VARA MAESTRULUI

- Cu pictorul NICOLAE MANIU, despre artă, pită, slană, ceapă şi bucuria de a fi viu -

Canicula macera betoanele şi asfaltul când am intrat în răcoarea galeriei "Alexan­dra's" din inima Bucureştiului. Mă atră­sese acolo expoziţia maestrului Nicolae Maniu, prie­ten vechi al revistei "For­mula AS" şi unul din­tre cei mai mari pictori de astăzi ai României. De câţiva ani, maestrul s-a re­întors în ţară, la Cluj, iar acum era prima sa expo­ziţie mai importantă în Bucureşti. Venea însoţit, la propriu, dar şi pe si­meze, de o artistă mai tâ­nără, Ale­xandra Andone. Odată intrat în galerie, pe lângă frumu­seţea metafi­zică a tablourilor maestru­lui Maniu şi cea proaspătă şi vag furioasă a pic­turilor Alexandrei Ando­ne, m-a mai surprins ceva: o ar­mo­nie odihnitoare şi rafi­nată, răsărită din frumu­seţea aristocratică a unor obiecte expuse, şi ele, în spaţiul ră­coros şi umbros; obiecte vechi, de argint, unele cu destinaţii pierdute azi, ală­turi de mobile splendide, în stiluri din veacuri apuse. Aşa că, stimaţi cititori, dacă vipiile lui iulie v-au prins şi vă chinuie în Bucureşti, vă îndemnăm să faceţi o cură de răcoare şi frumuseţe prin pictură şi artă, la galeria "Alexandra's", pe strada Piaţa Amzei, nr. 5. Şi ca ademenirea să fie totală, voi da cuvântul maestrului Nicolae Maniu şi Alexandrei Andone, oaspeţii primei expoziţii de pic­tură contemporană de la galeria "Alexandra's".


NICOLAE MANIU
"Eu de Cluj nu m-am despărţit niciodată cu adevărat"

- Ce v-a adus de la Cluj în vipiile Bucureştiului, maestre Maniu? Pasiu­nea dvs. pentru artă este la fel ca in­cendiile solare?

- Opera mea a fost cea care m-a mânat mereu pe drumuri şi prin ţări străine. De data asta, cei care conduc galeria "Alexandra's", din Bucureşti, m-au contactat cu invitaţia de a parti­cipa la un eveniment. Am stat puţin pe gânduri, că nu aveam spre ofertă decât tablouri mai vechi, iar ei şi-au luat inima în dinţi şi au venit, pe căldurile astea, la Cluj. Propunerea a fost foarte generoasă. Am căzut de acord. M-au invitat şi au cunoscut-o prin mine şi pe Alexandra Andone care pictează şi ea. Lu­crările pe care le expun sunt toate, cred, de ţinută. Şi pe care bucureştenii nu le-au văzut. Cel mai important tablou este din 1993, din perioada mea din Ger­mania. Acest tablou a fost expus şi în Franţa, la Paris, la cea mai mare expo­ziţie de trompe l'oeil (tehnică prin care se creează iluzia 3D - n.r.) din lume, la Grand Palais. Au fost 60 de artişti din mai multe ţări, fiecare cu trei lucrări, deci a fost o prezenţă importan­tă. În Ro­mânia, acest tablou nu a fost văzut. A­cest pas este doar un început bucureştean al meu. Toată lauda pentru iniţiativa galeriei "Alexandra's", pentru că prima menire a unui artist este să se arate lumii. Am constatat asta şi la Cluj, la expoziţia mea jubiliară din 2014. Atunci am văzut câtă lume s-a bu­cu­rat, de la copii, până la oa­meni în vârstă. M-au întrebat toţi, atunci, când mai fac ex­poziţie. Dar asta e puţin mai greu pentru mine, căci eu, din fericire, am o clientelă permanentă şi pasionată de picturile mele, şi nu am ni­cio­dată o rezervă de lucrări.

- După reîntoarcerea dvs. în ţară, v-aţi stabilit la Cluj. Vă prieşte oraşul? V-a adoptat?

