Ciobani fără frontiere - Novăcenii

- Cea mai liberă meserie a românilor e ciobănia. Şi cea mai veche. Fraţi cu munţii, ciobanii n-au avut nevoie, în veci, de "paşaport" pentru oi. Nici măcar sub stăpânire străină, când sate întregi de ardeleni au bejenit la fraţii din sud, luându-şi turmele, dar şi tradiţia după ei. -

Dacă prin jocul istoriei, între fraţii români ce lo­­­cuiau de-o parte şi de alta a Carpaţilor s-au înăl­ţat, uneori, graniţe, a existat tot­dea­­una un soi de români pentru care bornele de hotar n-au avut o valoare mai mare decât aceea a unor pietre ne­trebnice. Aceştia au fost ciobanii: ciobanii fără fron­tiere din Mărginimea Sibiului. Stăpâni pe munţi, stă­pâni pe turme, stăpâni pe "Vămile Cu­cu­lui", ei au avut totdeauna "poduri" de trecere dintr-o pro­vincie ro­­mânească într-alta, pe care, odată cu ei, circula li­ber şi spiritul naţional. Când viaţa a fost suportabilă, cio­banii au rămas să trăiască la Jina, Ră­şinari, Sălişte sau Poiana Sibiului. Când auto­rităţile che­zaro-crăieşti au impus restricţii prea aspre, dorind să in­troducă robia şi în satele de la munte, o parte din ciobănimea transil­văneană a plecat. Oa­meni învăţaţi cu libertatea şi cre­dinţa ortodoxă, "un­gu­renii" au fugit peste munţi, unii stabilindu-se la poalele din sud ale Carpaţilor, alţii luând drumul lung al câmpiilor române, până în stepele Donului. Migra­ţia ciobanilor ardeleni, de-a lungul ultimelor două secole, reprezintă o pagină de istorie palpitantă, pe care puţini dintre urmaşii de azi ai oierilor o cunosc.

Din Parâng, în Kuban

"Regimentul nostru de vânători de munte ajun­sese cu frontul în Kuban, lângă Stalingrad. Câţiva băieţi, în frunte cu sergentul Ion Toader, au ajuns într-o seară în centrul unui sătuc ce nu părea deloc o aşezare de mujici; casele erau văruite şi acoperite cu ţiglă, cum nu prea ve­deai la săr­manii ste­pelor ru­seşti. În fie­care curte se zăreau un grajd şi o construcţie mai mi­că, un fel de casă de vară. Porţile din fier erau înalte, spri­­ji­nite pe stâlpi de piatră. Îm­pinşi de foa­­me şi de frig, sol­da­ţii au stri­gat la pri­ma casă unde au vă­zut lumină şi au în­cercat să-şi fo­lo­sească puţina rusă învăţată în tranşee, cerând moloko şi hleba (lapte şi pâine). Cum se căz­neau ei să-i explice gospodarului, mai mult din mâini decât din cuvinte, că sunt flămânzi şi îngheţaţi, bărbatul acela frumos la faţă, cu părul alb, retezat pe frunte, şi o cămaşă de in cusută cu «râuri» negre, a spus:
- Măi băieţi, dar voi sunteţi români; vorbiţi ro­mâ­neşte, nu vă mai împleticiţi limba. Şi poftiţi în casă.
Bucuroşi din cale-afară, cei nouă soldaţi au trecut pragul unei încăperi spaţioase, pe ai cărei pereţi erau agă­ţate covoare de lână, tablouri de familie şi farfurii de lut colorate. O bătrână şi doi tineri şedeau în jurul unei mese ro­tun­de, joase. Pe masă, resturile unei mă­măligi, câteva bucăţi de brânză şi o ulcea cu smân­tână. Adevărate rarităţi pe vreme de război.
- Moşule, de unde ştii româneşte? - a întrebat sergentul.
- Măi copii, eu sunt cioban din Novaci, un sat gorjean de sub Munţii Parâng. De loc sunt din Poiana Sibiului, din Ardeal, dar am fugit peste munţi ca să nu mă ia la oastea ungu­rească - a răspuns omul. Am ajuns aici din în­tâm­plare, pe când mă aflam cu tur­mele în Transnistria. Eram mai mulţi ciobani, fiindcă prin părţile astea găseam iarbă bună şi clienţi pentru caş. S-a întâmplat că a izbucnit re­vo­luţia lui Lenin şi ne-au prins bolşe­vicii. Crânceni oameni! Ne-au îm­pins sub amenin­ţarea baionetelor către răsărit, spu­nând că o să trăim bine sub ei. Ziceau că n-are rost să ne întoarcem aca­să, că România avea să fie distrusă de ger­mani şi de unguri... Aşa s-a întâmplat de-am rămas, ne-am însurat copiii şi am întemeiat satul ăsta. Astăzi, suntem peste 50 de fa­milii.
În timp ce baciul vorbea, cei din casă s-au pus pe jelit, iar vecinii - români şi ei - lua­seră prispa cu asalt. Cu ochii în lacrimi, cei mai mulţi în­trebau de munţi. Doreau să ştie cum arată poienile, dacă mai sunt stâ­nile la locul lor, pe Urdele, pe Cărbunele, pe Brabeţi. Erau curioşi cum a fost la Unirea din 1918, cum au pă­răsit grănicerii unguri hotarele, ce s-a ales de ca­ba­nele de vâ­nă­toare ale gro­filor. Mai mulţi au întrebat dacă se mai fac nedeile în Poiana Muierii. Când au auzit că da, parcă le-ar fi luat obrajii foc. Unii şi-au trântit pălăriile de pământ şi au prins a lovi cu pumnii în ma­să, s-o fărâme... Ur­maşii lor or mai fi şi acum în Cau­caz, căci şi acolo este o matcă bună pentru oierit. Dar ca în Parâng, orice s-ar spune, nu poate fi."

