O suferinţă pentru toată viaţa
Haosul care îi bântuie pe părinţii ajunşi la divorţ îi marchează şi pe copii. Este o suferinţă care o depăşeşte pe cea a maturilor, căci iubirea copiilor pentru părinţi e aceeaşi ca întotdeauna, curată, fără rupturi, obligaţia de a trăi mai departe doar cu unul din ei doare îngrozitor, numai că pe ei nu-i întreabă nimeni ce simt. În plus, războiul fără sfârşit al părinţilor: manevrele de manipulare a minorilor, lupta pentru atragerea lor de o parte sau de alta, fiecare amănunt din viaţa de zi cu zi transformat în motiv de conflict, de la temele şcolare, până la zilele fixate pentru vizite. Şi, în final, intervenţia avocaţilor, a judecătorilor şi a autorităţii pentru protecţia copilului, ca ultimă şansă de luare a unor decizii cât de cât rezonabile.
Statisticile ne arată că o căsnicie din trei eşuează, iar în marile oraşe, chiar una din două. Aceasta înseamnă că, anual, sute de mii de copii, dacă nu cumva milioane, văd cum lumea în care trăiseră până atunci se sparge în două. Li se adaugă alte zeci de mii, care nu figurează în nicio evidenţă, deoarece părinţii lor nu şi-au oficializat vreodată relaţia. Se ştie ce complicaţii decurg de aici. Copiii se mută mereu de la un părinte la altul sau rămân definitiv la unul din ei. Uneori, tatăl şi mama locuiesc pe aceeaşi stradă, alteori la o distanţă de sute de kilometri, câteodată se despart nu numai părinţii, ci şi fraţii, o altă suferinţă pe termen nelimitat. Unii părinţi îşi dispută în instanţă bunurile comune sau copiii, alţii se retrag din viaţa de familie, renunţând complet la drepturile lor. Cu toate astea, mulţi izbutesc ca, în ciuda despărţirii, să fie în continuare mame şi taţi iubitori, preocupaţi de soarta celor mici. Dar, deşi ne-am deprins să acceptăm astfel de lucruri, socotindu-le oarecum normale, ruptura dintre părinţi va rămâne pentru copii acea răspântie de unde existenţa lor a luat alt curs. Cine are prilejul să stea de vorbă, peste decenii, cu asemenea copii, ajunşi la vârsta maturităţii, va constata că momentul când au aflat că părinţii se despart le este încă foarte viu în memorie, ca şi cum s-ar fi petrecut ieri, şi asta, indiferent dacă ulterior au avut o viaţă frumoasă şi împlinită sau una încărcată de drame şi frustrări.
Răni care nu se închid
După cum o dovedesc studiile de lungă durată efectuate în diverse ţări, circa 80% dintre copiii cu părinţi despărţiţi au doi-trei ani tulburi şi grei, după care îşi regăsesc drumul vieţii. Ei vor avea de înfruntat mai târziu tot atât de multe sau de puţine temeri şi griji ca şi cei proveniţi dintr-un cămin (în aparenţă) ferit de traume. Însă din aceleaşi cercetări, care iau în considerare toţi factorii perturbatori ai echilibrului psihic, reiese şi faptul că 10-15% dintre ei vor purta pentru totdeauna urmele unor răni sufleteşti care n-ar fi existat dacă familia lor s-ar fi păstrat intactă.
Problemele nu sunt, obligatoriu, de gravitate maximă. Divorţul nu se numără printre principalele cauze ale bulimiei ori ale dependenţei de droguri. De asemenea, nu toţi copiii cu părinţi divorţaţi vor fi incapabili, la maturitate, să aibă ei înşişi relaţii durabile. E vorba mai curând de anxietate, de depresie, ori de dificultăţi de concentrare şi memorare.