- Eu de Cluj nu m-am despărţit cu adevărat nicio­da­tă. A fost doar o mare pau­ză în care nu am mai venit, pentru că eram prins cu tot ceea ce aveam de făcut, la început, în Germania, pe urmă în Paris. De fapt, eu nu m-am dezrădăcinat nicio­dată. Şi până la urmă, despre ce rădăcini vor­bim? Omul are picioare şi umblă, nu-i implantat. Eu, pur şi simplu, am revenit acasă. O revenire pregătită din timp. Din 2007, am venit foarte des în România, datorită comenzilor pe care le aveam. Erau tablouri comandate de colecţionari din Cluj. Mergeam la Paris, le pictam, veneam, şi totdeauna îmi petreceam câteva luni în Cluj, pentru că îmi plăcea foarte mult. Mă întâlneam cu oameni şi dialogam cu voluptate pe limba mea, nu într-o limbă străină. Şi până la urmă, am găsit şi argumente neartistice ca să mă întorc: că-i vorba de vârsta mea, că lumea îţi sare în ajutor, oamenii mă recunosc pe stradă, de la oameni obişnuiţi şi până la cei care umblă doar în maşini. Dar m-am întors în ţară şi pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplă cu toţi artiştii români, anume - că aici comerţul de artă s-a prăbuşit, picturile mele se vând foarte bine în România. Şi mai am şi condiţii excep­ţionale la Cluj, unde Ştefan Gadola, un mecena local, mi-a pus la dispoziţie o casă în care voi lucra până la sfârşitul vieţii. Tot el mi-a finanţat şi expoziţia jubiliară din 2014. Fără el nu făceam acel eveniment colosal. Şi mai este şi Simion Mureşan, care a con­tribuit, şi el, la ducerea la bun sfârşit a acelui eveni­ment jubiliar de la 70 de ani.

- Vreţi să vă luaţi înapoi şi cetăţenia română? Ar fi încă un semn de dragoste pentru aceste plaiuri.

- Eu sunt cetăţean german, dar e dreptul meu na­tu­ral să am din nou cetăţenie română. Că eu sigur nu mi-s neamţ. Sunt născut în Turda, urmaş de ţărani din Mănăstireni. Sunt de aici, din neam vechi.

"Şuetă, bună dispoziţie şi emoţie"

- Aţi regăsit şi verile de-altădată? Verile Cluju­lui, în care aţi fost student?

- Verile la Cluj, în comparaţie cu Bucureştiul torid şi topitor de asfalt, sunt mai blânde, este o climă de nord, mai răcoroasă, mai oxigenată. De altfel, Clu­jul a fost numit ca unul dintre cele 100 de oraşe din Europa cu aerul cel mai bun. În plus, oraşul este plin de terase, plin de larmă plăcută, omenească, extrem de optimistă şi ataşantă, ieşi pe stradă, faci câţiva paşi şi întâlneşti imediat prieteni care te salută. Pentru mine, asta e cel mai important. Degeaba stai în Saint Tropez, unde nu cunoşti pe nimeni şi nu vorbeşti cu nimeni. Mie, dialogul şi şueta îmi creea­ză bună dispoziţie şi emoţie.

- Cum arată o zi de vară din viaţa dvs.?

- Nu are claritatea dimineţilor anunţate pe gard de cocoşi. Eu cu pictura mea am un regim de noc­tam­bul. Mă culc pe la trei dimineaţa. Mi-am prevenit prietenii că dacă mă repatriez, o să mă vadă mai rar în centru. Lucrez! Acum, mai mult vin ei la mine. Vin ca-n Ardeal, la slană, la ceapă şi la poveşti. Dar dacă e să vă povestesc despre o zi de vară a mea, ce-mi place mie cu-adevărat este să mă duc la piaţa din Cluj, cu culorile şi miro­su­rile ei aţâţătoare. E fabuloasă! Te-ntâl­neşti la tarabe cu tot judeţul. Şi mai am aici, la Cluj, o grădină superbă în faţa casei, unde pot să stau să ascult cum cântă păsările şi să văd cum creşte iarba. Une­ori, particip şi la evenimente. Lumea are plăcerea să mă invite şi nu refuz.

- Viaţa dvs. în România pare ar­mo­nioasă. Aveţi şi regrete? Vă consi­deraţi împlinit ca artist?

- Am şi regrete, anume, că nu mi s-a dat încă o comandă oficială. O lucrare ma­joră, pe care sunt capabil încă să o fac. De pildă, să realizez lucrarea pentru tava­nul holului de la Teatrul Naţional din Cluj. Asta mi-ar plăcea, e proiectul la care mă tot gândesc.

- Maestre Maniu, dar proiecte de vacanţă aveţi? Culorilor dvs. nu le-ar prii puţină briză pe malul mării?

- Anul acesta vreau să mă duc acolo unde-i soare şi mai sunt şi explozii: în Tur­cia. Am mai fost de două ori, şi mi-a plă­cut, e frumos. Pe mine nu mă inte­re­sează pericolele! Soare şi apă să fie. Este singu­rul moment în care mai fac mişcare şi am nevoie să intre puţină energie naturală în mine.

- Amintirile nu vă chea­mă şi spre verile de demult, nesfârşitele veri din anii copilăriei?

