- Când a fost ales președinte în 2004, Traian Băsescu avea în spate un partid solid, PD, o alianță, D.A., care reunea tot ce se putea numi atunci opoziție politică democratică. În perspectiva alegerilor parlamentare din 2016, el este susținut de un partid rezultat din fuziunea a doi pitici politici, care abia dacă poate spera la atingerea pragului electoral de 5%. La alegerile locale din 5 iunie, PMP, partidul domnului Băsescu și al Elenei Udrea s-a situat sub acest prag, cu numai 4,3% din votul politic, adică votul pentru Consiliile Județene, singurul care indică gradul de popularitate al unui partid în rândul alegătorilor. La fel și UNPR, care a obținut puțin peste 2,5%. Să nu credem însă că fuziunea celor doi pigmei garantează un rezultat electoral egal cu suma procentelor obținute de fiecare în parte, deci aproape 7% din sufragii, căci, după cum a demonstrat practica politică, de multe ori procentul final obținut de un partid rezultat dintr-o fuziune poate rămâne același cu cel al partidului dominant: cu alte cuvinte, noul PMP, care va fi perceput tot ca partidul lui Traian Băsescu, are toate șansele să obțină tot atât cât a obținut liderul său la locale, adică sub 5%. Dar dacă fuziunea UNPR-PMP nu este o garanție a succesului electoral la legislative, aceasta nu înseamnă că nu oferă nici un avantaj, doar că avantajele în cauză sunt de ordin pragmatic, sau mai degrabă contabil. Astfel, noul partid va avea un total de 2.518 consilieri locali și 51 de consilieri județeni, "fiind prima condiție pentru a deveni partid subvenționat de la stat'', după cum se lăuda Traian Băsescu, dezvăluind unul din calculele ce au stat la baza fuziunii. Iată o ambiție demnă de un fost șef de stat! Potrivit celui de-al doilea calcul al domnilor Băsescu și Steriu, PMP ar deveni a treia forță politică în Camera Deputaților, dar numai dacă nu se repetă evoluțiile de la Senat, unde grupul UNPR a fost decimat de PSD. Totodată, după anunțarea fuziunii, organizația de tineret a UNPR a trecut în masă la PSD, ceea ce slăbește din start PMP. Pe lângă câștigurile pe termen scurt, fuziunea despre care vorbim are darul de a-i regrupa pe principalii prieteni politici ai Elenei Udrea, sub bagheta fostului președinte. Deși fostul lider UNPR, Gabriel Oprea, a rămas independent și nu a intrat în noul partid, bilanțul său apasă greu asupra PMP, după fuziune, pentru că UNPR nu s-a rupt de el decât formal, în scopul evitării unui cost politic prea mare, dar nu s-a dezis niciodată de fostul vice-premier. Imaginea de partid al penalilor va fi astfel greu de șters. Cum Traian Băsescu însuși critică pe unde poate justiția și acțiunile anti-corupție, iar altceva nu prea știm despre proiectul politic al PMP, putem conchide că fostul președinte poate, în cel mai bun caz, spera, la un loc la periferia politicii românești, în niciun caz în centrul ei.
- Pentru Europa, acordul cu Turcia privind închiderea căilor de migrație prin Marea Egee este crucial. Un nou val de refugiați ar fi catastrofal pentru UE. Or, după recenta lovitură de stat, Turcia pare să se islamizeze și să se îndepărteze de Europa. Ce ne așteaptă în viitor?
- Nu ne așteaptă nimic bun, dar nu putem deocamdată evalua dimensiunile răului care este pe cale să se producă în Turcia, acolo unde președintele Erdogan dă acum propria sa lovitură democrației și statului de drept, prin arestarea a mii de judecători și procurori și a peste 1500 de decani de universități și sute de profesori, iar adepții săi cer în stradă reintroducerea pedepsei cu moartea. Dacă s-ar ajunge acolo, relațiile cu UE ar intra în impas, iar acordul privind blocarea căilor de migrație spre UE ar fi compromis. Oricum, acest acord se afla deja în dificultate în Germania și în Franța, unde caracterul tot mai pronunțat dictatorial al regimului Erdogan a generat o opoziție fermă din partea mai multor politicieni și partide. După toate probabilitățile, Erdogan va aplica la adresa UE arma șantajului, pe care o folosește tot mai des, pentru a bloca orice sancțiune economică sau politică sub amenințarea reluării exodului de refugiați. Talentele diplomatice ale Comisiei Europene și ale doamnei Merkel vor fi greu puse la încercare. Există, totuși, o vagă speranță: Turcia are nevoie de relațiile economice cu UE ca de aer, asfel încât s-ar putea să se oprească totuși pe marginea prăpastiei.
Marile pierderi se vor înregistra însă în domeniul securității, căci, dacă a doua armată a NATO, care numără în jur de 400.000 de militari, va fi destabilizată prin numirea în posturi de comandă, în locul celor arestați pentru participarea la tentativa de lovitură de stat, a unor ofițeri selectați nu pe merit, ci pe criteriile loialității față de președinte și, respectiv, pietății musulmane, atunci apărarea flancului sud-estic al NATO și securitatea Mării Negre vor avea de suferit, ceea ce ne privește direct, pentru că noi contam pe o colaborare navală cu Turcia, menită să contracareze ofensiva Rusiei, și pe participarea militarilor turci la brigada internațională decisă la ultimul summit al Alianței. Totodată, conflictele mocnite au reizbucnit, mai ales cel cu kurzii. În ceea ce ne privește direct, iată-ne implicați în lupta irațională a președintelui Erdogan, împotriva clericului moderat Fetullah Gulen, fostul său aliat și actual critic, ale cărui fundații au deja 12 școli în România, după cum ne-a amintit cu reproș Ambasadorul Turciei la București. Oare guvernul va ceda dacă i se va cere închiderea lor? Ar fi o capitulare rușinoasă. Totodată, evoluțiile nedemocratice din Turcia ne oferă șansa de a renunța la proiectul marii moschei pe care domnul Erdogan vrea s-o construiască în nordul Capitalei. Pentru aceasta, ar trebui ca domnii Cioloș și Iohannis să fie acei lideri curajoși, inteligenți și cu convingeri euroatlantice ferme de care avem nevoie și ca un subaltern penibil al lui Erdogan, ca Victor Ponta, să nu mai ajungă vreodată la cârma țării.