Apa cu două inimi

Povestitorul întâmplării de mai sus este inginerul Gheorghe Cu­ţuligă din Novaci, mare colec­ţionar de documente şi fotografii, proprietarul unei biblioteci impresionante şi al unei superbe case din 1835. Deşi a lucrat toată viaţa în domeniul "hidro", fiind şeful Uzinei Electrice din localitate, Gheorghe Cuţuligă a fost curios să afle de ce erau novăcenii "de două fe­luri": moşneni şi ungureni. El a observat, încă din co­pi­lărie, că Novaciul parcă ar avea două inimi, una pe stânga Gilortului, cealaltă pe dreapta.

***

Se pare că primul "ungurean" (cioban din Ardeal) refugiat la Novaci, strămoşul "străinilor" de azi, a fost un participant la Răs­coala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1785), un anume Toma Căluşeru. După executarea pe roată a moţi­lor martiri, autorităţile imperiale au de­clanşat prigoana împotriva răsculaţilor. Nu se cu­noaş­te numă­rul celor executaţi, închişi în tem­niţe sau strămutaţi de pe pămân­turile lor, după cum nu se ştie nici numărul celor care au luat drumul codrilor sau al refugiului la româ­nii de peste Carpaţi. Dar este sigur că Toma Căluşeru nu a fost sin­gurul care şi-a construit o colibă în Novaci, în poienile sterpe de pe malul stâng al Gilortului, aflân­du-şi astfel scăparea la fraţii "de un sânge şi de-o credinţă". Un val însemnat de refugiaţi este con­semnat în preajma Primului Răz­boi Mondial, când presiunea cato­lică şi înăsprirea con­diţiilor de trai în Imperiu deveniseră de ne­su­portat. Oamenii şi-au luat fami­liile şi câteva bunuri pe care le-au legat pe spinarea măgăruşilor şi, în spa­tele turmelor, ocolind pi­chetele de grăniceri, nu s-au oprit decât pe malul râului ce împarte azi Novaciul în două: Gilortul. La început, şi-au construit colibe asemănă­toa­re cu stânile. Deşi trăiau la poale de mun­te, novă­cenii autoh­toni nu se ocupau cu oieritul, iar in­vazia zecilor de mii de oi trebuie să-i fi luat prin sur­prin­dere pe mulţi dintre ei. Un singur om a avut luciditatea de a lua o hotărâre potrivită cu situaţia: Dumitru Brezu­lescu, fondatorul Băncii Populare "Gilortul", una dintre cele dintâi bănci de tip cooperatist din ţară. El şi-a dat seama că ciobanii vor aduce bogăţie şi un nou stil de viaţă în Novaci; prin urmare, a cum­pă­rat cu banii băncii părţi din moşiile boiereşti de pe ma­­lul stâng al Gilortului, cu care, în anul de graţie 1908, a împroprietărit primele 80 de familii de un­gu­reni.
Pe dată, s-a văzut că "veneticii" aveau un nivel de trai mai ridicat decât localnicii. De se duceau la vale cu căruţele cu scânduri, unt, mere şi brânză, stârneau uimire şi invidie în locurile de popas. Când sco­teau "băcuii" brişca de la chimir şi tăiau pâine albă, slă­nină, ceapă şi brânză de burduf, se strângeau copiii de ţărani ca la urs. Cu pătulele pline de grâu şi po­rumb, oltenii din lunca Jiului nu reuşeau să-şi scoa­tă fami­liile din zeamă de urzici şi mămăligă. Din acei ani datează însă şi perfida alarmă: "Feriţi-vă, vine Tran­silvania peste noi!". În realitate, oierii din Mărgi­nimea Sibiului au fost primiţi cu bra­ţele des­chise în toată zona subcarpatică. Până la urmă, ei şi-au plătit cu vârf şi îndesat "găzduirea", con­taminându-şi fra­ţii ţinuţi sub obroc turcesc cu va­lori precum simţul pro­prie­tă­ţii, des­chiderea spre lume şi ideea naţională.