Ovidiu H., în prezent un bărbat de 54 de ani, mărturiseşte că despărţirea părinţilor i-a remodelat profund viaţa. La data aceea, avea şapte ani. Şi, de pe o zi pe alta, s-a schimbat totul: mama şi-a făcut bagajele, şi-a luat cei doi copii şi a plecat încotro vedea cu ochii. Au rămas în urmă foştii prieteni, şcoala unde se obişnuise să meargă, tot ce însemna pentru el "acasă". Tatăl şi-a văzut şi el de drumul lui: un alt loc de muncă, o altă parteneră. Deşi mama era extrem de afectuoasă, Ovidiu s-a simţit dezorientat şi trădat. Îşi iubea tatăl la nebunie. Fusese atât de prezent în viaţa lui. Mergeau împreună pe munte, la meciuri de fotbal, organizau lupte cu perne, în dormitor. Cum să-l lase în drum, ca pe-un câine? Socotind-o vinovată pe mama lui, o chinuia cu întrebări legate de despărţire. "De ce a plecat?". "Tu l-ai dat afară din casă?". "Cheamă-l înapoi, nu pot să trăiesc fără el". Dar punctul maxim al suferinţei s-a produs când tatăl lui Ovidiu şi-a găsit o nouă parteneră de viaţă, care i-a născut, repede, un copil. Ovidiu a făcut o depresie aşa de puternică, încât a trebuit internat. De-atunci înainte n-a vrut să mai ştie că are un tată şi, multă vreme, le spunea tuturor că părintele lui a murit. Peste ani, adult fiind, s-a temut multă vreme să-şi întemeieze o familie, ca să nu aducă pe lume alte victime ale unor viitoare despărţiri, aşa cum fusese şi el în copilărie. Într-adevăr, s-a căsătorit de două ori şi s-a despărţit de ambele soţii. Nu însă şi de copiii lui. Din cele două căsnicii are un băiat şi o fată, cărora se străduieşte să le ofere ceea ce lui i s-a refuzat: "Copiii mei trebuie să simtă că, orice s-ar întâmpla, eu rămân tatăl lor." Drept urmare, ani de zile, a călătorit din două în două săptămâni la o depărtare de 240 de kilometri, ca să-şi aducă fiul la el acasă. Iar mai târziu, când băiatul, de-acum adolescent, avea permanentă nevoie de prezenţa tatălui său, a modificat aranjamentul cu fosta soţie: de aproape şase ani, locuieşte împreună cu fiul lui, care între timp a împlinit 19 ani. Şi fetiţa, de numai nouă ani, stă la el zece zile pe lună şi jumătate din vacanţe.
Din păcate, cei mai mulţi dintre părinţii care ajung la divorţ nu ştiu cum să-şi ajute copiii să depăşească seismul sufletesc al unei despărţiri. Îşi critică permanent fostul partener în faţa copilului, fac mărturisiri intime, inadmisibile, încercând să-şi câştige odrasla de partea lor, nu izbutesc să manifeste afecţiunea de care copiii au atâta nevoie.
Există, însă, şi mici avantaje: mulţi dintre copiii cuplurilor divorţate sau despărţite dezvoltă în mai mare măsură, comparativ cu alţii de aceeaşi vârstă, o serie de calităţi cum sunt: simţul de răspundere, independenţa, capacitatea de a interacţiona cu cei din jur.
Cum vă puteţi ajuta copiii, după ce v-aţi despărţit?
Copiii pot gestiona mai bine noua situaţie, dacă părinţii iau în considerare câteva modalităţi de a-i proteja.
1. Oferiţi-le puncte de sprijin
Când lumea în care copiii au trăit până atunci se preface în ţăndări, ei au nevoie de lucruri ferme, pe care să poată conta - şi, în primul rând, de părinţi care să nu le făgăduiască mai mult decât le pot oferi, iar în momentele decisive, să se afle alături de ei şi să-i asculte. Este important ca vizitele fostului partener să fie clar reglementate, în cadrul unui program. Ţineţi legătura cu bunicii, unchii, mătuşile - inclusiv cu cei ai "părţii adverse". Astfel, copiii vor avea în preajma lor măcar rămăşiţe din edificiul năruit al familiei.
2. Nu daţi frâu liber mâniei
Psihologii avertizează: dacă aduceţi acuze fostului partener în faţa copiilor, le strecuraţi otravă în suflet. Pe de-o parte, fiindcă - în calitate de descendenţi ai ambilor părinţi - ei se vor simţi în mod inevitabil atinşi de resentimentele dvs. Pe de altă parte, pentru că prăpastia dintre mamă şi tată se va adânci, iar copiii vor trebui să facă eforturi uriaşe s-o depăşească.
