Dedicație la o floare - Grădina cu minuni

Redactia
Elegie pentru ciulini

Străbăteam pentru prima dată drumul spre un loc pe care visam să-l transformăm într-o casă. Tre­ceam prin localități mărginașe, urmărind cu atenție numele plăcuțelor indicatoare. Case de câmpie, cu urme de garduri, prin care se zăreau gră­dini, ogrăzi curate sau, pur și simplu, aban­do­nate. Nu aveam cum să ne rătăcim dacă ți­neam șo­seaua națională, așa că după vreo oră de drum, dintre toate construcțiile, mai scunde sau mai înalte, a răsărit pe dreapta o școală. Trebuia să in­trăm vizavi. De peste gard s-a uitat la noi, curios, un cireș imens. Intrând în curte, am zărit doar un acoperiș zdrențuit de umezeală și frig, cu lemnul măcinat, zgâindu-și găurile de putre­zi­ciune. O prispă văruită, cu deschiderile arca­delor în treflă, amintind vechi modele fanariote, și multe fe­res­tre care ne priveau impasibile. Câ­teva acareturi și nelipsita privată în fundul curții, semnalizată de o oglindă fixată pe ușă. Deși mi-a fost greu să ac­cept, era o ușă de șifonier. De­gra­dare și depri­mare. Doar grădina și livada tri­mi­teau ademeniri către noi, lumina blândă, care pi­cura din frunzișul atins de toamnă al ar­buș­tilor cres­cuți în dezor­di­ne, din crengile zgrun­țuroase ale pomilor îm­bă­trâ­niți, pruni, corcoduși și câți­va meri, pe jumă­tate uscați. În rest, doar flori săl­batice - ciulini ațoși, mărăcini de mă­ceși, brân­dușe și aproape de poartă, între niște tufe uscate, două rubine în­crustate într-o mon­tură coclită - doi trandafiri no­bili, imperiali. Pe scurt, un tal­meș-balmeș cro­ma­tic, în nuanțe de verde în­târ­ziat, de noiembrie, de galben pre­țios de octom­brie, într-o frumusețe pă­răginită, dar atât de atră­gătoare. M-am îndrăgostit de lo­cul acela din pri­ma secundă. Am știut că aceea este grădina din visele mele, purtând în fiecare fibră, în fiecare urmă de viață, sufletul meu, colindat de dorul mis­terului. Vegetația fu­se­se abandonată de-atâta vreme, încât își recăpătase puritatea începutului. Am intuit abia atunci că drumul pe care venisem avea să-mi devină prieten familiar, însoțindu-mă zilnic spre București și înapoi, șerpuind sub pneurile mașinii, cel mai des printre câmpuri atât de veșnic pustii, încât te-ai întreba, văzând unduirea mlădioasă a lanurilor de grâu și ovăz, dacă nu cumva pământul îl lucrează cine știe ce ființe nocturne.
Am hotărât pe loc să ne facem stăpâni pe locul acela, ba să-l transformăm în "acasă", apă­rân­du-ne dreptul la izolarea de infernul orașului. Re­gența mamei avea să cioplească și să înlăture, trep­tat, asperitățile peisajului, astfel că iarba, po­mii, florile, și tot ce s-a hrănit vreodată din nec­tarul humei și din lumina soarelui, s-a meta­mor­fozat, ca sub atingerea fermecată a unei zâ­ne. Un gard din țambre vopsite în verde a înlo­cuit hățișul alunilor, vechile alei s-au stins sub covoare de iarbă deasă și verde, straturi de flori au fost în­scrise geometric în peticele scăldate de soare. Recunosc, nu mai e grădina ciudată din vi­sele mele, ci un hibrid vegetal, însumând deli­catețea fru­moasă a unei grădini îngrijite, plină de armonie și grație. Nu mai visez când calc pe dalele gri, cum aș fi visat în iarba înaltă și bu­ruienoasă, dar am învățat să apreciez liniștea pe ca­re ți-o insuflă ordinea și echilibrul. Liniile drepte, trandafirii așezați în rânduri, pomii, ale căror coroane se ating fără să-și împletească ra­murile, spalierele pe care se cațără zorelele sunt ceea ce spiritul meu avea, poate, nevoie ca să fie disciplinat. Livada nu mai are farmecul mis­­te­rios al începu­tu­rilor, ci sta­bi­li­tatea și echili­brul greu al pe­renității. Nu te mai chea­mă să te as­cunzi, ci să meditezi, să-ți asumi, să te an­co­rezi în real fă­când planuri.
Din ansamblul ve­ge­tal de odinioară au mai ră­mas trei pruni vechi, doi nuci uriași, câțiva bu­­tași de vie, ce se încarcă în anii plo­ioși de cior­chini cu boabe imense și par­fu­mate, un cor­coduș care face fructe roșiatice și ze­moase. Totul e nou sau înnoit periodic. Piersicii atât de fragili și cu viață de șapte-opt ani au lăsat locul unor meri tineri, în timp ce vișinii, caișii și perii cresc azi unde ieri erau meri bătrâni. Un falnic pom își îngemănează crengile cu acoperișul chioșcului, parcă spu­nându-ne că generoasa lui coroană poate oricând să ne ofere tot atâta umbră pe cât de multe mere face. Anul acesta și-a căpătat și statutul de "scară ofi­cială a pisicilor", pentru că pe ramurile lui de­se, motănelul meu, Lache, și pri­etenii lui de aven­turi urcă delicat pe aco­pe­rișul chioșcului. Acolo se încing, în ciuda cres­te­lor des­tul de abrup­te, adevărate partide de fugă­reală, de lupte li­bere sau de box. Nimeni n-a că­zut ni­cio­dată, nici măcar când încleștările se petrec la granița prăbușirii în vid (mă rog, un vid compus dintr-un pat de iarbă verde și deasă, la o distanță de vreo doi metri și jumătate, dar, ori­cum!). Sin­gurii care mai au une­ori de suferit sunt trandafirii urcători, care bor­dea­ză intrarea în chioșc, sus­ți­nuți cuminte de spa­liere metalice. Când coborârea grabnică se pe­tre­ce printre tul­pinile lor apărate de câțiva țepi, bi­lanțul pier­de­rilor se ridică și la destul de multe flori parfu­ma­te...