Hora din Plaiul Mare

Când Dumitru Vonica din Răchita (comuna Poiana Sibiului) a ajuns, trecând peste munţi, în Novaci, era o zi de sărbătoare din anii de domnie ai luminatului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În faţa câr­ciu­mii lui Cernăzeanu cel bătrân, horă mare, cu "Aolică" şi "Daolică", lăutarii vestiţi ai locului. Ca să-şi ferească muşteriii de praf, crâş­măreasa cea tânără pândeşte fiecare pauză a jocului şi trece iute cu găleata cu apă pes­te "ringul" de dans. Cerând la început o cin­zeacă de "tărie", omul nostru nu-şi as­cunde ne­plăcerea de a descoperi moliciunea leşinată a rachiului oltenesc, dar găseşte, în cele din urmă, că are o aromă plăcută, ce te îndeamnă parcă la poveşti. Pe neaşteptate, câţiva no­vă­­ceni îşi trag scaunul aproape, comandă umplerea ulcelelor şi-l îndeamnă pe noul venit să vorbească. Le place cum a reuşit baciul să înşele vigilenţa ungurilor de la graniţă, lăsând turma să pască singură, el furi­şându-se cu câinii pe coama Mohorului şi ieşind tiptil tocmai la Piatra Tăiată, în România. Restul "misiunii" a fost îndeplinit de Lăbuş, Ursu şi Florea, ciobăneşti dresaţi anume să aducă oile la stăpân. Cârciumarul îi schimbă omului cinzeaca de tescovină cu o ulcea smăl­ţuită, în care toarnă cel mai bun vin al casei. Apoi, în semn de admiraţie, îi oferă găzduire peste noapte şi-i spune că-şi poate construi o colibă pe una din poie­nile mă­răcinoase de peste râu. Dumitru este mul­ţu­mit de primirea făcută de fraţii novăceni. Privirea îi cade pe Maria, o fată firavă, ce stă rezemată de prispa casei de peste drum. Îi face semn şi o cheamă la joc. În iţarii săi albi şi strânşi pe picior, cu chimirul lat de piele şi că­maşa albă, brodată cu negru, cu pălăria cu boruri în­gus­te, "străinul" i-a făcut o frumoasă impre­sie fetei. După vreo trei duminici de joc, în care poie­narul i-a în­văţat pe localnici nişte "învârtite" din acelea de-ţi sărea pălăria la zece metri, cel devenit de-acum "Mitică" îşi va lega viaţa de tânăra novă­cean­că, pe care o aştepta o soartă bună, cu mulţumire şi dar de şapte copii. Cadoul de nuntă primit de la mân­drul său băr­bat a fost o icoană cum nu se mai vă­zuse în Novaci, cu Măicuţa Domnului îmbrăcată în roşu purpuriu. Era o icoană veche, de pe timpul crăi­şo­rului Horea, sin­gura avere cu care tre­cuse flăcăul printre grăniceri. Fiind vremea bună, nun­ta s-a ţinut într-o po­ieniţă de pe malul stâng al apei, iar dansul pe acelaşi mal, chiar în dreptul cârciumii lui Cernăzeanu, pe un pla­tou numit Plaiul Mare. Locul va rămâne mul­tă vre­me vatra de dans a ungurenilor, spre care se vor scur­ge, cu timpul, tot mai multe perechi de moşneni, că - deh! - muzica "băcuilor" era mai veselă, hora mai săltată, stri­găturile mai pline de învăţături. Pe ne­simţite, novă­cencele n-au mai deose­bit portul de câm­pie de cel de munte, găsind că fusta, brăcirile, şoarţele, piep­tarul şi cârpa neagră cu ciucuri, cămaşa albă bro­dată cu fir negru şi cu mânecile scurte până la cot, înfoiate ca o coadă de păun, sunt mai uşor de purtat şi chiar de confecţionat. În câteva decenii, portul local­nicilor a dispărut în lăzile cu obiecte nefo­lositoare, costumul ciobanilor sibieni devenind singu­rul costum novă­cean. Iar ca să-i menţină puri­tatea, cei mai înstă­riţi îşi vor comanda hainele peste munţi, în Mărgi­nimea Sibiului, la meşteri po­ienari sau jinari.

