Dacă prin jocul istoriei, între frații români ce locuiau de-o parte și de alta a Carpaților s-au înălțat, uneori, granițe, a existat totdeauna un soi de români pentru care bornele de hotar n-au avut o valoare mai mare decât aceea a unor pietre netrebnice. Aceștia au fost ciobanii: ciobanii fără frontiere din Mărginimea Sibiului. Stăpâni pe munți, stăpâni pe turme, stăpâni pe "Vămile Cucului", ei au avut totdeauna "poduri" de trecere dintr-o provincie românească într-alta, pe care, odată cu ei, circula liber și spiritul național. Când viața a fost suportabilă, ciobanii au rămas să trăiască la Jina, Rășinari, Săliște sau Poiana Sibiului. Când autoritățile chezaro-crăiești au impus restricții prea aspre, dorind să introducă robia și în satele de la munte, o parte din ciobănimea transilvăneană a plecat. Oameni învățați cu libertatea și credința ortodoxă, "ungurenii" au fugit peste munți, unii stabilindu-se la poalele din sud ale Carpaților, alții luând drumul lung al câmpiilor române, până în stepele Donului. Migrația ciobanilor ardeleni, de-a lungul ultimelor două secole, reprezintă o pagină de istorie palpitantă, pe care puțini dintre urmașii de azi ai oierilor o cunosc.
Din Parâng, în Kuban
"Regimentul nostru de vânători de munte ajunsese cu frontul în Kuban, lângă Stalingrad. Câțiva băieți, în frunte cu sergentul Ion Toader, au ajuns într-o seară în centrul unui sătuc ce nu părea deloc o așezare de mujici; casele erau văruite și acoperite cu țiglă, cum nu prea vedeai la sărmanii stepelor rusești. În fiecare curte se zăreau un grajd și o construcție mai mică, un fel de casă de vară. Porțile din fier erau înalte, sprijinite pe stâlpi de piatră. Împinși de foame și de frig, soldații au strigat la prima casă unde au văzut lumină și au încercat să-și folosească puțina rusă învățată în tranșee, cerând moloko și hleba (lapte și pâine). Cum se căzneau ei să-i explice gospodarului, mai mult din mâini decât din cuvinte, că sunt flămânzi și înghețați, bărbatul acela frumos la față, cu părul alb, retezat pe frunte, și o cămașă de in cusută cu «râuri» negre, a spus:
- Măi băieți, dar voi sunteți români; vorbiți românește, nu vă mai împleticiți limba. Și poftiți în casă.
Bucuroși din cale-afară, cei nouă soldați au trecut pragul unei încăperi spațioase, pe ai cărei pereți erau agățate covoare de lână, tablouri de familie și farfurii de lut colorate. O bătrână și doi tineri ședeau în jurul unei mese rotunde, joase. Pe masă, resturile unei mămăligi, câteva bucăți de brânză și o ulcea cu smântână. Adevărate rarități pe vreme de război.
- Moșule, de unde știi românește? - a întrebat sergentul.
- Măi copii, eu sunt cioban din Novaci, un sat gorjean de sub Munții Parâng. De loc sunt din Poiana Sibiului, din Ardeal, dar am fugit peste munți ca să nu mă ia la oastea ungurească - a răspuns omul. Am ajuns aici din întâmplare, pe când mă aflam cu turmele în Transnistria. Eram mai mulți ciobani, fiindcă prin părțile astea găseam iarbă bună și clienți pentru caș. S-a întâmplat că a izbucnit revoluția lui Lenin și ne-au prins bolșevicii. Crânceni oameni! Ne-au împins sub amenințarea baionetelor către răsărit, spunând că o să trăim bine sub ei. Ziceau că n-are rost să ne întoarcem acasă, că România avea să fie distrusă de germani și de unguri... Așa s-a întâmplat de-am rămas, ne-am însurat copiii și am întemeiat satul ăsta. Astăzi, suntem peste 50 de familii.
În timp ce baciul vorbea, cei din casă s-au pus pe jelit, iar vecinii - români și ei - luaseră prispa cu asalt. Cu ochii în lacrimi, cei mai mulți întrebau de munți. Doreau să știe cum arată poienile, dacă mai sunt stânile la locul lor, pe Urdele, pe Cărbunele, pe Brabeți. Erau curioși cum a fost la Unirea din 1918, cum au părăsit grănicerii unguri hotarele, ce s-a ales de cabanele de vânătoare ale grofilor. Mai mulți au întrebat dacă se mai fac nedeile în Poiana Muierii. Când au auzit că da, parcă le-ar fi luat obrajii foc. Unii și-au trântit pălăriile de pământ și au prins a lovi cu pumnii în masă, s-o fărâme... Urmașii lor or mai fi și acum în Caucaz, căci și acolo este o matcă bună pentru oierit. Dar ca în Parâng, orice s-ar spune, nu poate fi."
