O suferință pentru toată viața
Haosul care îi bântuie pe părinții ajunși la divorț îi marchează și pe copii. Este o suferință care o depășește pe cea a maturilor, căci iubirea copiilor pentru părinți e aceeași ca întotdeauna, curată, fără rupturi, obligația de a trăi mai departe doar cu unul din ei doare îngrozitor, numai că pe ei nu-i întreabă nimeni ce simt. În plus, războiul fără sfârșit al părinților: manevrele de manipulare a minorilor, lupta pentru atragerea lor de o parte sau de alta, fiecare amănunt din viața de zi cu zi transformat în motiv de conflict, de la temele școlare, până la zilele fixate pentru vizite. Și, în final, intervenția avocaților, a judecătorilor și a autorității pentru protecția copilului, ca ultimă șansă de luare a unor decizii cât de cât rezonabile.
Statisticile ne arată că o căsnicie din trei eșuează, iar în marile orașe, chiar una din două. Aceasta înseamnă că, anual, sute de mii de copii, dacă nu cumva milioane, văd cum lumea în care trăiseră până atunci se sparge în două. Li se adaugă alte zeci de mii, care nu figurează în nicio evidență, deoarece părinții lor nu și-au oficializat vreodată relația. Se știe ce complicații decurg de aici. Copiii se mută mereu de la un părinte la altul sau rămân definitiv la unul din ei. Uneori, tatăl și mama locuiesc pe aceeași stradă, alteori la o distanță de sute de kilometri, câteodată se despart nu numai părinții, ci și frații, o altă suferință pe termen nelimitat. Unii părinți își dispută în instanță bunurile comune sau copiii, alții se retrag din viața de familie, renunțând complet la drepturile lor. Cu toate astea, mulți izbutesc ca, în ciuda despărțirii, să fie în continuare mame și tați iubitori, preocupați de soarta celor mici. Dar, deși ne-am deprins să acceptăm astfel de lucruri, socotindu-le oarecum normale, ruptura dintre părinți va rămâne pentru copii acea răspântie de unde existența lor a luat alt curs. Cine are prilejul să stea de vorbă, peste decenii, cu asemenea copii, ajunși la vârsta maturității, va constata că momentul când au aflat că părinții se despart le este încă foarte viu în memorie, ca și cum s-ar fi petrecut ieri, și asta, indiferent dacă ulterior au avut o viață frumoasă și împlinită sau una încărcată de drame și frustrări.
Răni care nu se închid
După cum o dovedesc studiile de lungă durată efectuate în diverse țări, circa 80% dintre copiii cu părinți despărțiți au doi-trei ani tulburi și grei, după care își regăsesc drumul vieții. Ei vor avea de înfruntat mai târziu tot atât de multe sau de puține temeri și griji ca și cei proveniți dintr-un cămin (în aparență) ferit de traume. Însă din aceleași cercetări, care iau în considerare toți factorii perturbatori ai echilibrului psihic, reiese și faptul că 10-15% dintre ei vor purta pentru totdeauna urmele unor răni sufletești care n-ar fi existat dacă familia lor s-ar fi păstrat intactă.
Problemele nu sunt, obligatoriu, de gravitate maximă. Divorțul nu se numără printre principalele cauze ale bulimiei ori ale dependenței de droguri. De asemenea, nu toți copiii cu părinți divorțați vor fi incapabili, la maturitate, să aibă ei înșiși relații durabile. E vorba mai curând de anxietate, de depresie, ori de dificultăți de concentrare și memorare.
