Constantin Eretescu este una dintre marile personalităţi ale exilului românesc din America. Plecat în refugiu din Basarabia natală la vremea copilăriei, emigrat apoi, de bunăvoie, dincolo de Ocean, alături de soţia sa, cunoscuta lingvistă Sanda Golopenţia-Eretescu. Discipol al profesorului Mihai Pop, distins folclorist şi antropolog român, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Constantin Eretescu a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor (1964-1979) şi profesor invitat la Universitatea Bloomington, Indiana (1971). În perioada 1983-1992, editează versiunea pentru America şi Canada a ziarului emigraţiei româneşti Lupta, iar între 1986 şi 1996, predă cursuri de antropologie culturală la "Rhode Island School of Design" din Providence. A publicat mai bine de 22 de cărţi: romane, jurnale, teatru, studii de mitologie, de etnologie şi antropologie, folclor urban contemporan. În decursul uneia dintre vizitele sale la Bucureşti, înainte de lansarea celui de-al doilea volum din jurnalul său de exil ("Turnul de veghe"), am stat de vorbă cu prof. Constantin Eretescu despre bucuriile unui om al cărţilor şi despre amăgirile emigrantului în ţara tuturor posibilităţilor.
Două emigrări într-o singură viaţă
Părinţi "născuţi de copii": Ştefania Cristescu-Golopenţia
Sociologul Anton Galopenţia, mort la 41 de ani, la Canal
- Domnule profesor Constantin Eretescu, în viaţa dumneavoastră au încăput două emigrări - prima din Basarabia natală, a doua din România comunistă. Ce v-au adus, sufleteşte vorbind, aceste schimbări majore de geografie fizică şi sentimentală?
- Ca şi alte familii de basarabeni, şi părinţii mei au venit spre inima ţării, din marginea ocupată atunci de sovietici, ca să nu fie deportaţi în Siberia. Timp de 70 de ani, nu am mai călcat pământul naşterii mele, şi amintirile de dinainte de 6 ani, cât aveam când am plecat, se amestecau cu visul. În România de după război, în plină mizerie şi foamete, ne-am stabilit în cartierul Ferentari din Bucureşti. După adolescenţă, revolta mea interioară m-a împins către Facultatea de Filosofie, unde în anul întâi am afirmat că Basarabia este un pământ românesc, ocupat de sovietici. Am fost exclus din Uniunea Tineretului Comunist, lăsat să-mi continuu studiile, pentru ca să fiu exmatriculat, de data asta definitiv, în ultimul an de facultate, cu un semestru înainte de a o termina. Am fost nevoit să fac tot felul de munci ca să mă întreţin, de la hamal în Gara de Nord, până la cea de topograf la Fieni, fiind, pentru câţiva ani, izolat de viaţa universitară. Apoi, reprimit la Facultatea de Litere, am cunoscut-o pe Sanda Golopenţia, colegă de grupă cu mine, care mi-a devenit şi soţie. Trecusem printr-o experienţă dură, şi Sanda m-a privit cu simpatie de la început, fiind şi ea, din pricina dosarului tatălui ei (sociologul Anton Golopenţia, deţinut politic), în grupul marginalizaţilor. La Litere, am avut norocul unor profesori extraordinari: Mihai Pop, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu. Mihai Pop înfiinţase "Cercul de Poetică şi Stilistică", orientat spre structuralism, semiotică şi spre interpretări ale teoriei comunicării de ultimă oră, din spaţiul occidental şi american (la care ţineau prelegeri chiar matematicienii Octav Onicescu şi Solomon Marcus, într-o terminologie complet diferită de limbajul de lemn uzitat). Era un deliciu, era evenimentul lunii! Ăştia erau profesorii noştri! Profesorul Pop m-a luat sub aripa sa, m-a iniţiat în cercetarea de teren, şi după ce mi-am făcut stagiatura ca profesor-navetist la şcoala din Adunaţii-Copăceni, un sat aproape de Bucureşti, m-a angajat la Institutul de Folclor, unde el era atunci director. Părea că viaţa mea intrase într-o anumită normalitate, dar contextul social în care trăiam cu toţii era departe de normalitate, era chiar aberant. Aşa că am luat hotărârea de a emigra din nou, şi am ajuns în America unde, timp de mai mulţi ani, am trecut printr-un dificil proces de integrare într-o ţară cu un sistem social la fel de rigid, în care emigranţii erau trataţi ca nişte străini. Am avut norocul să îmi pot practica în continuare profesia, să predau şi să-mi scriu cărţile, să ţin conferinţe şi să călătoresc prin lume, dar toate astea cu preţul unei dureroase îndepărtări de România.
