"Vreau la tata!"

Copiii divorțului (Scrisori de la cititori)

În casă s-a așternut liniștea. Nu zgo­mot de pași pe trepte, nu uși trântite. Ne­du­­merită, am alergat în camera Anei. Pa­tul era neatins, păpușile în­și­rate cuminți, de-a lungul lui. Lip­sea doar favoritul, un urs bătrân de pluș, tocit de-atâta strâns la piept. Și ghioz­danul, câteva bluzițe, pan­tofii negri. Cu pu­țin înainte, stătusem îm­pre­ună la masă eu, ea și Paul, fră­țiorul ei mai mic. Ne-am cer­tat, din păcate, cum se în­tâm­pla mai mereu în ulti­ma vre­me, du­pă care am coborât în piv­­niță.
"E la mine", mi-a spus mai târziu la telefon fostul meu soț. "Am venit s-o iau. Ea m-a chemat. Ră­mâne defini­tiv aici." Nu mai puteam să respir. În ultima vreme, între mi­ne și Ana lucrurile stătuseră ceva mai bine. De ce, atunci, fu­ga aceas­ta? De luni de zile mă luptam pentru fetița mea. În­cer­ca­sem să vor­besc cu ea, dar și cu ta­tăl ei. Să-l con­­ving că locul unei fetițe de 11 ani este lângă ma­ma și fra­tele ei. Și justiția era de partea mea. Zadarnic. Fiica mea îmi repeta tot tim­pul: vreau la tata! Nu voiam să ac­cept. La urma urmei, sunt ma­ma ei. Toți co­piii cu pă­rinți di­vorțați trăiesc ală­turi de ma­mele lor.
Căzusem de acord pentru zilele de vizită: sfâr­șitul de săptămână pentru el, restul zile­lor pentru mine. Une­ori, Ana rămânea mai mult de­cât conveni­se­­răm la tatăl ei, iar când venea aca­să, era îm­buf­nată, mă insulta sau mă ignora. Voia să plece înapoi imediat, deși tatăl ei nu mai are timp doar pentru ea. Acum are altă soție și doi copii mai mici decât ai noștri.
"Doar nu crezi că vreau s-o iau de la început și să fac alți copii", îmi spusese când mi-a povestit prima oară despre noua lui "cunoș­tință". Mințea fără nicio jenă, iar eu l-am crezut, deși cunoș­tința respec­tivă îl căuta tot tim­pul la telefon. Mai târ­ziu i-am descoperit și e-mail-urile, exact în săptămâna când fu­sese ple­cat la părinții lui. În realitate, era o fostă colegă de școală, o iubire din tinerețe, cu care se în­tâlnise me­reu. Cu ea și cu cei doi copii ai acesteia. Iar Ana era și ea pre­zentă. În ce cali­ta­te? De garan­ție? De alibi? Ce sim­te un copil când își vede ta­tăl săru­tând o femeie străi­nă?
Când s-a întors acasă, ne-am certat cu voce tare și fără niciun re­zultat. Așa cum fă­ceam de 14 ani în­coa­ce. A negat totul și și-a făcut ba­gajele. Ca de obicei. Cu deosebirea că de data asta n-a mai revenit și nici eu n-am mai trimis-o pe Ana după el. Să plece, dacă asta voia. În momen­tul acela, nu m-am gândit la con­se­cințe. Când m-am dus s-o iau pe Ana de la prietena cu care urma să se joace, fiica mea era la curent cu des­părțirea noastră. Soțul meu îi tele­fonase. Era cât se poate de liniștită, dar nu mai voia în niciun caz să vi­nă cu mine. Voia la tata. Am îm­pins-o în mașină și am ple­cat aca­să.
Toată noaptea am stat trează, amorțită de durere, în­trebându-mă câte umilințe poa­te îndura un om. De ce nu există cineva care să prevină răul? Să intervină, înainte ca inima să se oprească în loc? În­șelată de soț, respinsă de pro­priul copil... Aproape ca în roma­nele proaste.
A doua zi dimineață mi-am spus: o să se liniștească. În fond, Ana a fost întotdeauna fe­tița mamei. Nu-mi pu­team ima­­gina cum se des­curcă un copil de 11 ani fără mama lui. Micuța mea Ana, slăbuță și pa­li­dă, cu părul tuns scurt. Când era mică, se-mbolnăvea din te miri ce. Noaptea plângea așa de ta­re, încât o plimbam în brațe prin toa­tă casa. Soțul meu fusese detașat cu serviciul în alt oraș și nu era acasă de­cât cel mult în week-end. Apoi Ana a mai crescut: o fetiță deli­cată, blon­dă, care prefera să stea pe ge­nunchii mei decât să se joace afară cu copiii. Și acum? Nu mai puteam nici măcar s-o strâng în brațe, se opu­nea cu mâi­nile și pi­cioarele, stri­gân­du-mi: "Dacă nu-mi dai voie la tata, merg la cămin". Iar eu strigam la rândul meu și, în mintea mea, îmi spuneam fără să vreau: "Du-te și ga­ta!". Câ­te­va zile mai târziu, Ana a plecat la tatăl ei și la no­ua lui familie. Două săp­tă­mâni de probă, așa am căzut de acord. La noi în ca­să se făcuse liniște. Prea multă liniște. Câteodată mă întrebam ce rost are să mai trăiesc. Din fericire, exista Paul, băiețelul meu de 6 ani, care cu râsul lui mă scotea din starea de dispe­rare. Paul este altfel decât Ana. Mult mai robust, mult mai ve­sel. Și îmi arată des­chis că mă iu­bește. Așa că am continuat să trăiesc.
Cele două săptămâni de pro­bă s-au sfâr­șit cu un fiasco. Ana nu mai ținea pasul la școală, fostul meu soț se simțea supraso­li­ci­tat. Și astfel, co­pilul meu s-a întors la mine. Co­pilul meu? Ana era complet schim­­bată. Când spunea ceva, mi se părea că-l aud vor­bind pe fostul meu soț. Nu se mai juca, nu mai râdea, iar frățiorul ei, Paul, îi era in­diferent. Stătea doar în cameră și vorbea la telefon cu tatăl ei. Cu care am con­venit, din nou, să stabilim niște zile fixe pentru vizite. I-am suportat Anei toate iz­buc­nirile de furie, reușind chiar să-i mai străpung puțin ar­mura de agresivitate. Îi gă­team mâncă­ru­rile pre­ferate, în­cercam să stau de vorbă cu ea. Și o lipeam de mine, deși mă zgâria și mă mușca. Și îi simțeam teama și dispera­rea pe care nu le putea exprima în cuvinte. Nu voia să-și piardă tatăl. Și pentru asta, risca să piardă dragostea mea. Dorea din tot sufletul să-l aibă doar pen­tru ea.
Apoi a urmat dispariția ei brus­că. A plecat defi­nitiv la tatăl ei, cu ursulețul de pluș cu tot. Iar fostul meu soț n-a făcut ni­ciun efort să-mi co­munice acest lu­cru, mai puțin bru­tal, mai cu me­najamente. Hotă­râseră ei doi. Punct. După o noapte albă, m-am dus a doua zi la școală la Ana. Voiam să vorbesc cu ea, să o iau îna­poi! Reacția ei a fost de-a drep­tul șo­cantă. "Te urăsc!", mi-a strigat ea. "Nu mai vreau să te văd! De ce l-ai lăsat pe tata să plece? Poți să-mi dai altul în loc?" Fața îi era schimo­no­sită de furie, avea la­crimi în ochi. Am vrut s-o țin lângă mine, dar ea s-a smuls și a fugit în curtea școlii, plină cu elevi zgo­mo­toși.
Eram ca anes­teziată. Ga­ta, totul s-a termi­nat, mi-am zis. Nici nu-mi mai amintesc cum am ajuns acasă. Îmi aduc aminte doar de un gol uriaș. În capul și în inima mea. Prietenii m-au încurajat. "Re­zis­tă! Se va rezolva." Nu mai voiam. Nici nu-mi mai pu­team închi­pui cum va arăta ziua ur­mă­toare. A durat cam o săptă­mână. Nici nu știu cum am făcut față vieții de zi cu zi, care nu mai exista pentru mine.
La un moment dat, s-a pro­dus coti­tura. Cred că s-a în­tâm­plat în timpul unei excursii. Eram pe munte, vân­tul îmi răs­fira pă­rul și simțeam pe spate căl­du­ra soare­lui. Brusc, m-am răz­­gân­dit: "Dac-o iu­bești, las-o să plece. N-ai drep­tul s-o ții pe Ana lângă tine împotriva voin­ței ei. Trebuie să-și trăiască sin­gură pro­priile expe­riențe. In­di­ferent ce s-ar în­­tâm­pla. Chiar da­că te res­pin­ge defini­tiv". De atunci, în­cerc să mă "des­prind" de copilul meu. Ce ex­­pre­sie ciu­da­tă! Și ce ușor de spus! Pen­tru că ime­diat in­­ter­vine conștiința încăr­ca­tă și strigă: "Mamă de­na­turată! De ce n-o iei îna­­poi?". "Pentru că o iu­besc", îmi răs­pund mie în­sămi. "Și pentru că are dreptul la tatăl ei". Se teme să nu-și piardă tatăl. Doar că n-ar trebui să decidă între el și mine. De fapt, nu trebuie să decidă de­loc, pentru că eu voi fi tot tim­pul aici. Ori­ce s-ar întâmpla. Mă doare, dar voi încerca să trec peste toate. Poate că fetele au mai multă nevoie de tată decât băieții, iar fostul meu soț, cu toate infidelitățile sa­le, a fost un tată excepțional. Sper ca fetița mea să să fie cu adevărat fericită. Voi încerca să accept și să iert.