3. Temperaţi-vă remuşcările
Nu este deloc în avantajul copiilor să fie copleşiţi de o atenţie exagerată, eventual de cadouri. "Mămicile şi tăticii de duminică" au, din păcate, această tendinţă. Dar, după cum ne arată studiile, copiii doresc să fie educaţi de părinţii lor, nu doar răsfăţaţi. A educa pe cineva înseamnă a-l lua în serios. Şi aceasta vă consolidează relaţia cu copilul dvs.
4. Permiteţi-i copilului să rămână copil
Părinţii divorţaţi care au copii mai mari cad, frecvent, în această capcană: după despărţire, ei se obişnuiesc să-şi discute mereu grijile şi problemele cotidiene cu fiul sau fiica lor, transformându-şi involuntar copilul într-un substitut al partenerului. Aceasta va da naştere, cu timpul, unui sentiment de responsabilitate pentru viaţa părinţilor, ceea ce riscă să compromită una din însuşirile indispensabile pentru dezvoltarea personalităţii copiilor: capacitatea de a-şi sesiza nevoile proprii.
5. Despărţiţi ca parteneri, dar împreună ca părinţi
La ce şcoală îi înscriem, ce sport credem că e mai bun pentru ei, ce sumă lunară le alocăm ca bani de buzunar, unde îi ducem în concediu - când părinţii reuşesc să cadă mereu de acord asupra a ceea ce ţine de educaţie, chiar dacă ei doi nu mai formează un cuplu, aceasta constituie una dintre cele mai importante modalităţi de a-i proteja pe copii. Deoarece, în felul acesta, copilul recepţionează următorul mesaj: "Noi suntem despărţiţi, iubirea noastră s-a sfârşit. Însă iubirea pentru tine va dura mereu, amândoi vom rămâne părinţii tăi."
6. Încurajaţi-le stima de sine
În general, copiii înclină să-şi atribuie vina pentru despărţirea părinţilor ("Dacă nu i-aş fi supărat mereu..."), iar acesta este un risc major, deoarece le subminează stima de sine. Acţionaţi în sens contrar: arătaţi-i copilului, cu orice prilej, cât de mult îl iubiţi, şi oferiţi-i aprecieri superlative pentru tot ceea ce face - chiar dacă notele aduse de el de la şcoală, în primele momente de după ruptură, nu vor fi de natură să vă justifice entuziasmul.
7. Nu priviţi totul prin prisma despărţirii
Este greu să-ţi dai seama dacă un copil ia note proaste din pricină că părinţii lui au divorţat sau, pur şi simplu, fiindcă nu e tocmai un talent la matematică. Dar dacă, la ani buni după despărţire, încă îl veţi compătimi, oftând: "Bietul de tine, sigur că nu ţi-e uşor", îi veţi lua copilului dvs. curajul de a se strădui să înveţe aşa cum trebuie.
8. Viaţa merge înainte
Şi (sau mai ales) în perioadele dificile, părinţii le servesc drept model copiilor. De la ei află că suferinţa face parte din viaţă. Şi că e o adevărată binecuvântare să poţi cere ajutorul familiei şi al prietenilor. Când un copil vede cum tatăl şi mama lui, după ce au deplâns eşecul căsniciei, încep din nou să-şi facă planuri şi îşi redobândesc bucuria de a trăi, atunci nici el însuşi nu va crede că are motive să se teamă de viitor.
NORICA POPA FISCHER, psiholog
Tristeţea despărţirii se depăşeşte în timp
- Se spune că primii doi ani după despărţirea părinţilor sunt cei mai dificili pentru copii. La ce ne putem aştepta, în această perioadă?
