În casă s-a aşternut liniştea. Nu zgomot de paşi pe trepte, nu uşi trântite. Nedumerită, am alergat în camera Anei. Patul era neatins, păpuşile înşirate cuminţi, de-a lungul lui. Lipsea doar favoritul, un urs bătrân de pluş, tocit de-atâta strâns la piept. Şi ghiozdanul, câteva bluziţe, pantofii negri. Cu puţin înainte, stătusem împreună la masă eu, ea şi Paul, frăţiorul ei mai mic. Ne-am certat, din păcate, cum se întâmpla mai mereu în ultima vreme, după care am coborât în pivniţă.
"E la mine", mi-a spus mai târziu la telefon fostul meu soţ. "Am venit s-o iau. Ea m-a chemat. Rămâne definitiv aici." Nu mai puteam să respir. În ultima vreme, între mine şi Ana lucrurile stătuseră ceva mai bine. De ce, atunci, fuga aceasta? De luni de zile mă luptam pentru fetiţa mea. Încercasem să vorbesc cu ea, dar şi cu tatăl ei. Să-l conving că locul unei fetiţe de 11 ani este lângă mama şi fratele ei. Şi justiţia era de partea mea. Zadarnic. Fiica mea îmi repeta tot timpul: vreau la tata! Nu voiam să accept. La urma urmei, sunt mama ei. Toţi copiii cu părinţi divorţaţi trăiesc alături de mamele lor.
Căzusem de acord pentru zilele de vizită: sfârşitul de săptămână pentru el, restul zilelor pentru mine. Uneori, Ana rămânea mai mult decât conveniserăm la tatăl ei, iar când venea acasă, era îmbufnată, mă insulta sau mă ignora. Voia să plece înapoi imediat, deşi tatăl ei nu mai are timp doar pentru ea. Acum are altă soţie şi doi copii mai mici decât ai noştri.
"Doar nu crezi că vreau s-o iau de la început şi să fac alţi copii", îmi spusese când mi-a povestit prima oară despre noua lui "cunoştinţă". Minţea fără nicio jenă, iar eu l-am crezut, deşi cunoştinţa respectivă îl căuta tot timpul la telefon. Mai târziu i-am descoperit şi e-mail-urile, exact în săptămâna când fusese plecat la părinţii lui. În realitate, era o fostă colegă de şcoală, o iubire din tinereţe, cu care se întâlnise mereu. Cu ea şi cu cei doi copii ai acesteia. Iar Ana era şi ea prezentă. În ce calitate? De garanţie? De alibi? Ce simte un copil când îşi vede tatăl sărutând o femeie străină?
Când s-a întors acasă, ne-am certat cu voce tare şi fără niciun rezultat. Aşa cum făceam de 14 ani încoace. A negat totul şi şi-a făcut bagajele. Ca de obicei. Cu deosebirea că de data asta n-a mai revenit şi nici eu n-am mai trimis-o pe Ana după el. Să plece, dacă asta voia. În momentul acela, nu m-am gândit la consecinţe. Când m-am dus s-o iau pe Ana de la prietena cu care urma să se joace, fiica mea era la curent cu despărţirea noastră. Soţul meu îi telefonase. Era cât se poate de liniştită, dar nu mai voia în niciun caz să vină cu mine. Voia la tata. Am împins-o în maşină şi am plecat acasă.
Toată noaptea am stat trează, amorţită de durere, întrebându-mă câte umilinţe poate îndura un om. De ce nu există cineva care să prevină răul? Să intervină, înainte ca inima să se oprească în loc? Înşelată de soţ, respinsă de propriul copil... Aproape ca în romanele proaste.
