"Mă bucur că exist în fenomenul teatral"
- La Gala Uniter de anul acesta aţi fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, pentru rolul Elena, din spectacolul "Casa cu pisici", în regia lui Radu Iacoban, deşi măiestria dvs. actoricească începe în urmă cu multă vreme, de prin anii '70, când aţi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti...
- Da, cred că premiul ăsta adună la un loc şansa întâlnirilor mele profesionale şi a muncii mele de până acum. Pentru că, de-a lungul anilor, am avut norocul de a fi jucat şi de a fi învăţat meserie alături de actori uriaşi ca George Constantin, Liliana Tomescu, Gina Patrichi... Deci oameni de la care am câştigat enorm! Şi, mai nou, am adăugat pe lista întâlnirilor profesionale benefice şi pe aceea cu noua generaţie de regizori şi actori. De la care iarăşi am avut de învăţat.
- După ani de zile în care aţi făcut parte din colectivul celebrului teatru Nottara, aţi traversat scena în familia teatrului Act. De ce?
- După mulţi ani la Nottara, ajunsesem într-un punct în care eram pe picior de a renunţa la meserie, deşi continuam să iubesc foarte mult teatrul. Nu pe mine în teatru, ci teatrul! Dar, pur şi simplu, nu mă mai găseam în acele forme de teatru. Căci nu ai tot timpul ocazia să lucrezi cu un regizor care să te mobilizeze. Însă tocmai atunci a venit şansa de a face saltul în teatrul alternativ şi am trecut la Act. Am primit propunerea de a juca în "Şefele", o piesă care ne-a adus multe premii, după care au venit rolurile din "Capra sau cine este Sylvia?", cu Marcel Iureş (rol pentru care am fost nominalizată la UNITER) şi "Capra cu trei iezi" (altă nominalizare la UNITER)... Iar în ultimii ani, au început să "răsară" tot felul de întâlniri cu tineri, foarte tineri şi foarte underground, întâlniri incitante, care mi-au adus multă bucurie şi au însemnat alţi paşi importanţi în meserie.
- Cu ce sentimente aţi primit premiul UNITER?
- Această a treia nominalizare a fost, din nou, o mare bucurie, căci ea valida faptul că exist în fenomenul teatral, dar şi beneficul lucrului meu cu cei tineri, însă nu am mers cu gândul mai departe de atât. Chiar nu aşteptam premiul şi faptul că l-am câştigat chiar a fost o surpriză! Stăteam lângă Dorina Chiriac şi-mi doream ca ea să ia premiul. Alături era Erzsébet Fülöp şi-mi doream ca ea să ia premiul, în anii precedenţi stătusem lângă Ofelia Popii şi-mi dorisem ca ea să ia premiul... Ţin minte că atunci, în sală, când am fost nominalizată împreună cu Ofelia, mi-a trecut prin minte că, "Dacă printr-o nedreptate, voi lua eu premiul, am să i-l dăruiesc ei". Dar am scăpat de această nedreptate! (râde)
- În lumea artistică, marcată de gelozie şi de frustrare, ceea ce spuneţi pare ciudat. Cum v-aţi conservat altruismul?
Cu Dan Nuţu în "Porţile albastre ale oraşului"
- Pornind de la premiul UNITER, să facem o retrospectivă: cât de veche e pasiunea aceasta pentru actorie? Talentul a fost o genă de familie?
- Într-o anume măsură, l-am moştenit de la mama. Deşi am aflat asta târziu, când ea a îndrăznit să mi se confeseze spunându-mi că demult, în tinereţe, îşi dorise să devină actriţă. Însă a venit războiul, lucrurile s-au precipitat şi a fost deturnată de la acest drum. A ajuns să lucreze ca funcţionară, dar datele ei native, de natură artistică, au ajutat-o să suplimenteze veniturile familiei: umbla prin sate să caute talente de muzică, de teatru sau de dans, se ocupa de brigăzile artistice... Şi, tot într-o anume măsură, moştenesc de la ea şi dragul de cărţi. Asta e imaginea cea mai limpede pe care o am din copilărie: casa noastră în care se citea pe rupte! Mama, venind cu braţul plin de cărţi, bunica mea, citind neîntrerupt, inclusiv când gătea - stătea cu o ţigară într-o mână, cu o carte în cealaltă şi, din când în când, mai mesteca şi în cratiţă - şi tata, lecturând în fotoliu. Pe de altă parte, tata iubea foarte tare muzica, iar pentru teatru avea un respect deosebit. El era avocat, dar, de la un punct încolo, nu i s-a mai permis să profeseze şi a "eşuat" lucrând în tribunal, nu mai ştiu exact pe ce post. Între timp, el divorţase de mama, iar între noi se instalase o oarecare distanţă. Oricum, bietul de el a fost şi la Canal, o poveste despre care nu s-a vorbit niciodată în familie. Părinţii au vrut probabil să ne ocrotească pe noi, copiii, de aflarea chinurilor îndurate acolo, aşa că, de faţă cu noi cel puţin, subiectul era evitat.
