- După ce ani de zile ne-ai ţinut cu ochii lipiţi de micul ecran, acum ne ţii cu urechea lipită de radio Gold FM. Ai schimbat "scena" într-un moment inspirat, când radioul reintră în competiţie cu o audienţă de public în continuă creştere. Cum explici această revenire în forţă?
- Da, mi se pare şi mie că radioul îşi recâştigă locul în inimile ascultătorilor. E mult mai liber, în comparaţie cu emisiunile de la televizor, aduce noutăţi, idei îndrăzneţe, mult mai multă sinceritate şi mult mai puţină vulgaritate şi fiţe de vedetism. Cred că de aceea s-au şi întors atât de multe personalităţi spre radio, atâtea nume cunoscute, actori celebri, scriitori, chiar şi oameni consacraţi în TV. Eu sunt într-un fel debutantă, deşi am mai participat la "facerea" unui post, la începuturile Radio Guerilla. Am fost în grupul acela entuziast care străbătea capitala în haine de camuflaj roz, în frunte cu Mihaela Rădulescu şi cu Traian Băsescu, care era primar pe atunci. În timp, pentru mine s-a spulberat aburul de încredere şi de entuziasm faţă de acel proiect şi m-am retras. Ce-i drept, eram şi în plin avânt la TVR pe atunci. Şi iată-mă acum, reîntâlnindu-mă cu radioul. Am început mai mult datorită prieteniei mele cu jurnalistul Radu Buzăianu, colegul meu de la matinal, cu care am lucrat împreună şi la revista VIP. Am fost mereu pe o lungime de undă cu el, avem multe activităţi împreună, multe evenimente, aşa că propunerea lui de a veni la radio a apărut chiar la momentul potrivit.
- Care este farmecul radioului?
- Firescul. Şi faptul că eşti în priză, în direct, într-un dialog fără "punere în scenă", ca la televizor. Eşti doar tu şi vorbele tale. Nu mai există presiunea aspectului fizic, a machiajului, a ţinutei, a mişcării scenice. Partea grea este că nu mai există nici libertatea de a-ţi lua o mică pauză de respiraţie sau de a ascunde o bâlbă prin vreun gest, o mişcare care să distragă atenţia de la discursul tău. Poate de aceea fascinează radioul: pentru că acolo sunt doar voci, fără imagini, o relaţie intimă cu ascultătorul, chiar dacă nu este de acord cu ce spui.
Tandreţe cu Victor Rebengiuc
- Nu încape îndoială. Uite, eu, un om care a făcut televiziune atâta timp, dacă mă pui acum să aleg între radio şi TV, fără ezitare aleg radioul. La televiziune, în divertisment de exemplu, eu nu mi-aş găsi locul nicăieri acum. Dar cu siguranţă că perioada asta va trece, timpul va cerne răul şi televiziunea îşi va reveni. Poate că trebuie experimentată şi o astfel de stare de calitate mizeră, poate că valoarea trebuie pusă la îndoială, ca banii încercaţi în dinţi, ca să le preţuieşti aurul, poate că se va termina cu amatorismul şi promovarea asta de fite-cine pe post de vedetă, iar cei făcuţi cu adevărat pentru micul ecran vor rămâne, iar lucrurile vor reintra pe un făgaş normal.
- Explozia radioului se reflectă şi în creşterea audienţei?
- O, da! Tot mai multă lume ascultă radio, mai ales în maşini, unde oamenii trăiesc în captivitate. Acolo se ascultă cel mai mult radio. Apoi există şi variantele online, mulţi oameni se relaxează, se deconectează de la gândurile legate de serviciu, de griji, în autobuz şi metrou, ascultând radio pe internet. Avem reacţii multe şi frumoase, chiar se ascultă emisiunile cu atenţie, oamenii ne telefonează, ne scriu mesaje. E ceva foarte viu.
La scotocit prin toate cotloanele
- Nici vorbă! Lucrez în continuare la Revista VIP, sunt implicată în mai multe proiecte, organizez sau sunt gazda unor evenimente, dar cel mai drag îmi este proiectul meu personal, chiar dacă există doar pe internet. Se numeşte "Vizită de lucru". La început, făceam doar un soi de fotoreportaje însoţite de un mic interviu, apoi am început să şi filmez. Ei bine, minireportajele acestea sunt chiar vizite de lucru în fabrici, birouri, ateliere româneşti, orice loc care înseamnă creativitate, idei bune. Nu numai că vizitez acele locuri, ci intru cu adevărat în colectiv, îmi pun hainele de lucru şi încerc să prind tainele meseriei respective. Scotocesc prin toate cotloanele. Aşa se nasc tot felul de poveşti, mă împrietenesc cu oamenii, îmi place foarte mult. Iubesc oamenii care au idei, care spun lucruri isteţe, îmi place să-i observ, îmi plac conversaţiile interesante. Prima vizită de lucru am avut-o la fabrica de biciclete Pegas. Între timp, băieţii care au cumpărat acest loc emblematic pentru români au devenit celebri, ideea lor extraordinară a prins foarte bine, chiar şi eu mă plimb sau merg cu treabă în fiecare zi în Bucureşti cu frumoasa mea bicicletă Pegas; văd chiar şi turiştii străini întorcând capul după bicicleta mea. Am livrat colete cu "Fan Courier". Am fost la Reghin, la instrumente muzicale. La Alba Iulia, la fabrica de porţelan "Apulum". La Sebeş, la îngheţata "Alpin". Practic, am pornit la drum cu locurile care îmi plăceau mie, care îmi