DORINA



ALEXANDRU MAILAT - psiholog - "Despărțirea este un proces îndelungat și anevoios"

- Copilul meu nu mai vrea să tră­iască lângă mi­ne, ci lângă tatăl său. Credeți că n-am corespuns, ca mamă?

- Toate mamele aflate în această situație gândesc așa. Dar reacția copilu­lui poate fi una absolut nor­ma­lă. La pu­ber­tate, copiii se desprind de pă­­rinți. A­cest lucru se întâm­plă și în fa­miliile cele mai reu­șite. Dar când părinții sunt di­vorțați și copilul vrea să ră­mâ­nă cu tatăl, situația este perce­pută cu totul di­ferit.

- Cum reacțio­nezi, ca mamă, când propriul tău copil vrea să plece?

- Trebuie lă­mu­rite mai în­tâi cau­zele. În acest scop, pă­rinții ar fi bine să cer­ceteze și mediul nefa­mi­lial. Să se în­tre­be: oare nu este ceva în ne­re­gulă în viața lui? Nu cumva este hăr­țuit de colegi și vrea să plece la tata doar pentru a schim­ba școala unde se simte umilit, fiindcă a fost părăsit?

- Deci nu este vorba doar de relația lui cu mama și tata?

- Întotdeauna es­te vorba și despre via­ța copilului în ge­ne­ral. Știu din experiență că un co­pil nu se des­par­te ușor de ma­ma sau de tatăl lui. Este un proces înde­lungat și anevoios.

- Copilul are dreptul să de­cidă lângă cine vrea să tră­iască?

- În caz de divorț, copiii tre­buie implicați nea­pă­rat în de­cizie. Doar așa se simt luați în serios și se pot adapta la schim­bări. Dar asta nu înseamnă că de­cizia copilului trebuie să fie hotărâtoare. Ei nu-și dau sea­ma ce consecințe va avea asu­pra vieții lor o anu­mi­tă de­cizie.