A doua zi dimineaţă mi-am spus: o să se liniştească. În fond, Ana a fost întotdeauna fetiţa mamei. Nu-mi puteam imagina cum se descurcă un copil de 11 ani fără mama lui. Micuţa mea Ana, slăbuţă şi palidă, cu părul tuns scurt. Când era mică, se-mbolnăvea din te miri ce. Noaptea plângea aşa de tare, încât o plimbam în braţe prin toată casa. Soţul meu fusese detaşat cu serviciul în alt oraş şi nu era acasă decât cel mult în week-end. Apoi Ana a mai crescut: o fetiţă delicată, blondă, care prefera să stea pe genunchii mei decât să se joace afară cu copiii. Şi acum? Nu mai puteam nici măcar s-o strâng în braţe, se opunea cu mâinile şi picioarele, strigându-mi: "Dacă nu-mi dai voie la tata, merg la cămin". Iar eu strigam la rândul meu şi, în mintea mea, îmi spuneam fără să vreau: "Du-te şi gata!". Câteva zile mai târziu, Ana a plecat la tatăl ei şi la noua lui familie. Două săptămâni de probă, aşa am căzut de acord. La noi în casă se făcuse linişte. Prea multă linişte. Câteodată mă întrebam ce rost are să mai trăiesc. Din fericire, exista Paul, băieţelul meu de 6 ani, care cu râsul lui mă scotea din starea de disperare. Paul este altfel decât Ana. Mult mai robust, mult mai vesel. Şi îmi arată deschis că mă iubeşte. Aşa că am continuat să trăiesc.
Cele două săptămâni de probă s-au sfârşit cu un fiasco. Ana nu mai ţinea pasul la şcoală, fostul meu soţ se simţea suprasolicitat. Şi astfel, copilul meu s-a întors la mine. Copilul meu? Ana era complet schimbată. Când spunea ceva, mi se părea că-l aud vorbind pe fostul meu soţ. Nu se mai juca, nu mai râdea, iar frăţiorul ei, Paul, îi era indiferent. Stătea doar în cameră şi vorbea la telefon cu tatăl ei. Cu care am convenit, din nou, să stabilim nişte zile fixe pentru vizite. I-am suportat Anei toate izbucnirile de furie, reuşind chiar să-i mai străpung puţin armura de agresivitate. Îi găteam mâncărurile preferate, încercam să stau de vorbă cu ea. Şi o lipeam de mine, deşi mă zgâria şi mă muşca. Şi îi simţeam teama şi disperarea pe care nu le putea exprima în cuvinte. Nu voia să-şi piardă tatăl. Şi pentru asta, risca să piardă dragostea mea. Dorea din tot sufletul să-l aibă doar pentru ea.
Eram ca anesteziată. Gata, totul s-a terminat, mi-am zis. Nici nu-mi mai amintesc cum am ajuns acasă. Îmi aduc aminte doar de un gol uriaş. În capul şi în inima mea. Prietenii m-au încurajat. "Rezistă! Se va rezolva." Nu mai voiam. Nici nu-mi mai puteam închipui cum va arăta ziua următoare. A durat cam o săptămână. Nici nu ştiu cum am făcut faţă vieţii de zi cu zi, care nu mai exista pentru mine.
La un moment dat, s-a produs cotitura. Cred că s-a întâmplat în timpul unei excursii. Eram pe munte, vântul îmi răsfira părul şi simţeam pe spate căldura soarelui. Brusc, m-am răzgândit: "Dac-o iubeşti, las-o să plece. N-ai dreptul s-o ţii pe Ana lângă tine împotriva voinţei ei. Trebuie să-şi trăiască singură propriile experienţe. Indiferent ce s-ar întâmpla. Chiar dacă te respinge definitiv". De atunci, încerc să mă "desprind" de copilul meu. Ce expresie ciudată! Şi ce uşor de spus! Pentru că imediat intervine conştiinţa încărcată şi strigă: "Mamă denaturată! De ce n-o iei înapoi?". "Pentru că o iubesc", îmi răspund mie însămi. "Şi pentru că are dreptul la tatăl ei". Se teme să nu-şi piardă tatăl. Doar că n-ar trebui să decidă între el şi mine. De fapt, nu trebuie să decidă deloc, pentru că eu voi fi tot timpul aici. Orice s-ar întâmpla. Mă doare, dar voi încerca să trec peste toate. Poate că fetele au mai multă nevoie de tată decât băieţii, iar fostul meu soţ, cu toate infidelităţile sale, a fost un tată excepţional. Sper ca fetiţa mea să să fie cu adevărat fericită. Voi încerca să accept şi să iert.
DORINA
ALEXANDRU MAILAT - psiholog - "Despărţirea este un proces îndelungat şi anevoios"
- Toate mamele aflate în această situaţie gândesc aşa. Dar reacţia copilului poate fi una absolut normală. La pubertate, copiii se desprind de părinţi. Acest lucru se întâmplă şi în familiile cele mai reuşite. Dar când părinţii sunt divorţaţi şi copilul vrea să rămână cu tatăl, situaţia este percepută cu totul diferit.