Ovidiu H., în prezent un bărbat de 54 de ani, mărturisește că despărțirea părinților i-a remodelat profund viața. La data aceea, avea șapte ani. Și, de pe o zi pe alta, s-a schimbat totul: mama și-a făcut bagajele, și-a luat cei doi copii și a plecat încotro vedea cu ochii. Au rămas în urmă foștii prieteni, școala unde se obișnuise să meargă, tot ce însemna pentru el "acasă". Tatăl și-a văzut și el de drumul lui: un alt loc de muncă, o altă parteneră. Deși mama era extrem de afectuoasă, Ovidiu s-a simțit dezorientat și trădat. Își iubea tatăl la nebunie. Fusese atât de prezent în viața lui. Mergeau împreună pe munte, la meciuri de fotbal, organizau lupte cu perne, în dormitor. Cum să-l lase în drum, ca pe-un câine? Socotind-o vinovată pe mama lui, o chinuia cu întrebări legate de despărțire. "De ce a plecat?". "Tu l-ai dat afară din casă?". "Cheamă-l înapoi, nu pot să trăiesc fără el". Dar punctul maxim al suferinței s-a produs când tatăl lui Ovidiu și-a găsit o nouă parteneră de viață, care i-a născut, repede, un copil. Ovidiu a făcut o depresie așa de puternică, încât a trebuit internat. De-atunci înainte n-a vrut să mai știe că are un tată și, multă vreme, le spunea tuturor că părintele lui a murit. Peste ani, adult fiind, s-a temut multă vreme să-și întemeieze o familie, ca să nu aducă pe lume alte victime ale unor viitoare despărțiri, așa cum fusese și el în copilărie. Într-adevăr, s-a căsătorit de două ori și s-a despărțit de ambele soții. Nu însă și de copiii lui. Din cele două căsnicii are un băiat și o fată, cărora se străduiește să le ofere ceea ce lui i s-a refuzat: "Copiii mei trebuie să simtă că, orice s-ar întâmpla, eu rămân tatăl lor." Drept urmare, ani de zile, a călătorit din două în două săptămâni la o depărtare de 240 de kilometri, ca să-și aducă fiul la el acasă. Iar mai târziu, când băiatul, de-acum adolescent, avea permanentă nevoie de prezența tatălui său, a modificat aranjamentul cu fosta soție: de aproape șase ani, locuiește împreună cu fiul lui, care între timp a împlinit 19 ani. Și fetița, de numai nouă ani, stă la el zece zile pe lună și jumătate din vacanțe.
Din păcate, cei mai mulți dintre părinții care ajung la divorț nu știu cum să-și ajute copiii să depășească seismul sufletesc al unei despărțiri. Își critică permanent fostul partener în fața copilului, fac mărturisiri intime, inadmisibile, încercând să-și câștige odrasla de partea lor, nu izbutesc să manifeste afecțiunea de care copiii au atâta nevoie.
Există, însă, și mici avantaje: mulți dintre copiii cuplurilor divorțate sau despărțite dezvoltă în mai mare măsură, comparativ cu alții de aceeași vârstă, o serie de calități cum sunt: simțul de răspundere, independența, capacitatea de a interacționa cu cei din jur.
Cum vă puteți ajuta copiii, după ce v-ați despărțit?
Copiii pot gestiona mai bine noua situație, dacă părinții iau în considerare câteva modalități de a-i proteja.
1. Oferiți-le puncte de sprijin
Când lumea în care copiii au trăit până atunci se preface în țăndări, ei au nevoie de lucruri ferme, pe care să poată conta - și, în primul rând, de părinți care să nu le făgăduiască mai mult decât le pot oferi, iar în momentele decisive, să se afle alături de ei și să-i asculte. Este important ca vizitele fostului partener să fie clar reglementate, în cadrul unui program. Țineți legătura cu bunicii, unchii, mătușile - inclusiv cu cei ai "părții adverse". Astfel, copiii vor avea în preajma lor măcar rămășițe din edificiul năruit al familiei.
2. Nu dați frâu liber mâniei
Psihologii avertizează: dacă aduceți acuze fostului partener în fața copiilor, le strecurați otravă în suflet. Pe de-o parte, fiindcă - în calitate de descendenți ai ambilor părinți - ei se vor simți în mod inevitabil atinși de resentimentele dvs. Pe de altă parte, pentru că prăpastia dintre mamă și tată se va adânci, iar copiii vor trebui să facă eforturi uriașe s-o depășească.