- În Basarabia aţi mai ajuns?
- În Basarabia am ajuns din nou abia în 2011, pentru lansarea volumului "Cornova - 1931", o lucrare care sintetizează cercetarea echipei conduse de Dimitrie Gusti, în campania monografică de acum 80 de ani. După o dificilă călătorie, tensionată de controalele minuţioase ale militarilor excesiv de vigilenţi de la vamă, vorbitori exclusiv de limbă rusă, am trecut în Ucraina, de care aparţine acum Cetatea Albă. Am găsit biserica şi cimitirul armenesc, unde se odihneau şi strămoşi de-ai mei, părăginite, cu ferestrele bisericii aproape îngropate în pământ. Lângă mormântul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care o plăcuţă îl identifica acum ca "sfânt ucrainean", era casa bunicii din partea mamei, în care am copilărit: o casă mică, ţărănească, lipită cu lut şi văruită în alb, cu două odăi şi o tindă, în a cărei curte, vara, întinşi pe o sârmă, peşti săraţi se uscau la soare. După îndelungi căutări, împreună cu Vasile Şoimaru (profesor universitar şi fost deputat în primul parlament al ţării de după dezlipirea de Uniunea Sovietică), pe străzi pline de oameni, dintre care nimeni nu răspundea întrebărilor puse în limba română, n-am reuşit să găsesc casa părintească. La marginea oraşului străjuia un monument închinat memoriei unui grup de ilegalişti comunişti, care luptaseră împotriva "ocupaţiei" româneşti, înainte de cedarea Basarabiei. Mi-am dat seama, atunci, că dreptul meu la libertate a venit doar după ce m-am izbăvit de frică, de frica aceea de represiune nemiloasă ce mi se insinuase în anii micii copilării, când cizmele ruseşti călcaseră locurile naşterii mele, şi după o sfâşietoare renunţare la locuri şi oameni dragi.
Sanda Golopenţia-Eretescu, într-un grup de ţărănci la Breb
- Nu aveam voie să ieşim în străinătate fără invitaţie, iar toate invitaţiile la congresele şi întrunirile internaţionale pe care le-am primit după 1972 ne erau refuzate. În disperare, am zis să încercăm ca măcar o excursie în Bulgaria să facem, ca simpli turişti, dar şi aceea ne-a fost refuzată, mie şi Sandei. În plus, erau toate tensiunile legate de viaţa de zi cu zi pe care le suportam cu toţii. Dar, în institut, graţie lui Mihai Pop, a fost o atmosferă extrem de agreabilă, în sensul că, deşi exista şi acolo o organizaţie de bază a partidului comunist, secretarul acestei organizaţii ne lăsa, de cele mai multe ori, în pace. Doar când venea un cercetător din străinătate, cei mai mulţi invitaţi de Mihai Pop, toată discuţia trebuia să fie monitorizată de un martor şi apoi înaintat un raport către şeful de cadre. Au fost mulţi străini cu care m-am întâlnit şi am purtat discuţii, dar eu am refuzat să fac acel raport, să scriu măcar un cuvânt. Nu m-au arestat pentru asta, dar nici nu am fost bine privit, mai ales că refuzasem şi tentativele de a mă racola ale Securităţii. Dovadă este că după ce am emigrat, au şters orice urmă a evidenţei celor 22 de ani de muncă din România. Când am împlinit vârsta de pensionare, m-am întors şi am vrut să-mi fac o pensie pe care să o pot dărui unei persoane apropiate de aici, şi care trăia în nevoie, dar am constatat că îmi dispăruse cartea de muncă, şi dispărută a rămas până în ziua de astăzi.