aduceau aminte de copilărie. Am fost la Haţeg, la fabrica "Haţegana", de costume tradiţionale. Sunt nişte oameni acolo care se zbat enorm să păstreze tradiţia, să nu se piardă îndemânarea românilor (mai mult a româncelor) de a coase şi orna costume tradiţionale româneşti. Ce scop au vizitele mele? Să încurajez oamenii să nu renunţe, să nu plece în altă parte şi să "vândă" meşteşugul învăţat acasă. În plus, făcând aceste filmuleţe, împărtăşesc şi altora ceea ce fac semenii lor, şi poate aşa, prin puterea exemplului, se nasc şi alte lucruri minunate pentru ţara asta. Da, îmi place foarte mult proiectul acesta şi, deşi mulţi prieteni mă tot întreabă de ce îl fac, de ce consum atâta energie pentru el, eu nu mă las, îmi place şi cred că este un lucru bun. Ştii? Deşi îmi place la munte şi fac adesea ascensiuni, eu sunt un om atras de urban. Îmi place foarte mult contactul uman, să cunosc oameni interesanţi, îmi place să ajut tinerii, să le dau măcar sfaturi când e cazul. Nu trec niciodată neatentă pe stradă. Uite, chiar aici, în Centrul Vechi, nu departe de unde stăm noi acum, am întâlnit un băiat care cânta la chitară, alături de o fată. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am invitat să cânte la un eveniment pe care-l organizam. Mai târziu, l-am revăzut la televizor, în finala Vocii României. Era... Tomi Weissbuch! Întâlnirile din vieţile noastre sunt precum norii pe cer: oricum, oricând şi sub orice aspect ei sunt frumoşi, deşi, câteodată, interacţiunea dintre ei poate provoca tunete şi fulgere.
La savarine, cu Titus Munteanu
Noua meserie - om de radio
- Dacă acestea sunt "micile" tale întâlniri, care sunt cele mari, cele care au generat cotituri în viaţa ta?
- Prima a fost cu Cătălin Naum, mentorul Teatrului Podu. Ceea ce a făcut el acolo, ce a reuşit să clădească în fiecare dintre noi, actorii amatori care i-au trecut prin mână, este nemăsurat. Unii dintre cei pe care i-a format formează acum la rândul lor actori. Apoi a fost Titus. Titus Munteanu, acest om care a plecat atât de brusc, atât de dureros, încât m-a dus într-o stare de furie, de-a dreptul. Nu apucasem să ştiu cât era de bolnav, nu apucasem să-l văd înainte, să mă obişnuiesc treptat cu gândul că nu-l voi mai întâlni, că nu voi mai râde cu el, că nu vom mai mânca savarine împreună. L-am iubit foarte mult, iar faptul că el mă considera prietenă m-a onorat mereu. Datorită lui am făcut atât de multă televiziune. În ultimii mei ani în TVR am lucrat exclusiv la emisiunile lui. Un profesionist, un vizionar. Cu delicateţe amestecată cu pasiune şi profesionalism, scotea ce e mai bun din oricine. Avea un simţ al mişcării, al acţiunii, al creativităţii. Vorba lui cea mai incisivă era: "Explozieeeee!". O explozie era şi el. Puţină lume ştie că majoritatea copiilor şi tinerilor care i-au trecut prin mână au făcut carieră, dacă nu chiar toţi. Câţi ştiu că Alina Eremia, care este atât de "pe val" azi, a fost lansată de Titus la emisiunea "Numai cu acordul minorilor"? Acesta este doar un exemplu. În urma emisiunii "Şcoala Vedetelor 2", pe care am prezentat-o eu, absolut toată lumea a făcut carieră, fie pe scenă, fie în televiziuni, fiind compozitori, precum este Şerban Cazan, compozitorul numărul unu de la "HA HA HA Production", Casa de producţie a lui Smiley. Titus! Un profesor pentru mine, un mentor, un prieten, un gentleman, un om care trăieşte în continuare. Avem discuţii şi acum, îmi dă sfaturi, îl simt cum strâmbă din nas la o anumită culoare nouă a părului meu.
- Gianina, deşi vioiciunea ta e aceeaşi ca întotdeauna, parcă s-a aşternut un soi de calm peste ea...
- Ai dreptate. Nu mai sunt atât de grăbită, nu mai sunt atât de interesată de mine. Nu mă mai arunc în proiecte nesigure, calculez mai bine dacă mi se potrivesc sau nu. Nu-mi mai place să "mi se dea" lucruri gata făcute, ador proiectele care cresc, o fi o moştenire tot de la Titus... Acum nu mai există oprelişti, graniţe. În orice colţ de lume poţi găsi ceva interesant, într-o fracţiune de secundă poţi intra în contact cu oricine. Oamenii aceştia frumoşi, pe care-i caut permanent, pe care câteodată îi şi găsesc, îmi fac în primul rând mie bine. Mă ridică.
La Fabrica de porţelan "Apulum"
- Ţara aceasta are potenţial, iar acum cred eu că a venit momentul ca românii să facă ceva. Vorbesc despre tineri, despre cei care ies la proteste, puştii care nu mai duc pe umeri nici un fel de tară comunistă. Tinerii aceştia încep să aibă idei bune, sper să nu plece toţi, dar cred sincer că şi cei care au învăţat în afară se vor întoarce. Ţara promite, eu aşa zic. Tocmai pentru că în multe locuri a rămas simplă, iar simplitatea aceasta ajută foarte mult la dezvoltare, la idei noi, la a o lua de la zero. Am speranţă. Repet. Am nădejde în tinerimea acestei ţări frumoase!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