- Lunga vară fier­binte... Îmi amintesc va­canţele mele de vară, de pe vremea când eram co­pil, la bunicii mei, ţărani din Mănăstireni, la 50 de kilometri de Cluj. Acolo m-am îmbi­bat cu tot universul ex­tra­ordinar al satului, a­co­lo am învăţat să prind peşti cu mâna, dezlăn­ţuit, într-o fericire fără de margini. Verile acelea le-am închis în memorie şi în suflet. Lumina lor e greu de egalat.

- Maestre, în finalul acestui fugar interviu, spuneţi-ne câteva cu­vin­te despre Alexandra Andone, tovarăşa dvs. de viaţă, de pictură şi de visări...

- Alexandra picta şi înainte de a ne cunoaşte, în Bucureşti. Pe atunci, lucra la o mare societate de publicitate, dar a simţit nevoia să-şi schimbe viaţa. E cumplit să stai într-un birou opt ore şi să te uiţi într-un laptop. Şi după ce ne-am cunoscut, pasiunea ei pentru pictură a explo­dat. Iar progresul ei e foarte spectaculos. Se vede şi în lucrările ei expuse aici, alături de ale mele.


ALEXANDRA ANDONE
"Vreau să fac copacii să vorbească! Să creez poveşti"

- După ac­cent, sunteţi ar­deleancă.

- Aşa este. Sunt ardelean­că, născută şi cres­cută în Alba Iu­lia. După ter­mi­narea liceu­lui, la 18 ani, am ple­cat la Bu­cureşti, mi-am continuat studiile şi am rămas în Ca­pitală. Am făcut facultatea de marketing şi am lucrat la agenţii de publicitate. Un segment mult mai crea­tiv, dar extrem de solicitant şi abraziv. Cât a fost plă­cut a fost plăcut. Apoi am căutat alt drum: în artă, prin pictură.

- Cum aţi făcut trecerea asta?

- Treptat. Am descoperit că mă cheamă pictura. Era şocant chiar şi pentru mine, pentru că toată raţiu­nea mea îmi spunea: "Tu nu ai pictat niciodată!". Che­marea mea însă era foarte puternică. N-am avut de ales decât să ascult şi să pornesc pe un drum care nu ştiam unde o să du­că, şi de atunci, timpul şi viaţa mea s-au reaşe­zat.

- De cât timp v-aţi apucat să pictaţi siste­matic?

- În ultimii doi ani. De când l-am cunoscut pe Nicolae Maniu.

- Maestrul v-a tre­zit dorinţa de a vă de­să­vârşi chemarea?

- Mi-a trezit pofta de evoluţie în pictură şi mi-a dat un reper. E ca atunci când eşti pe un drum şi apare un felinar foarte mare şi îţi arată: "Pe aici". Asta a fost, că eu poftă şi determi­nări aveam. Experi­men­tam foarte mult, cău­tân­du-mă pe mine însămi şi căutând ce anume îmi place, în ce direcţie să merg. Dar opera lui Maniu a devenit o certitudine. Un reper şi un model care a fost atât de puternic, pen­tru că nu semăna cu nimic altceva din ce văzusem. Pe urmă, lucrurile s-au aşe­zat firesc. Când îţi place ceva foarte tare, ajungi uşor la certitudini.

- Ce a fost mai întâi între dvs. şi maestru: senti­mentul sau pictura?

- Amândouă deodată. A fost pentru mine o pro­vo­care şi spirituală, şi sufletească. Nicolae Ma­niu a fost o provocare pentru toată structura mea de valori şi pentru convingerile mele. Dar iată că după doi ani suntem capabili de mai mult decât credeam la înce­put.

- Tablourile dvs. expuse în galeria "Alexan­dra's" sunt bine apreciate...

- Da. Mă bucur. Este o expoziţie agreată de toată lumea. Mă incită să merg mai departe, să fac o pictu­ră de idei. Cred că o mare parte din valoarea artistică este ideea. Genul acela de artist sunt şi eu. Nu sunt un artist figurativ, nu vreau să pictez copaci în deta­liu, vreau să îi fac să vorbească, vreau să creez po­veşti. Să creez lumi noi.

- "La umbra co­pacilor mari nu creş­te iarba", spunea Brân­cuşi. Pre­zenţa tutelară a ma­es­trului Maniu nu vă împie­dică zborul?

- Într-adevăr, se simte influenţa lui Ni­colae Maniu în ta­blo­u­rile mele. Dar chiar dacă avem în comun dragostea de artă, sun­tem două generaţii diferite, două viziuni diferite asupra vieţii. Mai degrabă suntem complementari. La fel şi lucrările. Şi asta a în­cântat lumea la ga­leria bucureşteană "A­le­xandra's".