BOGDAN MIRICĂ - "Nu scriu lucrurile din cap. Le scriu din stomac"

Laureat al Festivalului de la Cannes, pentru filmul "Câini"

"Apă cu gheaţă şi tutun"

- Bună dimineaţa, Bogdan. Unde te ascunzi de caniculă?

- Bună dimineaţa. Sunt acasă de câteva săp­tă­mâni. La masa de scris, cu laptopul meu, un pahar de apă cu gheaţă, pachetul de tutun, că-mi place să-mi rulez singur ţigările. Şi o scrumieră nu prea plină. Chiştoacele îmi dau sentimentul de e­şec. Lucrez mult, sunt pe final cu scrisul sce­na­riului la al doilea se­zon din serialul "Um­bre".

- De când scrii sce­­narii, Bogdan?

- Din 2007. Până atunci nu mă uitasem la prea multe filme, pur şi simplu nu m-a pasionat domeniul ăsta prea tare. Dar în 2007, am plecat în Anglia cu o bursă şi am studiat doi ani scenaristica.

- Înainte să debu­tezi ca scenarist şi re­gizor, nu­mele tău era cunoscut mai ales în branşa publi­citară.

- Eu, de fapt, am terminat Jurnalismul. Am scris o vreme pentru câteva reviste, apoi am intrat în pu­bli­citate şi mi-a plăcut foarte mult. La vremea aia publi­citatea mergea foarte bine, criza nu ne lovise încă, era pasionant, făceai bani mulţi, era creativ, dacă erai bun, creşteai repede. Asta, până când a început să treneze totul.

- Şi ai hotărât să pleci?

- Începusem să miros o anumită blazare la colegii mei mai vechi. Aveam 27 de ani, ajunsesem de şapte luni director de creaţie, mai sus de atât nu puteam urca. M-am zis ok, dacă acum e aşa, peste cinci ani o să fie mai nasol. Singura motivaţie care rămăsese erau banii, care nu mă interesau aşa tare. Aşa că am plecat. A fost o decizie uşor inconştientă. Aveam rate la bancă, am stat doi ani fără nicio sursă de venit. Am trăit doar din bursa de la British Council, care era destul de generoasă. Chiar după ce am plecat, agenţia la care lucram a devenit agenţia anului. Eu nu m-am mai putut bucura de asta.

- De ce ai ales să virezi spre scenaristică?

- Fiindcă atunci mi s-a părut că e forma cea mai complexă de exprimare, dar şi forma care mă speria cel mai tare. Încercasem destule lucruri până la ora aia, jurnalism, publicitate, am scris şi un roman. Visam să fiu regizor, dar când nu faci şcoală de film, ai falsa convingere că doar acolo studenţii au epifanii în fiecare secundă despre cum se ţine camera şi cum se face un cadru. Am înţeles că toate astea devin secundare în momentul în care ai o viziune şi ştii ce ai de spus. Iar viziunea asta asupra poveştii nu se învaţă în şcoală. Eşti tu cu tine, cu filmele pe care le-ai văzut şi le-ai deconstruit, cu cărţile pe care le-ai citit.

- Tu din ce ai hrănit filmul "Câini"?

- Cred că s-a născut din nişte emoţii amestecate, dintr-o stare trăită în copilărie, la bunica mea, la ţară, unde am asistat la foarte multe scene de violenţă între localnici. Nici nu mai ştiu miza conflictelor de atunci, îmi amintesc doar că stăteam în întuneric şi urmă­ream bătăile din stradă sau din curtea dis­pen­sarului, cu topoare, cu lanţurile de la bicicletă, cu cuţite. M-am îmbibat de atmosfera asta, de violenţa lor, dar şi de frica pe care o simţeam, de fascinaţia pen­tru pro­xi­mitatea violenţei. Când am făcut "Câini", m-a inte­re­sat să reconstitui atmosfera de atunci, dar în felul meu.

"Un thriller despre un om ca noi"

- Pe 23 septembrie e premiera pentru pu­blicul larg a filmului "Câini". Ai putea, în aşteptarea ei, să le faci cititorilor noş­­tri o prezentare?

- De fiecare dată când trebuie să po­ves­tesc filmul, am im­pre­sia că-l sim­plific foarte tare. Mult din ceea ce înseamnă filmul ăsta stă în atmosfera lui. E un thriller despre un om ca noi, cei de la oraş, care se duce la ţară să vândă o pro­prietate şi acolo e prins într-un vârtej de conflicte locale, între un mafiot şi un poliţist local, care ambii lucraseră pentru bunicul lui. Dar mai mult decât atât, filmul e despre trei băr­baţi care se caută unul pe celălalt, care se hăi­tuiesc precum şoarecele şi pisica, dispuşi să mear­gă până la capăt, pentru a se domina unul pe altul. Chiar cu preţul autodistrugerii.

