi care este diferenţa între lă­u­tar şi muzicant? Ăstuia de la Filarmonică îi pui în faţă notele şi el numai aşa cântă, pe când un lăutar are muzica asta în sânge. Aude o dată o melodie şi o cântă imediat, sau face o fantezie după sufletu' lui şi rămân ăştia mască. Cum ai făcut, dom­­nule? Eram în Liban, cu Bibescu, cu Cle­an­te, şi muzicanţii ăş­tia de-acolo au ve­nit la noi cam cu nasu' pe sus, figu­ranţi, ăsta-i cu­vân­tul. Dar cum ne-au as­cul­tat, s-au cu­minţit, au venit şi a doua seară, ne-am îm­prietenit. Ei nu mai văzuseră ţam­bal, acordeon, e­rau foarte inte­re­saţi, eu am fost impresionat de oud, un instrument ce seamănă a cobză. «Hai să facem ceva împreună, uite, o ştii pe asta, da' tu o ştii pe asta?». Ne-am sim­ţit foarte bine împreună, am şi intrat în­tr-un studio şi am tras câteva piese."
Ani mai târziu, Nicu Dorel a cunoscut şi alt pu­blic, un public foarte tânăr, de festival rock, atunci când a cântat pe scene mari alături de Da­mian & Brothers. Aşteaptă lansarea de toamnă a celui mai recent CD al acestei formaţii şi concertele ce-l vor în­soţi, iar până atunci, Nicu poate fi ascultat la restaurantul "President", unde cântă în taraful lui Ionel Tudorache, şi la restaurantul Nicoreşti. Aici cântă de 17 ani şi este încântat că o poate face ca în trecut, la rece, fără boxe, staţii. "Nu vreau să discut despre genul acesta pe care eu nu-l cânt, despre manele, pentru că sunt prietenii mei şi fiecare îşi alege drumul. Dar vă spun, oamenii au început să fugă de zgomot. Când vin băieţii şi instalează 10 boxe, oamenii se sperie, încet-încet, pe tăcute, se ridică de la mese şi pleacă. Organistul cântă tare, vrea şi acordeonistul să se audă şi dă volumul tare, intră solistul vocal care vrea cel mai tare... Vă spun, e aşa frumos să cânţi la rece, chiar dacă-i mai greu să se audă muzica clar, curat, la urechea omului, o vioară, un acordeon. O mare bucurie: am să cânt la Galaţi, acolo unde domnul Dan Brânzea aduce din 2004 cei mai buni lăutari. Că sunt acasă, sau la Galaţi, la Dan, tot aia e pentru mine. Ţi-e mai mare dragul să cânţi acolo."

"Dacă aud un cântecel frumos la un copil de trei ani, încerc să-l cânt şi eu"

- Ne puteţi face câteva scurte portrete ale ma­rilor lăutari pe care i-aţi cunoscut în copilărie?

- Florică Roşioru, Dumnezeu să-l ierte, a fost cea mai mare voce a muzicii lăutăreşti. Şi mergea la o nuntă să câştige nişte bănişori, bineînţeles, dar mai tare îl interesa să fie linişte, să i se audă vocea, să-şi arate valoarea. Dacă venea unu' cu bani la el în timp ce cânta,"zi-o p-aia", el zicea "te rog io fru­mos, lasă-mă, lasă-mă să cânt". Era un tip glumeţ, comic, dar când se punea la microfon, gata, îşi făcea treaba, şi avea voce de aur. Păcat de el, că avea o fire care-l băga în tot felul de încurcături, zicea că merge la o nuntă şi nu ajun­gea, se supăra lumea. El trebuia să aibă casa lui, familia lui, nu să umble cu chirie prin tot felul de locuri şi să sfâr­şească sin­gur. Păcat! Gheorghe Lam­bru, în schimb, era un bărbat pedant, extraor­dinar de pedant era! O voce fru­moasă, cânta de la ro­manţe la muzică lăută­reas­că, cântece de pe vremuri, pe care nu le mai cântă nimeni acum. Lui Mihai Nă­mol i se spu­nea Eminescu, pentru că, la fel ca tatăl lui, Ion Nămol, inventa pe loc rime şi cân­tece des­pre nuntaşi, despre cei din jur, două-trei lu­cruri auzea despre ei şi gata cântecul. Costel Trom­­pe­tistu', ce om deosebit, ce profesionist! Am stat cu el cât a înregistrat cele două CD-uri, în studioul de la subsolul magazinului Muzica. Nu se simţea prea bine şi se obosea să tragă tot cântecul odată, cap coadă. Îi ziceam: "Nea Cos­tele, cânţi un pic, iei o pauză, mai cânţi după aia ce-a ră­mas. Că nu sun­tem la nuntă". "Da, se poate aşa?". "Da, nea Cos­tele, suntem în alt secol". Ei aşa în­registrau pe vre­muri. Şi acum, când mă vede, "Ni­cule, ce băiat bun ai fost, ai stat cu mi­ne la toate înregis­tră­ri­le!"

- V-aţi gândit vreo­dată ce-i cu muzica, de unde vine, de ce are aşa o putere asupra oamenilor?

- Eu ascult multe genuri de muzică. Acasă mă uit pe postul "Mezzo", care transmite muzică clasică, jazz, tradiţională. Mi-ar plăcea să cânt mai multă muzică clasică, să fac un disc, un proiect muzical, dar e greu la vârsta mea să o iau pe drumul ăsta. Ar trebui să găsesc şi trupă, băieţi, şi mulţi dintre ei sunt interesaţi doar de banii ce vin de la nunţi, evenimente şi atât. Şi eu trebuie să aduc bani acasă, am crescut două fete. Dar, de multe ori se întâmplă să vin dimineaţa de la o nuntă şi, în loc să mă culc de obosit ce sunt, iau acordeonul în braţe şi mai cânt ceva. Ori am auzit eu ceva, mi-a rămas ceva în minte şi vreau să repet, ori cânt aşa, de drag, doar pentru mine. Eu dacă aud pe cineva cântând frumos, nu contează, poate fi şi un copil de trei ani, iau acordeonul şi încerc să cânt ca el. Nu e o ruşine. La fel era şi tata, ţin minte. Trecuse prin atâtea, ascultase sute de elevi şi, la un moment, mă trăgea deoparte şi-mi spunea la ureche "Ia ascultă, ce frumos cântă băiatu' ăsta!". Indiferent cine cântă, solist vocal, instrumentist, îl aud la radio, sau cântă lângă mine, dacă e ceva frumos, mie-mi vine să plâng. Uneori chiar plâng, şi aşa mă liniştesc. Uitaţi, chiar acum, doar că stăm de vorbă despre asta, şi mi s-a făcut pielea de găină, s-a ridicat părul de pe mâini. Asta e muzica!