3. Temperați-vă remușcările
Nu este deloc în avantajul copiilor să fie copleșiți de o atenție exagerată, eventual de cadouri. "Mămicile și tăticii de duminică" au, din păcate, această tendință. Dar, după cum ne arată studiile, copiii doresc să fie educați de părinții lor, nu doar răsfățați. A educa pe cineva înseamnă a-l lua în serios. Și aceasta vă consolidează relația cu copilul dvs.
4. Permiteți-i copilului să rămână copil
Părinții divorțați care au copii mai mari cad, frecvent, în această capcană: după despărțire, ei se obișnuiesc să-și discute mereu grijile și problemele cotidiene cu fiul sau fiica lor, transformându-și involuntar copilul într-un substitut al partenerului. Aceasta va da naștere, cu timpul, unui sentiment de responsabilitate pentru viața părinților, ceea ce riscă să compromită una din însușirile indispensabile pentru dezvoltarea personalității copiilor: capacitatea de a-și sesiza nevoile proprii.
5. Despărțiți ca parteneri, dar împreună ca părinți
La ce școală îi înscriem, ce sport credem că e mai bun pentru ei, ce sumă lunară le alocăm ca bani de buzunar, unde îi ducem în concediu - când părinții reușesc să cadă mereu de acord asupra a ceea ce ține de educație, chiar dacă ei doi nu mai formează un cuplu, aceasta constituie una dintre cele mai importante modalități de a-i proteja pe copii. Deoarece, în felul acesta, copilul recepționează următorul mesaj: "Noi suntem despărțiți, iubirea noastră s-a sfârșit. Însă iubirea pentru tine va dura mereu, amândoi vom rămâne părinții tăi."
6. Încurajați-le stima de sine
În general, copiii înclină să-și atribuie vina pentru despărțirea părinților ("Dacă nu i-aș fi supărat mereu..."), iar acesta este un risc major, deoarece le subminează stima de sine. Acționați în sens contrar: arătați-i copilului, cu orice prilej, cât de mult îl iubiți, și oferiți-i aprecieri superlative pentru tot ceea ce face - chiar dacă notele aduse de el de la școală, în primele momente de după ruptură, nu vor fi de natură să vă justifice entuziasmul.
7. Nu priviți totul prin prisma despărțirii
Este greu să-ți dai seama dacă un copil ia note proaste din pricină că părinții lui au divorțat sau, pur și simplu, fiindcă nu e tocmai un talent la matematică. Dar dacă, la ani buni după despărțire, încă îl veți compătimi, oftând: "Bietul de tine, sigur că nu ți-e ușor", îi veți lua copilului dvs. curajul de a se strădui să învețe așa cum trebuie.
8. Viața merge înainte
Și (sau mai ales) în perioadele dificile, părinții le servesc drept model copiilor. De la ei află că suferința face parte din viață. Și că e o adevărată binecuvântare să poți cere ajutorul familiei și al prietenilor. Când un copil vede cum tatăl și mama lui, după ce au deplâns eșecul căsniciei, încep din nou să-și facă planuri și își redobândesc bucuria de a trăi, atunci nici el însuși nu va crede că are motive să se teamă de viitor.
NORICA POPA FISCHER, psiholog
Tristețea despărțirii se depășește în timp
- Se spune că primii doi ani după despărțirea părinților sunt cei mai dificili pentru copii. La ce ne putem aștepta, în această perioadă?
