Străbăteam pentru prima dată drumul spre un loc pe care visam să-l transformăm într-o casă. Treceam prin localități mărginașe, urmărind cu atenție numele plăcuțelor indicatoare. Case de câmpie, cu urme de garduri, prin care se zăreau grădini, ogrăzi curate sau, pur și simplu, abandonate. Nu aveam cum să ne rătăcim dacă țineam șoseaua națională, așa că după vreo oră de drum, dintre toate construcțiile, mai scunde sau mai înalte, a răsărit pe dreapta o școală. Trebuia să intrăm vizavi. De peste gard s-a uitat la noi, curios, un cireș imens. Intrând în curte, am zărit doar un acoperiș zdrențuit de umezeală și frig, cu lemnul măcinat, zgâindu-și găurile de putreziciune. O prispă văruită, cu deschiderile arcadelor în treflă, amintind vechi modele fanariote, și multe ferestre care ne priveau impasibile. Câteva acareturi și nelipsita privată în fundul curții, semnalizată de o oglindă fixată pe ușă. Deși mi-a fost greu să accept, era o ușă de șifonier. Degradare și deprimare. Doar grădina și livada trimiteau ademeniri către noi, lumina blândă, care picura din frunzișul atins de toamnă al arbuștilor crescuți în dezordine, din crengile zgrunțuroase ale pomilor îmbătrâniți, pruni, corcoduși și câțiva meri, pe jumătate uscați. În rest, doar flori sălbatice - ciulini ațoși, mărăcini de măceși, brândușe și aproape de poartă, între niște tufe uscate, două rubine încrustate într-o montură coclită - doi trandafiri nobili, imperiali. Pe scurt, un talmeș-balmeș cromatic, în nuanțe de verde întârziat, de noiembrie, de galben prețios de octombrie, într-o frumusețe părăginită, dar atât de atrăgătoare. M-am îndrăgostit de locul acela din prima secundă. Am știut că aceea este grădina din visele mele, purtând în fiecare fibră, în fiecare urmă de viață, sufletul meu, colindat de dorul misterului. Vegetația fusese abandonată de-atâta vreme, încât își recăpătase puritatea începutului. Am intuit abia atunci că drumul pe care venisem avea să-mi devină prieten familiar, însoțindu-mă zilnic spre București și înapoi, șerpuind sub pneurile mașinii, cel mai des printre câmpuri atât de veșnic pustii, încât te-ai întreba, văzând unduirea mlădioasă a lanurilor de grâu și ovăz, dacă nu cumva pământul îl lucrează cine știe ce ființe nocturne.
Am hotărât pe loc să ne facem stăpâni pe locul acela, ba să-l transformăm în "acasă", apărându-ne dreptul la izolarea de infernul orașului. Regența mamei avea să cioplească și să înlăture, treptat, asperitățile peisajului, astfel că iarba, pomii, florile, și tot ce s-a hrănit vreodată din nectarul humei și din lumina soarelui, s-a metamorfozat, ca sub atingerea fermecată a unei zâne. Un gard din țambre vopsite în verde a înlocuit hățișul alunilor, vechile alei s-au stins sub covoare de iarbă deasă și verde, straturi de flori au fost înscrise geometric în peticele scăldate de soare. Recunosc, nu mai e grădina ciudată din visele mele, ci un hibrid vegetal, însumând delicatețea frumoasă a unei grădini îngrijite, plină de armonie și grație. Nu mai visez când calc pe dalele gri, cum aș fi visat în iarba înaltă și buruienoasă, dar am învățat să apreciez liniștea pe care ți-o insuflă ordinea și echilibrul. Liniile drepte, trandafirii așezați în rânduri, pomii, ale căror coroane se ating fără să-și împletească ramurile, spalierele pe care se cațără zorelele sunt ceea ce spiritul meu avea, poate, nevoie ca să fie disciplinat. Livada nu mai are farmecul misterios al începuturilor, ci stabilitatea și echilibrul greu al perenității. Nu te mai cheamă să te ascunzi, ci să meditezi, să-ți asumi, să te ancorezi în real făcând planuri.