Pogorârea Mioriţei

Principala stradă a Novaciului "ungurenesc" se nu­meşte "Scăriţa". Porneşte de pe malul râului şi urcă spre munte. Am dorit să vedem cât mai păstrează casele din arhitectura de peste munţi. Din fe­ricire, des­tul de mult. Curţile sunt închise pe trei laturi (casa mare, casa mică, grajdul), au porţi înalte, deşi din fier forjat, "transparente", de influenţă "su­distă". Gardu­rile, şi ele, s-au lăsat parcă trase în jos, după moda locului. Acoperişurile sunt din ţiglă, pris­pele şi cerda­curile - din lemn. Modelul adus de la Po­iana şi Răşinari a fost copiat şi de lo­calnici. Cu tim­pul, arhi­tectura gospodăriilor un­gu­renilor s-a în­tins în întreg nordul Gorjului. Firea oamenilor a rămas însă, pe mai de­parte, oleacă diferită de a celor din sud.

*

Odată cu întemeierea "sloboziei" Novacilor, moş­nenii au observat că noii lor consăteni nu se jură în tri­bunale, nu merg ca martori, nu dau în judecată pe nimeni. De multe ori, alegeau să piardă în justiţie, decât să comită "păcatul" jurământului. Nici în ziua de azi situaţia nu e prea mult schimbată; in­frac­ţio­na­li­tatea la ungu­reni este extrem de redusă. Dacă şi-au lăsat locurile de naştere cu destulă jale, viaţa lor prin­tre fraţii din sudul munţilor fiind totuşi o viaţă de exil, cio­banii au rămas, cu toate acestea, oameni veseli, pe­trecăreţi. Ei au adus nedeile ca semn de schimbare a anotimpurilor şi de perpetuare a ritualurilor oiereşti.
Blonzi cu ochi albaştri, ungurenii au adus cu­rajul înfruntării naturii şi a fiarelor pădurii, dorul de libertate, iubirea pentru spaţiile deschise, ataşamentul faţă de animale. Forţa lor civili­zatoare a fost însă şi mai puternică: au adus în Novaci şi în împrejurimi organizarea gospo­dăriei, maşina de tors, morile manuale de furaje. Sfidând "legământul" bătrânului Deceneu, cel care-i obligase pe daci să-şi taie viile, poienarii le-au reamintit no­vă­cenilor ştiinţa culturii viţei-de-vie. Au înlocuit, apoi, din alimentaţie azima de tip oriental, cu pâinea cres­cută cu spumă de prune. În locul co­păilor din lemn de salcie, ei foloseau ciuberele de fag pentru păstrarea căr­nii de porc de la Crăciun, iar bună­tăţi precum brânza de burduf, jintiţa, urda şi tocanul de berbec au fost adu­se tot din Mărgi­nime. Întreaga zo­nă sub­car­patică a intrat, de-a lungul se­colelor, în sfera de in­flu­enţă a "Mio­riţei". Lu­mea câmpiei, naivă şi ig­no­rantă, nu pu­tea pricepe de ce-şi înmoaie ciobanii ar­deleni că­măşile în seu de oaie şi de ce-şi cos cioa­recii direct pe picior. Gesturi magice, gân­deau unii mai "răsăriţi". Au tre­cut ani buni până să-şi dea moşnenii seama (şi să le ur­meze obiceiul) că ciobanii nu se îm­bolnăveau fiindcă păduchilor nu le pla­ce grăsimea de oaie. Nici rugii cei prea ascuţiţi din mun­te nu se pot agăţa de cioa­recii strânşi pe pulpe şi nici viperele cele iuţi nu-şi puteau înfige dintele ucigaş, în ţesătura deasă, îmbibată cu seu.