- Să păstrăm imaginea aceea senină, a casei în care se citea pe rupte, şi s-o încadrăm: unde era ea situată?
- În Vălenii de Munte, în oraşul lui Iorga. Acolo m-am născut. De-altfel, ai mei au fost prieteni cu sora lui Nicolae Iorga. Mai am şi acum o poşeţică foarte frumoasă, pe care mama a primit-o de la dânsa. Acolo am făcut şcoala generală, acolo, toţi copiii din familia lărgită organizam diverse spectacole acasă la câte-o mătuşă mai înstărită (eu nu le aveam nici cu recitatul, nici cu cântatul, ci dansam şi mă ocupam de detaliile tehnice: aranjam cortina, închipuită din cearşafuri, îi explicam fiecăruia pe unde e mai bine "să intre în scenă", imaginam "mişcarea scenică"...). Apoi ne-am mutat în Ploieşti, unde am urmat cursurile celui mai mare liceu din oraş. Doamne, cât am mai urât şcoala! Nu-mi plăcea sistemul, mereu mi se părea că elevii sunt nedreptăţiţi de impunerile şcolare. Singurele materii către care aveam aplecare erau istoria şi româna. În schimb, matematica era un chin! Mă şi întreb cum am intrat la liceu. (râde) Din perioada aceea, n-am decât o singură amintire luminoasă: aceea a profesorului de română, care era un om minunat. Ne chema la şcoală la ore suplimentare şi ne preda ceea ce altfel nu se preda. Era un adevărat personaj: mic de statură, slab, cu părul zbârlit, cu ochelari, dar cu un spirit uriaş!
"Am făcut o facultate superbă!"
Portretul frumuseţii diafane
- Ce v-a îndemnat, după absolvirea liceului, să daţi admitere la IATC?
- În adolescenţă nu mă gândisem deloc la actorie. Marea mea pasiune era dansul, iar faptul că nu am izbutit o carieră în balet mi-a rămas suprema durere. Am făcut doar câţiva ani de dans - părinţii ne-au dat pe mine şi pe fratele meu la şcoli de artă, deşi o duceam greu cu banii: fratele meu era la liceul de muzică (apoi a făcut Conservatorul), iar eu am mers la şcoala de balet. Dar vremurile erau tulburi, la un moment dat nu ni s-a mai permis să stăm în cămin, pentru că n-aveam "origini sănătoase", părinţii nu ne puteau plăti o gazdă, aşa că eu am renunţat la balet, iar fratele meu la instrument. Când am terminat liceul, plănuiam să dau la Drept sau la Filozofie. Dar tata şi mama m-au rugat să încerc la Teatru. Un coleg de liceu, mai mare decât mine, venise la noi acasă şi zisese: "Tu ar trebui să dai la Teatru, că ai aşa, o concentrare anume." Şi ai mei au prins din zbor ideea. Admiterea de la Teatru era înaintea celei de la restul facultăţilor, deci aş fi avut cum să mă repliez. N-am făcut nicio pregătire cu vreun actor sau profesor. După proba eliminatorie, ajutată de acel coleg, am început repede să învăţ nişte poezii, apoi, într-o noapte, mi-am scris un monolog, pe care l-am învăţat într-o zi şi jumătate... A fost un tur de forţă, dar pe care l-am parcurs cu pace, cu linişte, fiindcă mergeam la Teatru îndemnată, nu arzând de patimă. Şi tocmai din acest motiv, recunosc că, până prin anul II, am tot vrut să trec la Critică. În plus, a mai intervenit şi un episod mai puţin senin: iniţial, am intrat la clasa Radu Beligan - Nuţa Negreanu, dar Beligan s-a retras curând şi a rămas Nuţa Negreanu, care nu m-a mai primit în anul II la examene, pentru că una dintre colegele mele i-a povestit că o imitam. Iar asta probabil că i-a rănit orgoliul. Am depăşit, totuşi, situaţia.
- Cum?