Din ansamblul vegetal de odinioară au mai rămas trei pruni vechi, doi nuci uriași, câțiva butași de vie, ce se încarcă în anii ploioși de ciorchini cu boabe imense și parfumate, un corcoduș care face fructe roșiatice și zemoase. Totul e nou sau înnoit periodic. Piersicii atât de fragili și cu viață de șapte-opt ani au lăsat locul unor meri tineri, în timp ce vișinii, caișii și perii cresc azi unde ieri erau meri bătrâni. Un falnic pom își îngemănează crengile cu acoperișul chioșcului, parcă spunându-ne că generoasa lui coroană poate oricând să ne ofere tot atâta umbră pe cât de multe mere face. Anul acesta și-a căpătat și statutul de "scară oficială a pisicilor", pentru că pe ramurile lui dese, motănelul meu, Lache, și prietenii lui de aventuri urcă delicat pe acoperișul chioșcului. Acolo se încing, în ciuda crestelor destul de abrupte, adevărate partide de fugăreală, de lupte libere sau de box. Nimeni n-a căzut niciodată, nici măcar când încleștările se petrec la granița prăbușirii în vid (mă rog, un vid compus dintr-un pat de iarbă verde și deasă, la o distanță de vreo doi metri și jumătate, dar, oricum!). Singurii care mai au uneori de suferit sunt trandafirii urcători, care bordează intrarea în chioșc, susținuți cuminte de spaliere metalice. Când coborârea grabnică se petrece printre tulpinile lor apărate de câțiva țepi, bilanțul pierderilor se ridică și la destul de multe flori parfumate...
Pomul cu pisici
Alături viețuiește de la începuturi un prun cu scoarța atât de crăpată, încât până și năzdrăvanul meu pisoiaș, ale cărui unghii sunt retezate periodic cu forfecuța, reușește să se cațere pe trunchiul aproape drept. E un pom atât de bătrân, că mugurii de care se umple în martie sunt deja înțelepți, dar care a scăpat de tăiere, fiindcă e unul dintre locurile de joacă preferate ale pisicilor: "pomul cu pisici". Nu e zi să nu se umple de echilibristele îmblănite, ochioase, zburdalnice, ahtiate după evoluții la trapez, fără plasă. Ramurile poartă adesea și câte cinci-șase pisicuțe și motănei, într-o frenetică și grațioasă mișcare de balans, de luptă, de salturi. Stau neputincioasă lângă trunchi și-i privesc, amețită de goana lor nebună, admirându-le agilitatea, odihnindu-mi mintea de îngrijorările mele existențiale. În acele momente, privesc doar un fantastic prun, care în loc de prune, a rodit pisici!
Iarna, când ninge, peisajul seamănă cu o poză veche, în alb și negru. Pomii sunt toți la fel - crengi golașe, tivite cu dantela spumoasă de fulgi, nemișcați în zilele geroase, statui însuflețite, pe care se așază, din când în când, câte o vrăbiuță grăbită sau câte un pițigoi vorbăreț. Tabloul se însuflețește îndată ce pe covorul alb din grădină se dezlănțuie nu "ulii și porumbeii", ci "pisicile și păsările". Pândă, sărituri spectaculoase, alergat cu lăbuțele afundate până la umăr, un război în care unii amenință, alții răspund obraznic și dau cu tifla, luându-și zborul în ultima clipă, un joc... de-a coțofana și pisica, din care mustăcioasele din curtea noastră ies mereu păcălite și ofuscate.
Prunul le e însă la fel de fidel și le primește cu prietenie. Zăpada îi transformă crengile noduroase în pârtii abrupte, în derdelușuri suspendate, pe care fuga nu se oprește decât când gerul e prea aspru. Seara, mai ales, în lumina lunii, joaca lor e fabuloasă, pentru că întunericul le multiplică umbrele și atunci prunul vechi pare covârșit. Ai putea crede că uscăcioasele nuiele care-i întocmesc coroana se vor rupe și tot pomul s-ar putea nărui sub greutatea unui prea numeros popor de pisici. Trunchiul se ține însă drept, e rezistent și răbdător. Câteva generații de mâțe și-au tocit ghearele de învelișul său zgrunțuros, dar veteranul nu se dă bătut. El își trage viața nu doar din seva pământului, ci și din bucuria jocului care-l întinerește mai mult decât florile, primăvara. Continuă să facă în fiecare septembrie aceleași prune mărunte și inutile, indiferent la criticile celorlalți pomi din livadă, dar mai presus de toate, continuă să fie, în orice anotimp, "pomul cu pisici" și pentru asta am ales să îl iubim și să îl păstrăm.
GEORGIANA CĂLIMAN
Reproduceri după picturi de Olga Morărescu Mărginean