Apa cu două inimi
Povestitorul întâmplării de mai sus este inginerul Gheorghe Cuțuligă din Novaci, mare colecționar de documente și fotografii, proprietarul unei biblioteci impresionante și al unei superbe case din 1835. Deși a lucrat toată viața în domeniul "hidro", fiind șeful Uzinei Electrice din localitate, Gheorghe Cuțuligă a fost curios să afle de ce erau novăcenii "de două feluri": moșneni și ungureni. El a observat, încă din copilărie, că Novaciul parcă ar avea două inimi, una pe stânga Gilortului, cealaltă pe dreapta.
***
Se pare că primul "ungurean" (cioban din Ardeal) refugiat la Novaci, strămoșul "străinilor" de azi, a fost un participant la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1785), un anume Toma Călușeru. După executarea pe roată a moților martiri, autoritățile imperiale au declanșat prigoana împotriva răsculaților. Nu se cunoaște numărul celor executați, închiși în temnițe sau strămutați de pe pământurile lor, după cum nu se știe nici numărul celor care au luat drumul codrilor sau al refugiului la românii de peste Carpați. Dar este sigur că Toma Călușeru nu a fost singurul care și-a construit o colibă în Novaci, în poienile sterpe de pe malul stâng al Gilortului, aflându-și astfel scăparea la frații "de un sânge și de-o credință". Un val însemnat de refugiați este consemnat în preajma Primului Război Mondial, când presiunea catolică și înăsprirea condițiilor de trai în Imperiu deveniseră de nesuportat. Oamenii și-au luat familiile și câteva bunuri pe care le-au legat pe spinarea măgărușilor și, în spatele turmelor, ocolind pichetele de grăniceri, nu s-au oprit decât pe malul râului ce împarte azi Novaciul în două: Gilortul. La început, și-au construit colibe asemănătoare cu stânile. Deși trăiau la poale de munte, novăcenii autohtoni nu se ocupau cu oieritul, iar invazia zecilor de mii de oi trebuie să-i fi luat prin surprindere pe mulți dintre ei. Un singur om a avut luciditatea de a lua o hotărâre potrivită cu situația: Dumitru Brezulescu, fondatorul Băncii Populare "Gilortul", una dintre cele dintâi bănci de tip cooperatist din țară. El și-a dat seama că ciobanii vor aduce bogăție și un nou stil de viață în Novaci; prin urmare, a cumpărat cu banii băncii părți din moșiile boierești de pe malul stâng al Gilortului, cu care, în anul de grație 1908, a împroprietărit primele 80 de familii de ungureni.
Pe dată, s-a văzut că "veneticii" aveau un nivel de trai mai ridicat decât localnicii. De se duceau la vale cu căruțele cu scânduri, unt, mere și brânză, stârneau uimire și invidie în locurile de popas. Când scoteau "băcuii" brișca de la chimir și tăiau pâine albă, slănină, ceapă și brânză de burduf, se strângeau copiii de țărani ca la urs. Cu pătulele pline de grâu și porumb, oltenii din lunca Jiului nu reușeau să-și scoată familiile din zeamă de urzici și mămăligă. Din acei ani datează însă și perfida alarmă: "Feriți-vă, vine Transilvania peste noi!". În realitate, oierii din Mărginimea Sibiului au fost primiți cu brațele deschise în toată zona subcarpatică. Până la urmă, ei și-au plătit cu vârf și îndesat "găzduirea", contaminându-și frații ținuți sub obroc turcesc cu valori precum simțul proprietății, deschiderea spre lume și ideea națională.
