O întâmplare fericită m-a dus vara trecută la mare, în stațiunea Neptun. Ca să ajungem la plajă, treceam pe lângă un lac bogat în pește și împodobit cu frunze și flori de nufăr. Apa liniștită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotunjite, și a florilor albe și diafane, care pluteau cu o grație nesfârșită. Nuferii sunt florile care dăruiesc frumusețe, calm, puritate și o senzație de plutire și vis. Când te uiți la ei, te îndeamnă la tăcere, te duc cu gândul la rugăciune, la liniște și pace lăuntrică. Aceste flori imaculate iubesc apa însorită și nu adâncă. Rădăcina lor e înfiptă în pământ, în mâlul din fundul apei. Tulpina lungă poartă floarea deschisă la suprafața apei unde plutește de la nouă seara, până a doua zi dimineața, la ora 10, apoi floarea se închide. Toate aceste informații mi le-a dat un pescar care săvârșise "un păcat". Când în undița lui se agățase un pește și a vrut să-l scoată, lanseta s-a încâlcit într-o floare de nufăr și a rupt-o. Tocmai o descâlcise și, cu regrete, o lăsase pe mal. Trecând pe acolo, am privit-o și eu cu milă, și omul cu "păcatul" m-a îndemnat s-o iau: "Luați-o, că-i frumoasă! E nufăr alb, căruia noi îi zicem «titva apelor». E o bijuterie a naturii și-mi pare tare rău de ea". Am luat-o. Acum era floarea mea și eram "răspunzătoare de ea". Voiam să-i păstrez frumusețea, mirosul plăcut și să-i amân, pe cât se putea, sfârșitul. Am pus-o într-un pahar transparent și am ținut-o două zile pe balconul însorit al hotelului. Răsfățată de soare, se deschidea ca pe lac. Am poposit, apoi, o zi la Galați; și acolo "alintata" și-a etalat frumusețea, spre bucuria mea. Cu mare grijă am plimbat-o cu mașina la Iași, iar apoi, am dus-o la munte, la casa părintească de la Durău. Nimerind niște zile însorite și calde, s-a deschis și pe veranda de acolo. Spre bucuria noastră, și-a deschis floarea să vadă locuri și oameni noi. A fost uimirea fetițelor din vecini, care nu mai văzuseră o floare ca asta în viața lor. Maria, o copilă isteață, a spus cu admirație: "Nufărul ăsta e alb și pur ca Măicuța Domnului din icoana mea - Prodromița". Avea dreptate. Atunci mi-a venit ideea să-l duc la mormântul părinților. Doream să-l văd mesager înflorit al gândurilor noastre bune, de iubire și de recunoștință, pentru cei duși la cer. Mi-aș fi dorit din inimă să mai reziste nufărul meu călător, chiar dacă era fără rădăcini. S-a mai deschis într-o dimineață și a primit sărutul soarelui de la munte și al unui fluture roșu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumusețea lui ireală. Apoi s-a stins. Am stat lângă el și l-am privit cu întristare cum nu mai reușea să-și deschidă petalele. Dezrădăcinat, stârnit de la locul lui, își pierduse forța și bucuria de a trăi. Departe de locul lui, se simțea fără rost și străin, așa cum li se întâmplă și oamenilor smulși de la obârșia lor. Nufărul meu a murit. Dar eu știu, încă din anii copilăriei, o poezie în care se spune că Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dumnezeu:
"Când nuferii-n lacuri văd stele că sunt
Șoptesc:
Cum e-n ceruri, așa pe pământ"...
"Și vântul pornește, Ecoul Divin, cu freamăt pădurea răspunde: «Amin»!".
ELENA - Iași