"Moşu' Pop"
În anii "furioşi"
- Mihai Pop era un bărbat înalt şi frumos, dar seducea mai ales prin discursul său elaborat. Ştiu că studenţii de la Etnologie şi Folclor îl numeau fie "Oaia", fie "Moşu'". "Oaia" venea de la balada "Mioriţa", iar "Moşu'" era de la înfăţişarea lui din anii mai târzii. Era un om extrem de inteligent, fusese ziarist de stânga în perioada interbelică, lucru ştiut de foarte puţini. În plus, el era căsătorit cu o doamnă din familia Sturdza, ceea ce nu dădea bine la dosar. A fost o vreme director administrativ la fabrica de ciment de la Fieni, până ce lucrurile au început să se stabilizeze puţin, şi atunci şi-a îngăduit să se reîntoarcă şi să reintre în viaţa culturală. A stat un an de zile în SUA, ca profesor invitat, şi de acolo a venit cu multe cărţi de antropologie, proaspăt tipărite, pe care ni le dădea să le citim. Eu i-am fost drag, cumva, nu-mi dau seama exact din ce motiv, dar îl admiram cu sinceritate pentru felul plăcut în care conducea lucrurile, fără scandal, fără tevatură, fără ţipete, fără comenzi. Era lucru rar! Şi aducea câte o carte, te chema la el în birou şi o împingea uşor cu mâna pe masă, către tine, uitându-se în altă parte şi spunând încet: "Citeşte! Citeşte!" Şi în felul acesta ne-a ţinut la curent cu direcţiile de cercetare în antropologia mondială. Lucru extraordinar, pentru că niciuna din cărţile astea nu le găseai la Biblioteca Academiei, sau oriunde altundeva, la noi. Şi nu făcea asta numai cu mine, ci şi cu alţii. Am făcut mult teren împreună, îmi amintesc chiar că, împreună cu el şi cu Sanda, am descoperit satul Breb, care apoi a devenit fief-ul cercetării noastre, ca reprezentant al sistemului tradiţional din Maramureş, mergând acolo de mai multe ori în cercetare, cu profesorul Pop. La începutul anilor '70, până în '80, a fost un moment de deschidere foarte bun, pentru că au venit mulţi tineri antropologi străini să facă cercetări în România, iar schimbul de idei pe care-l aveam cu ei ne era extrem de folositor. Până în zilele din urmă, dinaintea plecării noastre din România, şi atunci când aveam nevoie de un ajutor, nu neapărat pe cale oficială, ci cu un ocoliş, ne duceam şi ne sfătuiam cu "Moşu' Pop". Şi el ne-a sprijinit de fiecare dată! Ulterior, Mihai Pop a fost el însuşi, pentru un semestru, la Los Angeles, prin 1985. La întoarcerea în România, s-a abătut şi pe la noi, în Providence, unde ne stabiliserăm. A stat la noi vreo 2-3 zile, ne-am "luminat" unii pe alţii, ne-am bucurat, pentru că de corespondat nu puteam, în epocă, toate scrisorile erau deschise şi citite de Securitate.
"Trăiam în România ca într-o celulă!"