- Chiar și cei mai mari dintre ei reacționează cu o teamă existențială: "Ce se va întâmpla acum cu mine?" și sunt cuprinși de o melancolie apatică. Cei mai mici recad în modele mai vechi de comportament emoțional, își sug degetul sau urinează noaptea în somn. Copiii de vârstă școlară devin agitați ori au rezultate slabe la învățătură. Cunosc cazul unui băiat, care nu mai putea să stea liniștit la ore, fiindcă se grăbea să ajungă acasă, ca să se asigure că măcar mama lui se mai află acolo. Uneori, chiulea de la școală și o pândea când ieșea de la serviciu. În ce-i privește pe adolescenți, ei se înstrăinează, adesea, de casa părintească și o pot lua pe drumul alcoolului sau al drogurilor. Însă toate aceste fenomene pot dispărea, dacă părinții reușesc să le redea copiilor sentimentul de siguranță, pierdut prin destrămarea familiei.
- Cum anume ar trebui să procedeze?
- Să stea împreună de vorbă cu copiii, să le spună că urmează să se despartă și să le explice că motivul are legătură doar cu propriile lor sentimente. Și să-i încredințeze că amândoi vor fi în continuare prezenți, ori de câte ori copiii vor avea nevoie de sprijinul lor.
- Important este ca ei să-și și respecte promisiunea...
- Eu i-aș sfătui pe părinți să-și ia un angajament ferm, un fel de jurământ. Să se prindă de mână cu toții, iar părinții să promită că nu vor începe să se certe din pricina copiilor sau să se ponegrească reciproc. Pare banal, însă în acest mod, copilul poate fi eliberat de simțământul lui de teamă și neputință. De acum înainte, el va ști că are dreptul să fie în dezacord cu eventualele derapaje ale părinților - și să pretindă de la ei ceea ce i s-a făgăduit pe un ton atât de solemn.
- Ce se va întâmpla mai departe?
- Din majoritatea studiilor reiese că, după trei-patru ani, lucrurile reintră în ordinea lor firească. Este întocmai ca și cu anii de doliu. Tristețea se depășește în timp. La început, trebuie să ai răbdare cu suferința copilului, chiar dacă rezultatele lui la școală sunt deocamdată nesatisfăcătoare. Mai degrabă m-aș neliniști dacă aș vedea că niște copii mai mici de 14-15 ani continuă să funcționeze din cale afară de normal, ba chiar manifestând deplină înțelegere față de atitudinea adulților. În asemenea cazuri, există pericolul ca, de dragul părinților, ei să nu-și exteriorizeze durerea, mânia și frica, purtându-le în sufletul lor pentru mult timp. Oricum, divorțul părinților le produce copiilor o vânătaie pe suflet, care nu dispare ușor. Uneori, niciodată.
- Să discuți deschis cu copiii, să te ocupi de educația lor împreună cu fostul tovarăș de viață, față de care ai, adesea, resentimente, chiar dacă acum trăiți separat. Toate acestea par să ceară la fel de mult efort ca o ascensiune pe Everest...
- Așa și este, mai ales în cuplurile unde unul din parteneri nu poate depăși ruptura sentimentală a divorțului. Mereu există un "atârnat", un tată, o mamă, dependenți de fostul lor partener. Mai ales când acesta își reface viața, ba chiar mai face un copil, tragedia se află la apogeu. Toată suferința și umilința se transformă în ură, în otravă, în dorința de răzbunare, jucate la scenă deschisă în fața copilului, obligat să devină martor, ba chiar și judecător. Desigur, recomandările noastre, ca psihologi, sunt îndemnuri raționale: oricât te chinuie suferința, nu vei putea niciodată să scoți din viața ta pe omul împreună cu care ai adus pe lume un copil. Va trebui să comunici mereu cu el, chiar dacă aspectele principale, cum ar fi întreținerea copilului și relațiile cu el, sunt deja clarificate. Dacă vor să-și facă datoria ireproșabil, părinții vor fi obligați să se înțeleagă mai bine acum decât înainte, când formau un cuplu.
DINA BRAN
FOTO: DREAMSTIME (5)