- Cum reacţionezi, ca mamă, când propriul tău copil vrea să plece?
- Trebuie lămurite mai întâi cauzele. În acest scop, părinţii ar fi bine să cerceteze şi mediul nefamilial. Să se întrebe: oare nu este ceva în neregulă în viaţa lui? Nu cumva este hărţuit de colegi şi vrea să plece la tata doar pentru a schimba şcoala unde se simte umilit, fiindcă a fost părăsit?
- Deci nu este vorba doar de relaţia lui cu mama şi tata?
- Întotdeauna este vorba şi despre viaţa copilului în general. Ştiu din experienţă că un copil nu se desparte uşor de mama sau de tatăl lui. Este un proces îndelungat şi anevoios.
- Copilul are dreptul să decidă lângă cine vrea să trăiască?
- În caz de divorţ, copiii trebuie implicaţi neapărat în decizie. Doar aşa se simt luaţi în serios şi se pot adapta la schimbări. Dar asta nu înseamnă că decizia copilului trebuie să fie hotărâtoare. Ei nu-şi dau seama ce consecinţe va avea asupra vieţii lor o anumită decizie.
- De pildă, că tatăl relaxat "de duminică" va deveni tatăl stresat "de fiecare zi".
- Este un exemplu. Copilul îşi aminteşte de tatăl din week-end-uri, dar nu ştie ce înseamnă să trăieşti alături de el zi de zi. Poate ceva ce nici n-ar vrea să ştie.
- Credeţi că perioadele "de probă" au vreun sens?
- Da, cred că da. Pentru că în această perioadă, copilul se confruntă cu realitatea. Perioada vacanţei este cea mai potrivită pentru probă. Deoarece copilul nu iese din viaţa lui obişnuită şi află, totuşi, cum arată viaţa alături de tatăl său.
- Dar pentru ca aşa ceva să reuşească, părinţii trebuie să-şi vorbească, să existe o comunicare normală. Ce se întâmplă, însă, dacă tatăl face presiuni asupra copilului, ademenindu-l cu cadouri sau ameninţându-l: "Dacă nu vii de tot la mine, nu mai veni deloc".
- În acest caz, copilul este ca o minge pasată de părinţi. Situaţia e anormală, fiindcă nu mai sunt în joc interesele copilului. Problema este, însă, că atât mama, cât şi tatăl, sunt greu de convins să renunţe. Eu aş recomanda o terţă persoană care să intermedieze. De altfel, tatăl poate să se înşele utilizând această strategie. Dacă mai târziu copilul va proceda cum procedează el acum? Ţinându-l sub presiune şi ameninţându-l că se întoarce la mama sa?
- În general, copiii cu părinţi divorţaţi rămân lângă mamele lor. Iar dacă se întâmplă ca vreunul să se decidă pentru tată şi împotriva mamei, apar bârfele şi reproşurile: este o mamă denaturată! Ce faci într-o asemenea situaţie?
- Din păcate, acest reproş este încă prezent. Dar dacă mama păstrează copilul de teama reputaţiei, nu-i foloseşte nici ei, nici copilului. Faptul că imaginea ei ar putea fi lezată n-ar trebui să fie determinant.
- Adică să nu lupţi pentru copilul tău?
- Depinde de situaţie şi de motivele care-l îndeamnă pe copil să plece. În orice caz, mama n-ar trebui să facă niciun compromis, să nu-i permită, brusc, mai mult decât înainte sau să-l copleşească cu daruri. Dacă o mamă şi-a împlinit îndatoririle ce-i revin, copilul se va întoarce într-o bună zi. Nu neapărat definitiv. În sensul emoţional.
- Când ar trebui o mamă să se desprindă de copilul ei, să-l lase să trăiască la tatăl lui?
- Ce-aş putea face eu, ca prietenă, pentru mama părăsită?
- Să îndreptaţi puţin imaginea pe care şi-a făcut-o despre ea însăşi, ca mamă. Pentru că în astfel de situaţii, o mamă gândeşte astfel: tot ce-am făcut a fost greşit. Ca prietenă, îi puteţi aminti tot ce a făcut bine: şi-a îngrijit copilul, l-a mângâiat, l-a ajutat la lecţii, l-a consolat când l-au trădat prietenii. Ţinând seama de toate acestea, este limpede: comportamentul copilului nu este doar rezultatul comportamentului mamei. Cugetul ei trebuie să fie curat.
DINA BRAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