- Am repetat anul II. (râde) Datorită unor profesori care ţineau la mine, nu am fost dată afară din şcoală, dar m-am trezit că trebuie să repet anul. Îmi pare rău că nu m-au pus să repet mai mulţi ani. Fiindcă am avut o facultate superbă. Apoi am ajuns la clasa lui Constantin Moruzan, un regizor de radio, dar meserie pot să spun că şi eu, şi colegii mei, am învăţat din ce furam şi din şansa de a lucra la Regie. Pe vremea aceea era o adevărată bătălie să ajungi să lucrezi în producţiile celor de la Regie. Ei îi aveau profesori pe David Esrig, pe Radu Penciulescu... Oameni de la care chiar aveam ce afla! Aşa am ajuns să joc în facultate la Alexandru Tocilescu, la Alexandru Tatos sau la Petrică Ionescu. Aceea era o perioadă de mare deschidere: până în 1971, făceam toate nebuniile de pe lume - chiar piese de teatru nepublicate în România, care ne parveneau prin tot felul de filiere ciudate şi pe care le puneam în practică.
- În afara lui Penciulescu şi Esrig, pe care i-am considerat profesorii mei, toată lumea şi atmosfera din interiorul şi dimprejurul facultăţii te marca: în anul în care am intrat eu, la anul IV îşi prezentau producţiile Andrei Şerban sau Aurel Manea... Era o perioadă extraordinară! Noi aproape că nu ieşeam din facultate, locuiam acolo - stăteam împreună, discutam, lucram, repetam, într-un cuvânt, învăţam! Dacă ieşeam din Institut, ne duceam să vedem de zeci de ori "D'ale Carnavalului", "Nepotul lui Rameau", cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, în regia lui Esrig, sau "Troilus şi Cresida"...
"Mă ţin minte stând cu Gina Patrichi, nopţi întregi"
Cu George Constantin şi Dragoş Pâslaru în spectacolul "Burghezul gentilom"
- Vremurile erau de aşa natură, încât noi ne adunam unii cu ceilalţi instinctiv. Se creau nişte nuclee de viaţă. Eu eram alături cu regizorul Alexandru Tatos, cu Helmut Sturmer, un scenograf de mare clasă, cu Miruna şi Radu Boruzescu, nişte scenografi fantastici - de la ei, de la aceşti scenografi extraordinari, am învăţat enorm, pentru că profesia lor e mai esenţializată. Stăteam cu ei când gândeau un decor, când vorbeau despre efectul pe care voiau să-l obţină pentru o piesă... Eram alături cu minunea de Gina Patrichi, cu Gilda Marinescu, o mare actriţă, pe nedrept uitată. Mă ţin minte cum stăteam cu Gilda şi cu Gina nopţi întregi, până se mijea de ziuă, desţelenind texte, discutând despre un spectacol... Era şi o şcoală de viaţă, nu doar de meserie! Iar prietenia era la mare preţ. Şi mă refer la prietenia adevărată, aceea cu sacrificiu - renunţai tu la ceva ca prietenului tău să-i fie bine, erai conştient că renunţarea ta se va transforma în beneficiul celuilalt şi erai fericit să renunţi. Iar aceste prietenii au rămas, au străbătut timpul nepătate.
- S-a mai păstrat ceva din valorile astea în lumea de azi?
- Lumea artistică de azi e o altă lume. Care are un alt fel de viaţă. Noi nu aveam altă salvare decât să fim împreună. Faptul că ne căutam unii pe alţii, că stăteam împreună, că ne cultivam aceste prietenii era şansa supravieţuirii. Lipsa noastră de libertate exterioară ne îndemna să ne găsim libertatea interioară. În viaţa de zi cu zi ne loveam de fel de fel de oprelişti, dure, dureroase, revoltătoare, şi-atunci încercam să ne salvăm, creându-ne o libertate a spiritului. Cei din lumea artistică de azi, tinerii, duc un alt fel de greu. Cred că îi apasă foarte tare - poate uneori chiar fără să conştientizeze - grija zilei de mâine. Situaţie inexistentă pe vremea noastră, pentru că atunci, toţi eram o apă şi-un pământ, eram aruncaţi obligatoriu prin teatrele din ţară. În Bucureşti nu aveam dreptul să intrăm decât după ani de stagiatură în provincie. Bănuiesc că tinerii de azi, având toată libertatea exterioară, dar fiind împovăraţi de această grijă a subzistenţei, lasă interiorul pe planul doi. Spun asta fără a-i judeca. Nu pretind că felul în care ei trăiesc e greşit. E doar altfel. Binele şi răul lor arată altfel decât binele şi răul cu care am crescut eu. Şi vreau să înţeleg cum e lumea lor, cum e binele lor şi cum e răul lor...
- Dar lumea dvs. cum este? Vă simţiţi integrată în societatea de azi?
Ipostază din spectacolul "Înşir'te mărgărite"
- Reuşiţi să îl evitaţi, să fraternizaţi cu lumina?