Povestea păstoraşului orb

Moş Ion, în vârstă de 85 de ani, este pri­mul ungurean "poienar" care a stricat tradi­ţia de familie, părăsind, fără voie, ciobănia. Întors de pe front, de la Odesa, cu zeci de schije în mâini şi picioare, cu degete şi părţi din "tiuga" capului - lipsă, a suferit amarnic când şi-a dat seama că po­ieniţele de pe Căr­bunele vor rămâne de-a pururi doar chi­nu­i­toare amintiri."Văzând aşa necaz", spune moş Ion, izbucnind la fiecare două-trei mi­nute în plâns, "am vândut sutele de oi moş­tenite de la bietul tata şi m-am făcut căruţaş. Căram brân­za vecinilor, la târg, cu boii." Drama sa de invalid a fost, într-un fel, moş­tenită. Tatăl său, Ion, avusese şi el, în anii de şcoală, un accident. Pe când venea într-o zi acasă, cu cărţile vârâte în straiţă, iaca un muscoci vijelios şi bâ­zâ­itor că îi dă târcoale. Băiatul şi-a scos săcăteul de pe umăr şi a dat să-l alun­ge, dar nu se ştie cum s-a-ntors, cum s-a ferit, că satanica zbură­toare l-a înţepat drept în lumina ochiului. Cum nu prea erau pe atunci doc­tori la tot pasul, în cele din urmă, după toate un­sorile băbeşti, ochiul ne­fericitului a fost pierdut. Luându-şi adio de la şcoală, Ion, ciobănaşul chior, s-a avântat sus în munţi şi, când a putut, a rămas acolo şi iarna. Să fi împlinit vârsta iubitu­lui nostru Mântuitor când, într-o bună zi, aler­gând pe pajişte să prindă un ber­becuţ ca să-i agaţe clopoţelul de gât, cum s-a-ntors, cum s-a ferit de zba­te­rea animalului, că i-a sărit clopoţelul drept în lu­mina ochiului bun. Cu o iuţeală ne­în­chi­puită, zarea pla­iu­rilor atât de dragi, vârfurile bra­zilor, albeaţa turmelor şi cărarea şerpuită ce du­cea la stână au dispărut din faţa lui. Suferinţa i-a fost atât de aspră, că, vre­me de şase luni, n-a vor­bit cu nimeni. Apoi a coborât în Novaci, s-a însurat întâi cu Ioana, o vă­du­vă miloasă, apoi, după moartea ei prematură, cu Joiţa din Cisnădie, o muiere cre­din­cioasă care i-a crescut cei doi băieţi, rămaşi calici şi orfani pe bătătură. Aşa s-a ridicat Ion, cu ma­mă vitre­gă şi tată orb, de-a ajuns întâi "premilitar de frunte", iar, puţin mai încolo, erou ciopârţit de schi­je într-o pajişte rusească. Ţine cu mândrie tăcută la originea sa ciobănească şi are grijă să-mi atragă aten­ţia asupra străzii "Scăriţa": "Ia să te uiţi, cât îi cartierul de lung, să vezi cum sunt aşezate casele; de vezi vreuna cu faţa la vale, e semn că acolo s-a pierdut ru­da ciobănimii; de le vezi cu faţa la deal, spre munte, aco­lo flacăra e încă vie. Ciobanii nu pot trăi fără să-şi arun­ce ochii spre munţi. Tata, orbul, spunea că, în une­le duminici de vară, privea ore întregi spre Poiana Muierii, unde se ţin nedeile, zărind ca prin ceaţă, cu ochii minţii, iarba şi stâncile. Iar când de prin pajiştile înflorite se auzea şi câte un glas de mioare, era fericit, chiar dacă la gâtul lor răsunau blestemaţii ăia de clopoţei...".

Fotografii: DUMITRU BUDRALA