Străbăteam pentru prima dată drumul spre un loc pe care visam să-l transformăm într-o casă. Treceam prin localităţi mărginaşe, urmărind cu atenţie numele plăcuţelor indicatoare. Case de câmpie, cu urme de garduri, prin care se zăreau grădini, ogrăzi curate sau, pur şi simplu, abandonate. Nu aveam cum să ne rătăcim dacă ţineam şoseaua naţională, aşa că după vreo oră de drum, dintre toate construcţiile, mai scunde sau mai înalte, a răsărit pe dreapta o şcoală. Trebuia să intrăm vizavi. De peste gard s-a uitat la noi, curios, un cireş imens. Intrând în curte, am zărit doar un acoperiş zdrenţuit de umezeală şi frig, cu lemnul măcinat, zgâindu-şi găurile de putreziciune. O prispă văruită, cu deschiderile arcadelor în treflă, amintind vechi modele fanariote, şi multe ferestre care ne priveau impasibile. Câteva acareturi şi nelipsita privată în fundul curţii, semnalizată de o oglindă fixată pe uşă. Deşi mi-a fost greu să accept, era o uşă de şifonier. Degradare şi deprimare. Doar grădina şi livada trimiteau ademeniri către noi, lumina blândă, care picura din frunzişul atins de toamnă al arbuştilor crescuţi în dezordine, din crengile zgrunţuroase ale pomilor îmbătrâniţi, pruni, corcoduşi şi câţiva meri, pe jumătate uscaţi. În rest, doar flori sălbatice - ciulini aţoşi, mărăcini de măceşi, brânduşe şi aproape de poartă, între nişte tufe uscate, două rubine încrustate într-o montură coclită - doi trandafiri nobili, imperiali. Pe scurt, un talmeş-balmeş cromatic, în nuanţe de verde întârziat, de noiembrie, de galben preţios de octombrie, într-o frumuseţe părăginită, dar atât de atrăgătoare. M-am îndrăgostit de locul acela din prima secundă. Am ştiut că aceea este grădina din visele mele, purtând în fiecare fibră, în fiecare urmă de viaţă, sufletul meu, colindat de dorul misterului. Vegetaţia fusese abandonată de-atâta vreme, încât îşi recăpătase puritatea începutului. Am intuit abia atunci că drumul pe care venisem avea să-mi devină prieten familiar, însoţindu-mă zilnic spre Bucureşti şi înapoi, şerpuind sub pneurile maşinii, cel mai des printre câmpuri atât de veşnic pustii, încât te-ai întreba, văzând unduirea mlădioasă a lanurilor de grâu şi ovăz, dacă nu cumva pământul îl lucrează cine ştie ce fiinţe nocturne.
Am hotărât pe loc să ne facem stăpâni pe locul acela, ba să-l transformăm în "acasă", apărându-ne dreptul la izolarea de infernul oraşului. Regenţa mamei avea să cioplească şi să înlăture, treptat, asperităţile peisajului, astfel că iarba, pomii, florile, şi tot ce s-a hrănit vreodată din nectarul humei şi din lumina soarelui, s-a metamorfozat, ca sub atingerea fermecată a unei zâne. Un gard din ţambre vopsite în verde a înlocuit hăţişul alunilor, vechile alei s-au stins sub covoare de iarbă deasă şi verde, straturi de flori au fost înscrise geometric în peticele scăldate de soare. Recunosc, nu mai e grădina ciudată din visele mele, ci un hibrid vegetal, însumând delicateţea frumoasă a unei grădini îngrijite, plină de armonie şi graţie. Nu mai visez când calc pe dalele gri, cum aş fi visat în iarba înaltă şi buruienoasă, dar am învăţat să apreciez liniştea pe care ţi-o insuflă ordinea şi echilibrul. Liniile drepte, trandafirii aşezaţi în rânduri, pomii, ale căror coroane se ating fără să-şi împletească ramurile, spalierele pe care se caţără zorelele sunt ceea ce spiritul meu avea, poate, nevoie ca să fie disciplinat. Livada nu mai are farmecul misterios al începuturilor, ci stabilitatea şi echilibrul greu al perenităţii. Nu te mai cheamă să te ascunzi, ci să meditezi, să-ţi asumi, să te ancorezi în real făcând planuri.