- De pildă, că tatăl relaxat "de du­mi­nică" va de­veni tatăl stresat "de fie­care zi".

- Este un exemplu. Copilul își amintește de tatăl din week-end-uri, dar nu știe ce în­seamnă să trăiești ală­­turi de el zi de zi. Poate ceva ce nici n-ar vrea să știe.

- Credeți că perioadele "de pro­bă" au vreun sens?

- Da, cred că da. Pentru că în această perioadă, copilul se con­frun­tă cu realitatea. Perioa­da vacanței este cea mai potri­vi­tă pentru probă. Deoarece co­pilul nu iese din viața lui obiș­nuită și află, totuși, cum arată viața alături de tatăl său.

- Dar pentru ca așa ceva să reu­șească, părinții tre­buie să-și vorbească, să existe o comunicare normală. Ce se întâmplă, însă, da­că tatăl face pre­siuni asupra copi­lului, ademenindu-l cu ca­douri sau amenințându-l: "Dacă nu vii de tot la mine, nu mai veni deloc".

- În acest caz, copilul este ca o minge pasată de părinți. Situația e anormală, fiindcă nu mai sunt în joc interesele copi­lului. Problema este, însă, că atât mama, cât și tatăl, sunt greu de convins să renunțe. Eu aș recomanda o terță persoană care să intermedieze. De altfel, tatăl poate să se înșele utilizând această stra­­tegie. Dacă mai târziu co­pilul va proceda cum proce­dea­ză el acum? Ținându-l sub pre­siune și ame­nin­țându-l că se în­toarce la mama sa?

- În general, copiii cu părinți divorțați rămân lângă mamele lor. Iar dacă se întâmplă ca vreu­nul să se decidă pentru tată și împotriva mamei, apar bârfele și reproșurile: este o mamă dena­tu­rată! Ce faci într-o asemenea si­tuație?

- Din păcate, acest reproș este încă prezent. Dar dacă ma­ma păs­trează copilul de teama reputației, nu-i folosește nici ei, nici copilului. Faptul că imagi­nea ei ar putea fi lezată n-ar tre­bui să fie determi­nant.

- Adică să nu lupți pentru copilul tău?

- Depinde de situație și de motivele care-l îndeamnă pe co­pil să plece. În orice caz, mama n-ar trebui să facă niciun com­pro­mis, să nu-i permită, brusc, mai mult decât înain­te sau să-l copleșească cu daruri. Dacă o mamă și-a împlinit îndato­ririle ce-i re­vin, copilul se va întoarce într-o bună zi. Nu neapărat de­finitiv. În sensul emoțional.

- Când ar trebui o mamă să se des­prindă de copilul ei, să-l lase să trăiască la tatăl lui?

- Când mama și copilul au intrat într-un "clenci" și nu mai reușesc să conviețuiască. Lucru care, la puber­tate, se întâmplă și în familiile înche­gate. Ca ma­mă, poți să-ți spui atunci: nu este doar eșecul meu. Este greu, firește, și cred că puține mame reușesc s-o facă singure. Au nevoie de cineva cu care să vorbească, un psiholog sau o prietenă bună.

- Ce-aș putea face eu, ca prie­tenă, pentru mama pără­sită?

- Să îndreptați puțin ima­gi­nea pe care și-a făcut-o des­pre ea însăși, ca mamă. Pentru că în astfel de si­tuații, o mamă gân­dește astfel: tot ce-am făcut a fost greșit. Ca prietenă, îi pu­teți aminti tot ce a făcut bine: și-a îngrijit copilul, l-a mângâ­iat, l-a ajutat la lec­ții, l-a con­solat când l-au trădat prie­tenii. Ținând sea­ma de toa­te acestea, este limpede: com­por­ta­men­tul co­pilului nu este doar rezul­ta­tul comportamen­tu­lui ma­mei. Cugetul ei trebuie să fie curat.

DINA BRAN