- "Câini" e pro­ba­bil primul film premiat la Cannes care se de­păr­tează de şcoala No­u­lui Val românesc. Se vede că ai avut alţi "pro­fesori", că faci par­te din altă ge­ne­ra­ţie.

- Nu cred că e o ge­neraţie care ţine de vârstă, eu am 38 de ani, sunt doar cu vreo 2-3 ani mai mic ca ei, dar e cu siguranţă altă gene­raţie. Poate şi pentru că nu am făcut şcoala de film din România, des­pre care am auzit tot felul de lucruri, şi bune, şi rele. Poate şi pentru că m-am apucat de film destul de târziu. Până la "Câini", eu am mai făcut doar un scurt­me­traj şi am regizat două episoade la HBO. Câ­teodată, când îl urmă­resc, am impresia că fil­mul e mai matur decât mine. (râde)

- Şi cum e generaţia asta din care faci parte? Ce citeşte, ce ascultă, ce filme vede?

- Nu ştiu exact cum e. De când m-am întors în România, m-am izolat foarte tare, m-am dedicat fil­mului, iar film înseamnă să scrii, să stai singur acasă şi să lucrezi. Dar cu prietenii mei, care au de la 30 la 45 de ani, am multe afinităţi, ascultăm aceeaşi mu­zică, vedem aceleaşi filme. Sunt oameni care au trecut de stadiul de teribilism şi care caută ca şi mine.

- Şi tu ce ai găsit?

- Scriitori excepţionali: Cormac McCarthy, Douglas Adams, Cortazar, Cehov. Muzică clasică, jazz, hip-hop. Îmi place hip-hop-ul fiindcă e narativ. Regizori foarte buni: Cassavetes, Ceylan, Billy Wilder, Kubrick, Audiard. Dar eu mă uit şi la filme proaste. Îmi plac filmele de acţiune, cele de serie B. Un film prost se deconstruieşte uşor, îşi lasă la vedere mecanica, pe care e bine să o înţelegi la nivel intim. Ca să ştii de ce clişee să te fereşti mai târziu. Parcă un film prost mă învaţă mai mult decât un film bun. Un film bun e întotdeauna ermetic, e ca o sferă care te fascinează, pe care nu o poţi apuca de nicăieri.

"În bucătărie, cu faţa la perete"

- Pentru români, premiul pe care l-ai câştigat la Cannes a fost o surpriză plăcută. Ai apărut ca re­gizor din senin. Te aşteptai să-l iei?

- Prima speranţă e să fii selecţionat, asta e deja foarte mult. Apoi, sigur, speri foarte mult la premiu. Şi, pe măsură ce se apropie evenimentul, faci eforturi să nu mai speri deloc, să te pregăteşti psihic şi pentru un eşec. (râde) Pe de altă parte, am mai avut o reţi­nere, ştiam că am făcut un film foarte diferit de fil­mele cu care România obişnuise juriul. Dar proiecţia s-a des­fă­şurat foarte bine, re­cen­zii­le au fost foarte bune, lumea mă oprea pe stradă să mă fe­licite, am dat zeci de in­ter­viuri unor jur­nalişti entu­zi­as­maţi. Mi s-au întâmplat atât de multe lucruri bune acolo, încât premiul în sine tre­cuse în planul doi. Abia când m-am reîntors în Ro­mânia am realizat ce lucru important a fost.

- Bogdan, e vară, nu eşti tentat să-ţi iei lap­topul şi să fugi să lucrezi în altă parte, la munte sau la mare?

- E cam frustrant să ştiu că tot felul de amici de-ai mei sunt, ba la mare, ba pe marginea vre­unei pis­cine. Dar nu pot pleca. Am micile mele ritualuri legate de spa­ţiul pe care îl cunosc cel mai bine. Scriu pe ma­­sa din bu­că­tărie, cu faţa la acelaşi pe­rete, în­totdeauna cu aceeaşi mu­zică. Stau câte 50 de mi­nute doar cu ochii-n com­puter, apoi îmi iau 10 minute pauză, cânt la chitară, fumez cu ochii-n tavan. Când termin, sunt epuizat. Nu pot să scriu lucrurile din cap. Le scriu din stomac şi mă afectează. Îmi asum toate traumele personajelor şi asta lasă urme în mine.

Foto: NICU CHERCIU, VLAD CUPŞA