Din ansamblul vegetal de odinioară au mai rămas trei pruni vechi, doi nuci uriaşi, câţiva butaşi de vie, ce se încarcă în anii ploioşi de ciorchini cu boabe imense şi parfumate, un corcoduş care face fructe roşiatice şi zemoase. Totul e nou sau înnoit periodic. Piersicii atât de fragili şi cu viaţă de şapte-opt ani au lăsat locul unor meri tineri, în timp ce vişinii, caişii şi perii cresc azi unde ieri erau meri bătrâni. Un falnic pom îşi îngemănează crengile cu acoperişul chioşcului, parcă spunându-ne că generoasa lui coroană poate oricând să ne ofere tot atâta umbră pe cât de multe mere face. Anul acesta şi-a căpătat şi statutul de "scară oficială a pisicilor", pentru că pe ramurile lui dese, motănelul meu, Lache, şi prietenii lui de aventuri urcă delicat pe acoperişul chioşcului. Acolo se încing, în ciuda crestelor destul de abrupte, adevărate partide de fugăreală, de lupte libere sau de box. Nimeni n-a căzut niciodată, nici măcar când încleştările se petrec la graniţa prăbuşirii în vid (mă rog, un vid compus dintr-un pat de iarbă verde şi deasă, la o distanţă de vreo doi metri şi jumătate, dar, oricum!). Singurii care mai au uneori de suferit sunt trandafirii urcători, care bordează intrarea în chioşc, susţinuţi cuminte de spaliere metalice. Când coborârea grabnică se petrece printre tulpinile lor apărate de câţiva ţepi, bilanţul pierderilor se ridică şi la destul de multe flori parfumate...
Pomul cu pisici
Iarna, când ninge, peisajul seamănă cu o poză veche, în alb şi negru. Pomii sunt toţi la fel - crengi golaşe, tivite cu dantela spumoasă de fulgi, nemişcaţi în zilele geroase, statui însufleţite, pe care se aşază, din când în când, câte o vrăbiuţă grăbită sau câte un piţigoi vorbăreţ. Tabloul se însufleţeşte îndată ce pe covorul alb din grădină se dezlănţuie nu "ulii şi porumbeii", ci "pisicile şi păsările". Pândă, sărituri spectaculoase, alergat cu lăbuţele afundate până la umăr, un război în care unii ameninţă, alţii răspund obraznic şi dau cu tifla, luându-şi zborul în ultima clipă, un joc... de-a coţofana şi pisica, din care mustăcioasele din curtea noastră ies mereu păcălite şi ofuscate.
Prunul le e însă la fel de fidel şi le primeşte cu prietenie. Zăpada îi transformă crengile noduroase în pârtii abrupte, în derdeluşuri suspendate, pe care fuga nu se opreşte decât când gerul e prea aspru. Seara, mai ales, în lumina lunii, joaca lor e fabuloasă, pentru că întunericul le multiplică umbrele şi atunci prunul vechi pare covârşit. Ai putea crede că uscăcioasele nuiele care-i întocmesc coroana se vor rupe şi tot pomul s-ar putea nărui sub greutatea unui prea numeros popor de pisici. Trunchiul se ţine însă drept, e rezistent şi răbdător. Câteva generaţii de mâţe şi-au tocit ghearele de învelişul său zgrunţuros, dar veteranul nu se dă bătut. El îşi trage viaţa nu doar din seva pământului, ci şi din bucuria jocului care-l întinereşte mai mult decât florile, primăvara. Continuă să facă în fiecare septembrie aceleaşi prune mărunte şi inutile, indiferent la criticile celorlalţi pomi din livadă, dar mai presus de toate, continuă să fie, în orice anotimp, "pomul cu pisici" şi pentru asta am ales să îl iubim şi să îl păstrăm.
GEORGIANA CĂLIMAN
Reproduceri după picturi de Olga Morărescu Mărginean
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