Pomul cu pisici

Alături viețuiește de la începuturi un prun cu scoarța atât de crăpată, încât până și năzdrăvanul meu pisoiaș, ale cărui unghii sunt retezate perio­dic cu forfecuța, reușește să se cațere pe trun­chiul aproape drept. E un pom atât de bătrân, că mu­gurii de care se umple în martie sunt deja în­țe­lepți, dar care a scăpat de tăiere, fiindcă e unul din­tre locurile de joacă preferate ale pisicilor: "po­mul cu pisici". Nu e zi să nu se umple de echi­libristele îmblănite, ochioase, zburdalnice, ahtiate după evoluții la trapez, fără plasă. Ramu­rile poar­tă adesea și câte cinci-șase pisicuțe și motănei, în­tr-o frenetică și grațioasă mișcare de balans, de luptă, de salturi. Stau neputincioasă lângă trunchi și-i privesc, amețită de goana lor nebună, ad­mi­rân­du-le agilitatea, odihnindu-mi mintea de în­gri­jorările mele existențiale. În acele momente, pri­vesc doar un fantastic prun, care în loc de prune, a rodit pisici!
Iarna, când ninge, peisajul seamănă cu o poză ve­che, în alb și negru. Pomii sunt toți la fel - crengi golașe, tivite cu dantela spumoasă de fulgi, nemișcați în zilele geroase, statui însu­fle­țite, pe care se așază, din când în când, câte o vră­biuță grăbită sau câte un pițigoi vorbăreț. Tabloul se însuflețește îndată ce pe covorul alb din grădină se dezlănțuie nu "ulii și porumbeii", ci "pisicile și păsările". Pândă, sărituri specta­cu­loase, alergat cu lăbuțele afundate până la umăr, un război în care unii amenință, alții răspund obraz­nic și dau cu tifla, luându-și zborul în ulti­ma clipă, un joc... de-a coțofana și pisica, din care mus­tăcioasele din curtea noastră ies mereu pă­călite și ofuscate.
Prunul le e însă la fel de fidel și le primește cu prietenie. Zăpada îi transformă crengile no­du­roa­se în pârtii abrupte, în der­delușuri sus­pen­date, pe ca­re fuga nu se oprește de­­­cât când gerul e prea as­pru. Seara, mai ales, în lu­mina lunii, joa­ca lor e fabuloasă, pentru că în­tu­nericul le mul­ti­plică um­bre­le și atunci prunul vechi pare co­vârșit. Ai pu­­­­tea crede că uscă­cioa­sele nuiele care-i întoc­mesc coroana se vor rupe și tot pomul s-ar putea nă­rui sub greutatea unui prea numeros popor de pi­sici. Trunchiul se ține însă drept, e rezistent și răb­dă­tor. Câteva generații de mâțe și-au tocit ghea­rele de învelișul său zgrunțuros, dar ve­te­ranul nu se dă bătut. El își trage viața nu doar din seva pă­mântului, ci și din bucuria jo­cului care-l înti­ne­rește mai mult decât florile, pri­mă­vara. Con­ti­nuă să facă în fiecare septem­brie aceleași prune mă­run­te și inutile, indiferent la criticile celorlalți pomi din livadă, dar mai presus de toate, continuă să fie, în orice anotimp, "po­mul cu pisici" și pen­tru asta am ales să îl iu­bim și să îl păstrăm.

GEORGIANA CĂLIMAN

Reproduceri după picturi de Olga Morărescu Mărginean