- Mă străduiesc să nu învinovăţesc. Pentru că, în fond, felul în care arată azi societatea e firesc. A fost atât de mult rău adunat, încât trebuia ca el să explodeze sau să se scufunde definitiv. Iar mişcarea asta de scufundare inevitabil ne antrenează şi pe noi. Şi dacă raţional nu mai văd nicio şansă de redresare, măcar în miracole mai cred - în posibilitatea ca, printr-un miracol, întunericul să se risipească. După o tragedie, mereu se pune o cărămidă, pentru că întotdeauna se mai găseşte cineva care să vrea să meargă mai departe. Mă întorc la imaginea dadaiştilor: ei voiau să distrugă totul, dar aşa, din absurdul dadaist, s-a născut Eugen Ionescu.
- Care sunt valorile vieţii dvs.?
- Le-am păstrat pe cele în care a fost educată generaţia mea: onoarea, loialitatea, responsabilitatea, prietenia, iubirea, înţelegerea, armonia şi credinţa. În ceea ce priveşte credinţa, nu am acea viziune a unui Dumnezeu care stă să ne numere greşelile şi să ne pedepsească. În univers există un echilibru între bine şi rău şi, cum Dumnezeu ne-a dăruit liberul arbitru - cadoul cel mai greu de dus -, e limpede că ţine de noi să căutăm să păstrăm echilibrul dintre minte şi inimă. Toate lucrurile de pe lumea asta au fost făcute perfect de Dumnezeu - chiar şi noi, oamenii. Uite: mătrăguna, dacă ştii cât şi cum s-o foloseşti, e benefică, dacă însă sari calul, aceeaşi mătrăgună omoară. Aşa că orice greşeală ne aparţine, dacă nu ştim să păstrăm echilibrul dintre minte şi inimă. Vezi, de-asta iubesc eu teatrul: pentru că oricum ar fi personajul, rău sau bun, el, într-un fel, încearcă să potolească partea distructivă a fiinţei, încearcă s-o lămurească, s-o îmbuneze, să-i pună stavilă.
"Dragostea e momentul inimii. Dar ea trebuie să devină iubire"
Distinsă cu premiul UNITER
- Până acum, tabloul este perfect. Dar despre iubirea cealaltă, dintre doi oameni, iubirea pasională, ce părere aveţi? Se potriveşte cu meseria de actor?
- Eu operez o diferenţiere: dragostea e momentul acela de fior, e momentul inimii, dar apoi ea trebuie să devină iubire. Şi-atunci, referindu-mă la iubire, pot să spun că eu am simţit-o necesară, căci e ceva minunat, superb... În raport cu profesia însă, am băgat de seamă că atunci când am fost temătoare sau nefericită în dragoste, atunci mi-a fost cel mai bine în actorie.
- Partenerii dvs. de viaţă, actorul Ion Besoiu şi regizorul Alexandru Dabija, au activat şi activează tot în sfera artistică. Cum e dragostea între colegi de scenă?
- Eu niciodată nu mi-am adus problemele din meserie acasă. Iar faptul că aveam alături tot un spirit artistic a însemnat, pentru mine, un sacrificiu. În sensul că a trebuit să renunţ la intensitatea muncii mele profesionale pentru a nu genera asocieri sau a nu intra în concurenţă cu partenerul meu de viaţă. Am dorit să evit astfel de situaţii şi am ales să mă plasez într-un plan secund. A nu se înţelege că-mi pare rău că am procedat aşa. Nu-mi pare rău absolut deloc! Mă bucur fiindcă ştiu că pentru "beneficiari" a însemnat mult faptul că eu m-am aşezat aşa, la ajutor, şi nu la câştig.
- Oare "beneficiarii" au conştientizat valoarea sacrificiului?
- Asta chiar nu are importanţă. Important e că am putut să fac asta pentru ei.
- Nu au intervenit şi momente de frustrare, dorinţa de a ieşi din planul secund?
- Nu. Ţi-am spus: eu n-am avut ambiţii pe meserie. Sunt o persoană leneşă în ambiţii, nu sunt invidioasă, nu vreau să demonstrez nimic, nici faţă de mine însămi... Încerc să trăiesc în pace, eu cu mine. Dacă aş încerca să-mi demonstrez ceva, aş putea da naştere unui conflict interior, iar asta chiar nu e de dorit. În rolurile mele, eu mă folosesc pe mine, cu trup, spirit şi istoria personală. Aşa că reprezentarea teatrală cât mai aproape de spectatori - cum am avut noroc să tot fie cele din ultimii ani - îmi dă posibilitatea să empatizez mai bine cu oamenii. Proximitatea asta mă aduce şi mai aproape de crezul meu: să nu mint. La urma urmei, actoria e o terapie - eu dau din mine totul, spun despre mine ce sunt, cum sunt, ce mi se întâmplă... