Hai, România!
În 2012, după Jocurile de la Londra, antrenorul emerit de judo Florin Bercean devenea, înainte să împlinească 50 de ani, unul dintre cei mai titraţi antrenori din istoria olimpismului românesc. Participase deja la patru Olimpiade şi avea în palmares patru medalii olimpice la feminin: prima medalie din istoria judo-lui românesc a fost cucerită în 2000, de Simona Richter, bronz la categoria plus 78 de kilograme. Au urmat aurul Alinei Dumitru, la 48 de kilograme, în 2008, şi alte două medalii olimpice de argint, în 2012, cucerite de aceeaşi Alina Dumitru şi de Corina Căprioriu (57 kg).
Astăzi, 4 ani mai târziu, multe din speranţele noastre pentru obţinerea de medalii la Jocurile Olimpice care debutează pe 5 august sunt legate tocmai de lotul de judo feminin, coordonat de la Cluj-Napoca de profesorul Florin Bercean. La Rio de Janeiro, Florin Bercean le va asista din colţul tatami-ului pe Monica Ungureanu (categoria 48 kg), Andreea Chiţu (52 kg), numărul 1 mondial al categoriei sale şi cea mai bună sportivă a României în 2015, şi pe Corina Căprioriu (57 kg), vicecampioana olimpică en-titre. "Trei fete extraordinare, fiecare poate urca pe podium", spune tehnicianul, care mai poate doborî un nou record în 2016, după cele obţinute în 2008 şi 2012.
L-am întâlnit pe profesorul Florin Bercean chiar înainte să se îmbarce spre Rio de Janeiro, invitându-l să ne vorbească despre ce înseamnă emoţiile unei olimpiade, despre şansele noastre la medalii şi, mai ales, despre ce trebuie să facem pentru ca sportul românesc să redevină un motiv de mândrie pentru noi, în lumea largă.
"Dorinţa mea de a obţine victorii este de o sută de ori mai mare ca la început"
- La prima ediţie, vă spun sincer că nu aveam emoţii, pentru că nu ştiam ce mă aşteaptă. Acum, însă, după atâţia ani, dorinţa mea de a obţine victorii este de 100 de ori mai mare ca la început. Lumea aşteaptă mai multe de la mine, şi atunci povara care mă apasă e mult mai mare. Fiecare succes aduce după el mai multă responsabilitate, iar responsabilitatea mea e însutită acum. Sper să fie bine la Rio, pentru că am lucrat foarte serios. Toate cele trei fete ale noastre, şi Andreea Chiţu, şi Monica Ungureanu, şi Corina Căprioriu, sunt bine, sunt sănătoase şi sunt hotărâte! Am fost la cel mai înalt nivel în ultimii patru ani şi am încredere că va fi bine şi acum. E nevoie, atunci, în ziua concursului, şi de un dram de noroc, ca în viaţă...
- Care sunt cele mai dragi amintiri de la cele patru olimpiade precedente?
- Am amintiri de neuitat. Chiar şi lucrurile mai puţin plăcute le privesc acum cu alţi ochi, pentru că de foarte multe ori, amintirile acestea neplăcute m-au impulsionat şi, datorită lor, pe urmă, am ajuns la mari satisfacţii profesionale. Ce-i mai frumos decât să vezi că munca ta e încununată de intonarea imnului naţional, de muzica aceea extraordinar de frumoasă, aşa cum a fost la Beijing, când Alina Dumitru a câştigat aurul olimpic? Dar, aşa cum nu pot să uit succesul Alinei, nu pot să uit nici cum la Olimpiada de la Atena am pierdut o medalie în câteva secunde. Nici momentele astea nu ai cum să le uiţi, dar trăirile pozitive sunt, de departe, mai multe şi mai profunde.
"Valorile judo-ului le găseşti azi doar prin cărţile sfinte"
- În primul rând, Olimpiadele adună oameni de pe toată planeta. Te uiţi la ei, toţi sunt frumoşi, toţi sunt liniştiţi, toţi îşi doresc să fie mai buni. Eu cred că omenirea ar trebui să urmeze exemplul Olimpiadelor. Ştim bine că la originile lui, olimpismul oprea războaiele. Suntem noi capabili de asta, în 2016? Nu e mai frumos să concurăm pe terenul de handbal sau de atletism sau de judo decât să ne luăm viaţa unii altora? Sportul e unul dintre magneţii care adună oamenii la un loc şi îi face să fie mai înţelegători, mai toleranţi... Eu am văzut asta şi la sportivele mele. După ce câştigase un meci, Andreea Chiţu şi-a luat adversara, care se lovise în timpul luptei şi avea dureri, şi a dus-o pe braţe la marginea saltelei. E un exemplu fenomenal: asta înseamnă sportul, în general, şi asta înseamnă judo-ul în special!
- Deşi avem rezultate deosebite la judo, la noi nu se ştie prea mult despre acest sport. De ce le-aţi recomanda părinţilor să-şi dea copiii la judo?
- Noi, la judo, în primul rând, educăm copiii, şi abia mai apoi facem performanţă. Judo-ul este un sport cu multe valenţe, nu doar fizice, ci şi de natură psihică. Disciplină, ordine, dragoste faţă de muncă, faţă de corectitudine, o mulţime de principii pe care le mai găseşti azi doar prin cărţile sfinte. Dacă te pui şi cauţi să vezi ce principii stau la baza judo-ului, atunci o să înţelegi cât de importantă e partea cealaltă, nu cea sportivă, ci cea spirituală, cea educativă, cea care ne face copiii să fie mai buni.
"Ţara asta, aşa cum e ea, a reuşit să trimită 100 de tineri la Olimpiadă"
- Domnule Bercean, după dezamăgirile de la Campionatele Europene de fotbal, lumea din România priveşte spre celelalte sporturi cu speranţa că va avea parte de mai multă bucurie. Sunteţi unul dintre cei mai experimentaţi antrenori de la loturile olimpice şi ştiţi foarte bine care e starea actuală a sportului românesc: cu ce şanse mergem spre Rio?
- Eu nu privesc participarea noastră acolo în număr de medalii. O privesc mult mai liber. Eu ştiu cât de greu ne-am calificat la Rio. Am luptat timp de patru ani să ajungem la Olimpiadă. Eu zic că, întâi de toate, să ne bucurăm că suntem acolo. Ţara asta, aşa cum e ea, bună, rea, bogată, săracă, a reuşit să trimită 100 de sportivi la Olimpiadă. Avem 100 de tineri calificaţi, toţi cu greu. Ar trebui să privim mai liber problema, mai firesc, să-i urmărim, să-i aplaudăm, indiferent de rezultatele pe care le vor avea. Acei tineri, aşa cum sunt, ne reprezintă. La Rio de Janeiro, ne confruntăm cu cei mai buni sportivi de pe planetă, de aceea, indiferent de ce rezultate vor avea, trebuie să-i aşteptăm pe copiii noştri acasă cu braţele deschise. Surprize vor fi la Jocurile Olimpice. Nu vor lua medalii doar cei care sunt primii în clasamentul mondial. Am văzut atâtea la viaţa mea! La Sydney, în 2000, am cunoscut un scrimer pe care îl chema Mihai Covaliu. A plecat dimineaţa la concurs, era încrezător în el, dar nimeni nu-i dădea nici o şansă, iar seara s-a întors campion olimpic! A fost Constantina Diţă, la Beijing, în 2008. Constantina avea 40 şi ceva de ani atunci. Cine, Doamne, iartă-mă, îi dădea ei vreo şansă? A plecat ca o anonimă la competiţie şi s-a întors ca o mare campioană mondială. Seara, la televizor, când o vedeam că mai are 8 kilometri şi e pe locul 1 am zis, uită-te, ce minune! Alin Moldoveanu, acum patru ani, la tir: cine-i dădea vreo şansă? A plecat la concurs ca un nimeni şi s-a întors mare campion olimpic! Eu am încredere că vor fi surprize şi sper să fie surprize plăcute şi pentru noi. Dar, indiferent de rezultatele de la Rio, trebuie să facem ceva acasă la noi, pentru ca reprezentarea noastră la următoarele olimpiade să fie mai bună şi mai strălucitoare. Părerea mea e că e mai important ce vom face după Olimpiadă decât ce vom face la olimpiadă. Asta dacă ţinem la ţara asta şi vrem să facem ceva cu ea!
- Se tot vorbeşte în România ultimilor ani de mari proiecte de ţară. Sportul e şi el enumerat printre ele. Concret, ce ar trebui făcut ca el să redevină, cum se tot spune, un portdrapel al ambiţiilor României în lume?
- Prin anii '80, eram student la Institutul de Educaţie Fizică şi, la un moment dat, vorbeam despre condiţiile din Occident. Şi un profesor ne-a spus: "Da, măi, noi nu avem săli, nu avem stadioane, dar avem atâta material uman, avem cu cine lucra!". Ferească Bunul Dumnezeu să avem stadioane, terenuri, săli şi să nu avem material uman. La noi se vorbeşte mult şi se face foarte puţin. Numai cu legea sportului pe câţi i-am auzit vorbind, dar unul nu a pus mâna să facă ceva! Până nu lăsăm poveştile şi basmele deoparte, nu putem merge înainte. Noi transformăm lucrurile simple în foarte complicate, iar lucrurile complicate ne-am dori să le rezolvăm simplu. Or, asta nu se poate!
- Eu zic că nu e un pericol, ci doar o etapă. Dacă mănânci o prăjitură în fiecare zi, iar apoi apare una nouă, nu te duci să o mănânci pe ea? După care, după o lună, te saturi... Noi acum suntem în momentul în care începem să ne săturăm de excesele astea cu calculatoarele şi cu Internetul. Nu vedeţi câtă lume se întoarce la natură şi la alergare, la sport? Ce trebuie să facem e să gândim nişte programe simple, ca să adunăm copiii, să-i ademenim, să-i ducem la sport, la bazin, la terenul de tenis. Şcoala ar trebui să se ocupe mai mult de copii, de mediu, să facă lecţii de Biologie în natură, să-i înveţe pe copii să sară, să alerge, să se bucure.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