Constantin Eretescu şi Sanda Galopenţia, la o conferinţă
- Înainte de-a emigra, am mai fost, la un moment dat, plecaţi amândoi în străinătate (eu am predat un curs de folclor la Universitatea din Bloomington, Indiana, în 1971, iar Sanda a fost în Canada). Cu toate astea, am ales să ne întoarcem, pentru că îi mai aveam aici pe părinţii noştri - mama ei şi tatăl meu încă trăiau şi nu puteam să-i părăsim, pur şi simplu, să fugim în lume! Pe de altă parte, ne-am spus că trebuia să ne întoarcem şi ca să fim de folos ţării noastre. Dar la întoarcere, ni s-au închis toate uşile, toate ferestrele, am rămas ca într-o celulă în România. Din păcate, ceea ce am trăit după ce am emigrat nu a fost în mod necesar o eliberare. Pentru că am descoperit greul vieţii, atunci când nu aparţii nici cultural, nici material, nici în vreun fel oarecare, mediului nou în care ajungi. Din fericire, după un an de zile, Sanda a obţinut un post la catedra de studii a limbii şi culturii franceze, iar eu, graţie unei recomandări a unui profesor de antropologie de la Cornell University, John Mura, care avea rădăcini româneşti, am fost angajat la Rhode Island School of Design, unde am lucrat mai mult de zece ani, şi a fost o experienţă interesantă, pentru că am predat tot felul de cursuri din domeniul antropologiei culturale.
- Pe lângă cercetarea antropologică, sunteţi şi un cunoscut prozator. La o vârstă la care puteaţi să lăsaţi jos condeiul, dvs. încă studiaţi şi scrieţi zilnic. De unde atâta energie?
- După prima carte pe care am publicat-o, viziunea s-a amplificat şi cărţile s-au născut una după alta, la fel şi articolele şi studiile publicate. Timp de nouă ani, am făcut şi gazetărie, am editat "Lupta", ziarul exilului românesc. Era mult şi epuizant, mai ales că şi predam în acelaşi timp, şi tot lucrul acesta mă absorbea. Dar am izbutit să o fac, şi asta mi-a creat un ritm de muncă diferit, pe care l-am continuat, aplecându-mă asupra scrierii unor romane sau reamintindu-mi lucrurile pe care le făceam la institut şi dorinţele pe care le aveam atunci, publicând câteva culegeri de legende, zvonuri şi bancuri din folclorul urban. Implicat într-un proiect de reeditare a tratatului de istorie a literaturii, la sugestia lui Mihai Pop, eu am scris capitolul de folclor. Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a citit, i-a plăcut foarte mult şi l-a recomandat la "Cabinetul doi", cum se spunea pe vremea aceea. Dar răspunsul a fost "nu". Nu e nevoie de niciun fel de tratat de istorie a literaturii, drept care, întregul proiect a căzut. Ajuns în America, am adăugat sau am schimbat o seamă de lucruri, şi în felul acesta am editat "Introducere în folclor". A venit apoi rândul poveştilor "Fata pădurii", "Ştima apelor", aşa că acum, numărul cărţilor publicate a ajuns la 22, ultima fiind jurnalul de exil, de până în 2007 "Turnul de veghe", din care am publicat două volume. Acum am în lucru un studiu legat de prima mea cercetare de teren din România, care a fost dedicată jocului de priveghi din Vrancea, într-o perspectivă comparatistă cu obiceiurile similare din Irlanda, Africa, sau în diverse regiuni din Asia, inclusiv în America. Şi dacă fac şi lucrul acesta, eu zic că aş putea să "mă culc" liniştit. Ha-ha, oricum am făcut mai mult decât mi-am propus! Lucrez alternativ, mă ocup de folclor, mitologie şi antropologie, apoi, când vreau să îmi schimb gândurile, scriu romane: am posibilitatea aceasta de a trece dintr-o zonă în alta şi să mă liniştesc făcând altceva. În rest, viaţa noastră curge liniştit. Vârsta îşi spune cuvântul, şi atunci, facem în aşa fel încât să mergem la plimbare în fiecare zi sau cât se poate de des, mesele sunt prelungite şi sunt continuate de urmăritul filmelor sau ştirilor la televizor împreună, dar acesta nu se deschide niciodată înainte de ora 18.00. Ceea ce mă pasionează este să merg la bibliotecă şi să scotocesc până la ultima carte din raftul domeniului care mă interesează. "Nu se poate să nu găsesc!", îmi spun. Şi pot sa caut şi o lună de zile o variantă de text folcloric, merg mai departe până găsesc! Eu am un avantaj, pe care cei de aici, etnologii români, foarte buni, de altfel, nu-l au, neavând la dispoziţie bibliotecile universitare pe care le am eu în America, şi care îmi permit să adopt mai uşor perspectiva aceasta comparatistă.