- Chiar şi cei mai mari dintre ei reacţionează cu o teamă existenţială: "Ce se va întâmpla acum cu mine?" şi sunt cuprinşi de o melancolie apatică. Cei mai mici recad în modele mai vechi de comportament emoţional, îşi sug degetul sau urinează noaptea în somn. Copiii de vârstă şcolară devin agitaţi ori au rezultate slabe la învăţătură. Cunosc cazul unui băiat, care nu mai putea să stea liniştit la ore, fiindcă se grăbea să ajungă acasă, ca să se asigure că măcar mama lui se mai află acolo. Uneori, chiulea de la şcoală şi o pândea când ieşea de la serviciu. În ce-i priveşte pe adolescenţi, ei se înstrăinează, adesea, de casa părintească şi o pot lua pe drumul alcoolului sau al drogurilor. Însă toate aceste fenomene pot dispărea, dacă părinţii reuşesc să le redea copiilor sentimentul de siguranţă, pierdut prin destrămarea familiei.
- Cum anume ar trebui să procedeze?
- Să stea împreună de vorbă cu copiii, să le spună că urmează să se despartă şi să le explice că motivul are legătură doar cu propriile lor sentimente. Şi să-i încredinţeze că amândoi vor fi în continuare prezenţi, ori de câte ori copiii vor avea nevoie de sprijinul lor.
- Important este ca ei să-şi şi respecte promisiunea...
- Eu i-aş sfătui pe părinţi să-şi ia un angajament ferm, un fel de jurământ. Să se prindă de mână cu toţii, iar părinţii să promită că nu vor începe să se certe din pricina copiilor sau să se ponegrească reciproc. Pare banal, însă în acest mod, copilul poate fi eliberat de simţământul lui de teamă şi neputinţă. De acum înainte, el va şti că are dreptul să fie în dezacord cu eventualele derapaje ale părinţilor - şi să pretindă de la ei ceea ce i s-a făgăduit pe un ton atât de solemn.
- Ce se va întâmpla mai departe?
- Din majoritatea studiilor reiese că, după trei-patru ani, lucrurile reintră în ordinea lor firească. Este întocmai ca şi cu anii de doliu. Tristeţea se depăşeşte în timp. La început, trebuie să ai răbdare cu suferinţa copilului, chiar dacă rezultatele lui la şcoală sunt deocamdată nesatisfăcătoare. Mai degrabă m-aş nelinişti dacă aş vedea că nişte copii mai mici de 14-15 ani continuă să funcţioneze din cale afară de normal, ba chiar manifestând deplină înţelegere faţă de atitudinea adulţilor. În asemenea cazuri, există pericolul ca, de dragul părinţilor, ei să nu-şi exteriorizeze durerea, mânia şi frica, purtându-le în sufletul lor pentru mult timp. Oricum, divorţul părinţilor le produce copiilor o vânătaie pe suflet, care nu dispare uşor. Uneori, niciodată.
- Să discuţi deschis cu copiii, să te ocupi de educaţia lor împreună cu fostul tovarăş de viaţă, faţă de care ai, adesea, resentimente, chiar dacă acum trăiţi separat. Toate acestea par să ceară la fel de mult efort ca o ascensiune pe Everest...
- Aşa şi este, mai ales în cuplurile unde unul din parteneri nu poate depăşi ruptura sentimentală a divorţului. Mereu există un "atârnat", un tată, o mamă, dependenţi de fostul lor partener. Mai ales când acesta îşi reface viaţa, ba chiar mai face un copil, tragedia se află la apogeu. Toată suferinţa şi umilinţa se transformă în ură, în otravă, în dorinţa de răzbunare, jucate la scenă deschisă în faţa copilului, obligat să devină martor, ba chiar şi judecător. Desigur, recomandările noastre, ca psihologi, sunt îndemnuri raţionale: oricât te chinuie suferinţa, nu vei putea niciodată să scoţi din viaţa ta pe omul împreună cu care ai adus pe lume un copil. Va trebui să comunici mereu cu el, chiar dacă aspectele principale, cum ar fi întreţinerea copilului şi relaţiile cu el, sunt deja clarificate. Dacă vor să-şi facă datoria ireproşabil, părinţii vor fi obligaţi să se înţeleagă mai bine acum decât înainte, când formau un cuplu.
DINA BRAN
FOTO: DREAMSTIME (5)