Hora din Plaiul Mare
Când Dumitru Vonica din Răchita (comuna Poiana Sibiului) a ajuns, trecând peste munți, în Novaci, era o zi de sărbătoare din anii de domnie ai luminatului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În fața cârciumii lui Cernăzeanu cel bătrân, horă mare, cu "Aolică" și "Daolică", lăutarii vestiți ai locului. Ca să-și ferească mușteriii de praf, crâșmăreasa cea tânără pândește fiecare pauză a jocului și trece iute cu găleata cu apă peste "ringul" de dans. Cerând la început o cinzeacă de "tărie", omul nostru nu-și ascunde neplăcerea de a descoperi moliciunea leșinată a rachiului oltenesc, dar găsește, în cele din urmă, că are o aromă plăcută, ce te îndeamnă parcă la povești. Pe neașteptate, câțiva novăceni își trag scaunul aproape, comandă umplerea ulcelelor și-l îndeamnă pe noul venit să vorbească. Le place cum a reușit baciul să înșele vigilența ungurilor de la graniță, lăsând turma să pască singură, el furișându-se cu câinii pe coama Mohorului și ieșind tiptil tocmai la Piatra Tăiată, în România. Restul "misiunii" a fost îndeplinit de Lăbuș, Ursu și Florea, ciobănești dresați anume să aducă oile la stăpân. Cârciumarul îi schimbă omului cinzeaca de tescovină cu o ulcea smălțuită, în care toarnă cel mai bun vin al casei. Apoi, în semn de admirație, îi oferă găzduire peste noapte și-i spune că-și poate construi o colibă pe una din poienile mărăcinoase de peste râu. Dumitru este mulțumit de primirea făcută de frații novăceni. Privirea îi cade pe Maria, o fată firavă, ce stă rezemată de prispa casei de peste drum. Îi face semn și o cheamă la joc. În ițarii săi albi și strânși pe picior, cu chimirul lat de piele și cămașa albă, brodată cu negru, cu pălăria cu boruri înguste, "străinul" i-a făcut o frumoasă impresie fetei. După vreo trei duminici de joc, în care poienarul i-a învățat pe localnici niște "învârtite" din acelea de-ți sărea pălăria la zece metri, cel devenit de-acum "Mitică" își va lega viața de tânăra novăceancă, pe care o aștepta o soartă bună, cu mulțumire și dar de șapte copii. Cadoul de nuntă primit de la mândrul său bărbat a fost o icoană cum nu se mai văzuse în Novaci, cu Măicuța Domnului îmbrăcată în roșu purpuriu. Era o icoană veche, de pe timpul crăișorului Horea, singura avere cu care trecuse flăcăul printre grăniceri. Fiind vremea bună, nunta s-a ținut într-o poieniță de pe malul stâng al apei, iar dansul pe același mal, chiar în dreptul cârciumii lui Cernăzeanu, pe un platou numit Plaiul Mare. Locul va rămâne multă vreme vatra de dans a ungurenilor, spre care se vor scurge, cu timpul, tot mai multe perechi de moșneni, că - deh! - muzica "băcuilor" era mai veselă, hora mai săltată, strigăturile mai pline de învățături. Pe nesimțite, novăcencele n-au mai deosebit portul de câmpie de cel de munte, găsind că fusta, brăcirile, șoarțele, pieptarul și cârpa neagră cu ciucuri, cămașa albă brodată cu fir negru și cu mânecile scurte până la cot, înfoiate ca o coadă de păun, sunt mai ușor de purtat și chiar de confecționat. În câteva decenii, portul localnicilor a dispărut în lăzile cu obiecte nefolositoare, costumul ciobanilor sibieni devenind singurul costum novăcean. Iar ca să-i mențină puritatea, cei mai înstăriți își vor comanda hainele peste munți, în Mărginimea Sibiului, la meșteri poienari sau jinari.
Pogorârea Mioriței
Principala stradă a Novaciului "ungurenesc" se numește "Scărița". Pornește de pe malul râului și urcă spre munte. Am dorit să vedem cât mai păstrează casele din arhitectura de peste munți. Din fericire, destul de mult. Curțile sunt închise pe trei laturi (casa mare, casa mică, grajdul), au porți înalte, deși din fier forjat, "transparente", de influență "sudistă". Gardurile, și ele, s-au lăsat parcă trase în jos, după moda locului. Acoperișurile sunt din țiglă, prispele și cerdacurile - din lemn. Modelul adus de la Poiana și Rășinari a fost copiat și de localnici. Cu timpul, arhitectura gospodăriilor ungurenilor s-a întins în întreg nordul Gorjului. Firea oamenilor a rămas însă, pe mai departe, oleacă diferită de a celor din sud.
*
Odată cu întemeierea "sloboziei" Novacilor, moșnenii au observat că noii lor consăteni nu se jură în tribunale, nu merg ca martori, nu dau în judecată pe nimeni. De multe ori, alegeau să piardă în justiție, decât să comită "păcatul" jurământului. Nici în ziua de azi situația nu e prea mult schimbată; infracționalitatea la ungureni este extrem de redusă. Dacă și-au lăsat locurile de naștere cu destulă jale, viața lor printre frații din sudul munților fiind totuși o viață de exil, ciobanii au rămas, cu toate acestea, oameni veseli, petrecăreți. Ei au adus nedeile ca semn de schimbare a anotimpurilor și de perpetuare a ritualurilor oierești.