Surdină pe dorul inimii
La primirea titlului de Doctor Honoris Causa a Universităţii de Vest din Timişoara, de către Sanda Golopenţia-Eretescu. C-tin Eretescu este în mijloc, alături de ea
- Într-un fel, lucrurile s-au calmat, în timp. În sensul că mi-e dor cu măsură de România! Eu însumi mi-am impus această măsură, mi-am temperat bine dorul inimii, pentru că, altfel, m-ar fi devorat această lingoare. Vin aici aproape în fiecare an şi mă reîntorc cu rezerve în ţara mea nouă, în America. Nu mai aparţin niciuneia dintre ele, ci sunt pe la mijloc, sunt în... Oceanul Atlantic, ha-ha-ha! Mi-a fost dat să descopăr greutăţile şi nedreptăţile ambelor societăţi, inclusiv în cea americană, pentru că din punctul meu de vedere, sunt totuşi un om de stânga, adică, mie mi se pare că trebuie să protejezi şi să ajuţi populaţia majoritară, ca să trăiască bine în propria ţară. Din motivul acesta, de exemplu, îmi vine greu să înţeleg cum e posibil ca în Statele Unite ale Americii, o ţară gigantică şi bogată, 40 de milioane de oameni să nu aibă asigurare medicală. Nu e drept! Adică, tot ce poate face un asemenea individ, din cele 40 de milioane, este ca, dacă stă să crape, să ajungă la camera de gardă a unui spital, unde i se acordă o consultaţie minimală, iar dacă nu poate plăti mai departe, investigaţiile şi diagnosticarea, i se spune: "La revedere, du-te acasă!". Mi se pare nedrept ca într-un oraş cum este cel în care locuiesc, Providence, un oraş mic, cu doar 230.000 de locuitori, mai puţini decât are Braşovul, de pildă, să fie aproape 2.000 de oameni ai străzii: "homeless". Nu se poate! Pe de altă parte, văd starea de lucruri din România, hoţia generalizată şi continuă, de 26 de ani încoace, şi nu la nivelul omului de rând, care nu are ce să fure, ci la nivelul conducerii, la nivelul politic legislativ şi executiv. Nu e admisibil! Aşa încât, privind lucrurile din perspectiva asta, chiar că rămân la mijlocul distanţei - poate pe o insulă în ocean, ca Robinson Crusoe.
