- Când a fost ales preşedinte în 2004, Traian Băsescu avea în spate un partid solid, PD, o alianţă, D.A., care reunea tot ce se putea numi atunci opoziţie politică democratică. În perspectiva alegerilor parlamentare din 2016, el este susţinut de un partid rezultat din fuziunea a doi pitici politici, care abia dacă poate spera la atingerea pragului electoral de 5%. La alegerile locale din 5 iunie, PMP, partidul domnului Băsescu şi al Elenei Udrea s-a situat sub acest prag, cu numai 4,3% din votul politic, adică votul pentru Consiliile Judeţene, singurul care indică gradul de popularitate al unui partid în rândul alegătorilor. La fel şi UNPR, care a obţinut puţin peste 2,5%. Să nu credem însă că fuziunea celor doi pigmei garantează un rezultat electoral egal cu suma procentelor obţinute de fiecare în parte, deci aproape 7% din sufragii, căci, după cum a demonstrat practica politică, de multe ori procentul final obţinut de un partid rezultat dintr-o fuziune poate rămâne acelaşi cu cel al partidului dominant: cu alte cuvinte, noul PMP, care va fi perceput tot ca partidul lui Traian Băsescu, are toate şansele să obţină tot atât cât a obţinut liderul său la locale, adică sub 5%. Dar dacă fuziunea UNPR-PMP nu este o garanţie a succesului electoral la legislative, aceasta nu înseamnă că nu oferă nici un avantaj, doar că avantajele în cauză sunt de ordin pragmatic, sau mai degrabă contabil. Astfel, noul partid va avea un total de 2.518 consilieri locali şi 51 de consilieri judeţeni, "fiind prima condiţie pentru a deveni partid subvenţionat de la stat'', după cum se lăuda Traian Băsescu, dezvăluind unul din calculele ce au stat la baza fuziunii. Iată o ambiţie demnă de un fost şef de stat! Potrivit celui de-al doilea calcul al domnilor Băsescu şi Steriu, PMP ar deveni a treia forţă politică în Camera Deputaţilor, dar numai dacă nu se repetă evoluţiile de la Senat, unde grupul UNPR a fost decimat de PSD. Totodată, după anunţarea fuziunii, organizaţia de tineret a UNPR a trecut în masă la PSD, ceea ce slăbeşte din start PMP. Pe lângă câştigurile pe termen scurt, fuziunea despre care vorbim are darul de a-i regrupa pe principalii prieteni politici ai Elenei Udrea, sub bagheta fostului preşedinte. Deşi fostul lider UNPR, Gabriel Oprea, a rămas independent şi nu a intrat în noul partid, bilanţul său apasă greu asupra PMP, după fuziune, pentru că UNPR nu s-a rupt de el decât formal, în scopul evitării unui cost politic prea mare, dar nu s-a dezis niciodată de fostul vice-premier. Imaginea de partid al penalilor va fi astfel greu de şters. Cum Traian Băsescu însuşi critică pe unde poate justiţia şi acţiunile anti-corupţie, iar altceva nu prea ştim despre proiectul politic al PMP, putem conchide că fostul preşedinte poate, în cel mai bun caz, spera, la un loc la periferia politicii româneşti, în niciun caz în centrul ei.
- Pentru Europa, acordul cu Turcia privind închiderea căilor de migraţie prin Marea Egee este crucial. Un nou val de refugiaţi ar fi catastrofal pentru UE. Or, după recenta lovitură de stat, Turcia pare să se islamizeze şi să se îndepărteze de Europa. Ce ne aşteaptă în viitor?
- Nu ne aşteaptă nimic bun, dar nu putem deocamdată evalua dimensiunile răului care este pe cale să se producă în Turcia, acolo unde preşedintele Erdogan dă acum propria sa lovitură democraţiei şi statului de drept, prin arestarea a mii de judecători şi procurori şi a peste 1500 de decani de universităţi şi sute de profesori, iar adepţii săi cer în stradă reintroducerea pedepsei cu moartea. Dacă s-ar ajunge acolo, relaţiile cu UE ar intra în impas, iar acordul privind blocarea căilor de migraţie spre UE ar fi compromis. Oricum, acest acord se afla deja în dificultate în Germania şi în Franţa, unde caracterul tot mai pronunţat dictatorial al regimului Erdogan a generat o opoziţie fermă din partea mai multor politicieni şi partide. După toate probabilităţile, Erdogan va aplica la adresa UE arma şantajului, pe care o foloseşte tot mai des, pentru a bloca orice sancţiune economică sau politică sub ameninţarea reluării exodului de refugiaţi. Talentele diplomatice ale Comisiei Europene şi ale doamnei Merkel vor fi greu puse la încercare. Există, totuşi, o vagă speranţă: Turcia are nevoie de relaţiile economice cu UE ca de aer, asfel încât s-ar putea să se oprească totuşi pe marginea prăpastiei.
Marile pierderi se vor înregistra însă în domeniul securităţii, căci, dacă a doua armată a NATO, care numără în jur de 400.000 de militari, va fi destabilizată prin numirea în posturi de comandă, în locul celor arestaţi pentru participarea la tentativa de lovitură de stat, a unor ofiţeri selectaţi nu pe merit, ci pe criteriile loialităţii faţă de preşedinte şi, respectiv, pietăţii musulmane, atunci apărarea flancului sud-estic al NATO şi securitatea Mării Negre vor avea de suferit, ceea ce ne priveşte direct, pentru că noi contam pe o colaborare navală cu Turcia, menită să contracareze ofensiva Rusiei, şi pe participarea militarilor turci la brigada internaţională decisă la ultimul summit al Alianţei. Totodată, conflictele mocnite au reizbucnit, mai ales cel cu kurzii. În ceea ce ne priveşte direct, iată-ne implicaţi în lupta iraţională a preşedintelui Erdogan, împotriva clericului moderat Fetullah Gulen, fostul său aliat şi actual critic, ale cărui fundaţii au deja 12 şcoli în România, după cum ne-a amintit cu reproş Ambasadorul Turciei la Bucureşti. Oare guvernul va ceda dacă i se va cere închiderea lor? Ar fi o capitulare ruşinoasă. Totodată, evoluţiile nedemocratice din Turcia ne oferă şansa de a renunţa la proiectul marii moschei pe care domnul Erdogan vrea s-o construiască în nordul Capitalei. Pentru aceasta, ar trebui ca domnii Cioloş şi Iohannis să fie acei lideri curajoşi, inteligenţi şi cu convingeri euroatlantice ferme de care avem nevoie şi ca un subaltern penibil al lui Erdogan, ca Victor Ponta, să nu mai ajungă vreodată la cârma ţării.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