Blonzi cu ochi albaștri, ungurenii au adus curajul înfruntării naturii și a fiarelor pădurii, dorul de libertate, iubirea pentru spațiile deschise, atașamentul față de animale. Forța lor civilizatoare a fost însă și mai puternică: au adus în Novaci și în împrejurimi organizarea gospodăriei, mașina de tors, morile manuale de furaje. Sfidând "legământul" bătrânului Deceneu, cel care-i obligase pe daci să-și taie viile, poienarii le-au reamintit novăcenilor știința culturii viței-de-vie. Au înlocuit, apoi, din alimentație azima de tip oriental, cu pâinea crescută cu spumă de prune. În locul copăilor din lemn de salcie, ei foloseau ciuberele de fag pentru păstrarea cărnii de porc de la Crăciun, iar bunătăți precum brânza de burduf, jintița, urda și tocanul de berbec au fost aduse tot din Mărginime. Întreaga zonă subcarpatică a intrat, de-a lungul secolelor, în sfera de influență a "Mioriței". Lumea câmpiei, naivă și ignorantă, nu putea pricepe de ce-și înmoaie ciobanii ardeleni cămășile în seu de oaie și de ce-și cos cioarecii direct pe picior. Gesturi magice, gândeau unii mai "răsăriți". Au trecut ani buni până să-și dea moșnenii seama (și să le urmeze obiceiul) că ciobanii nu se îmbolnăveau fiindcă păduchilor nu le place grăsimea de oaie. Nici rugii cei prea ascuțiți din munte nu se pot agăța de cioarecii strânși pe pulpe și nici viperele cele iuți nu-și puteau înfige dintele ucigaș, în țesătura deasă, îmbibată cu seu.
Povestea păstorașului orb
Moș Ion, în vârstă de 85 de ani, este primul ungurean "poienar" care a stricat tradiția de familie, părăsind, fără voie, ciobănia. Întors de pe front, de la Odesa, cu zeci de schije în mâini și picioare, cu degete și părți din "tiuga" capului - lipsă, a suferit amarnic când și-a dat seama că poienițele de pe Cărbunele vor rămâne de-a pururi doar chinuitoare amintiri."Văzând așa necaz", spune moș Ion, izbucnind la fiecare două-trei minute în plâns, "am vândut sutele de oi moștenite de la bietul tata și m-am făcut căruțaș. Căram brânza vecinilor, la târg, cu boii." Drama sa de invalid a fost, într-un fel, moștenită. Tatăl său, Ion, avusese și el, în anii de școală, un accident. Pe când venea într-o zi acasă, cu cărțile vârâte în straiță, iaca un muscoci vijelios și bâzâitor că îi dă târcoale. Băiatul și-a scos săcăteul de pe umăr și a dat să-l alunge, dar nu se știe cum s-a-ntors, cum s-a ferit, că satanica zburătoare l-a înțepat drept în lumina ochiului. Cum nu prea erau pe atunci doctori la tot pasul, în cele din urmă, după toate unsorile băbești, ochiul nefericitului a fost pierdut. Luându-și adio de la școală, Ion, ciobănașul chior, s-a avântat sus în munți și, când a putut, a rămas acolo și iarna. Să fi împlinit vârsta iubitului nostru Mântuitor când, într-o bună zi, alergând pe pajiște să prindă un berbecuț ca să-i agațe clopoțelul de gât, cum s-a-ntors, cum s-a ferit de zbaterea animalului, că i-a sărit clopoțelul drept în lumina ochiului bun. Cu o iuțeală neînchipuită, zarea plaiurilor atât de dragi, vârfurile brazilor, albeața turmelor și cărarea șerpuită ce ducea la stână au dispărut din fața lui. Suferința i-a fost atât de aspră, că, vreme de șase luni, n-a vorbit cu nimeni. Apoi a coborât în Novaci, s-a însurat întâi cu Ioana, o văduvă miloasă, apoi, după moartea ei prematură, cu Joița din Cisnădie, o muiere credincioasă care i-a crescut cei doi băieți, rămași calici și orfani pe bătătură. Așa s-a ridicat Ion, cu mamă vitregă și tată orb, de-a ajuns întâi "premilitar de frunte", iar, puțin mai încolo, erou ciopârțit de schije într-o pajiște rusească. Ține cu mândrie tăcută la originea sa ciobănească și are grijă să-mi atragă atenția asupra străzii "Scărița": "Ia să te uiți, cât îi cartierul de lung, să vezi cum sunt așezate casele; de vezi vreuna cu fața la vale, e semn că acolo s-a pierdut ruda ciobănimii; de le vezi cu fața la deal, spre munte, acolo flacăra e încă vie. Ciobanii nu pot trăi fără să-și arunce ochii spre munți. Tata, orbul, spunea că, în unele duminici de vară, privea ore întregi spre Poiana Muierii, unde se țin nedeile, zărind ca prin ceață, cu ochii minții, iarba și stâncile. Iar când de prin pajiștile înflorite se auzea și câte un glas de mioare, era fericit, chiar dacă la gâtul lor răsunau blestemații ăia de clopoței...".
Fotografii: DUMITRU BUDRALA