Când copiii nasc părinţi
Locul preferat: masa de scris
- Sanda este un om absolut deosebit, din multe puncte de vedere. Extraordinar este că, în ultimii douăzeci de ani, a lucrat numai pentru readucerea la lumină a operelor părinţilor ei, practic, ea i-a renăscut pentru posteritate. Iată cum şi copiii pot da naştere părinţilor! Tatăl ei, Anton Golopenţia, a pierit la 41 de ani, în lagărul de muncă de la Canal, iar mama, Ştefania Cristescu-Golopenţia, la 70, dar nevoită să tacă, fără posibilitatea de a pune în pagină şi de a publica ceea ce lucrase o viaţă de om, ca şi colaboratoare a Şcolii Sociologice a lui Gusti. Sanda, editând operele părinţilor ei, îi renaşte spre nemurire. Şi asta o face lăsând în aşteptare propriile sale cărţi. Ea a predat, a scris şi a publicat în paralel zeci şi zeci de studii foarte importante, pe care nu are timp să le adune într-un volum, sau în zece, la cât de mult a scris. Mie, sacrificiul acesta mi se pare de o nobleţe inegalabilă. Şi o ajut pe cât îmi stă în putere să ducă la capăt această datorie de onoare pe care şi-a asumat-o, încercând ca acasă să creez o atmosferă bună de lucru şi preluând unele dintre treburile casnice care iau timp şi energie. Ultima ei carte publicată anul acesta, la începutul verii, "Contribuţii la istoria Şcolii Sociologice de la Bucureşti", este dedicată tot memoriei părinţilor săi, participanţi la cercetările lui Dimitrie Gusti din perioada interbelică. Într-adevăr, Sanda e un caracter foarte puternic, iar noi am fost într-o bună înţelegere şi armonie tot timpul, venite şi din compatibilitatea noastră, şi din dorinţa fiecăruia de a se dedica profesiei.
- Ce alte pasiuni aveţi, ce vă încarcă atunci când obosiţi să căutaţi prin biblioteci, sau să staţi în faţa computerului şi să scrieţi?
- În America, după 36 de ani, noi nu avem niciun prieten. Absolut pe nimeni! Aşa cum aveam în România, cu care să ne întâlnim, să vorbim, să ne împărtăşim bucuriile şi tristeţile şi să bem un pahar cu vin. Niciun prieten! Şi atunci, compensăm lipsa asta de comunicare prin concerte de muzică simfonică, de cameră, la care mergem cât de des putem. Ne luăm abonamente şi, în felul acesta, suntem angajaţi şi mergem, fie ce-o fi, poate să fie viscol, poate să fie prăpăd, noi ne ducem să ascultăm muzică sau să vedem o piesă de teatru. Îmi place să gătesc, şi am avut noroc că am învăţat să fac bucate bune de la mama şi mătuşile mele din Basarabia, îmi place să citesc ziarul ori să mă uit la televizor şi să urmăresc disputele politice. Din fericire, avem o curte cu multă verdeaţă şi în ea vin iepuri sălbatici şi veveriţe ca să se zbenguie şi să facă tumbe pe pajişte, avem mierle care ne dau concerte. Da, pot spune că avem o viaţă tihnită!...
- Ce vă lipseşte cel mai tare din România?
- Oooooffff!... De pildă, visam de multe ori şi îmi doream foarte mult să mă plimb prin Cişmigiu, să merg pe aleile acelea largi, laterale, către grupul de statui ale scriitorilor, aşezate în cerc... Să intru la restaurantul Monte Carlo din mijlocul parcului şi să beau o bere!... Sau să mă întâlnesc cu mai mulţi "camarazi de arme", la Hanul Drumeţului, din cartierul Drumul Taberei, unde am locuit noi, şi să bem vin de Sâmbureşti. Îmi e dor de o seamă de oameni a căror părere conta pentru mine şi al căror fel de a fi îl admiram, aş vrea să-i revăd, să-mi reconfirm afinităţile. Unul dintre aceşti oameni este Sânziana Pop, cu care eu şi soţia mea, Sanda Golopenţia, am fost colegi la Facultatea de Litere, şi care face un lucru fenomenal cu revista aceasta, "Formula AS". Mi se pare extrem de nobil să creezi şi să menţii o publicaţie de o asemenea ţinută, pentru că sunt atâtea altele care o "cotesc", ba în stânga, ba în dreapta, se vulgarizează, îşi pierd vocea. Şi eu, şi soţia mea, avem toată afecţiunea şi tot respectul pentru Sânziana Pop şi îi urăm viaţă lungă "Formulei AS", care, înţeleg, a ajuns la vârsta de 25 de ani de la apariţie, în anul acesta.
- Vă mulţumim!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
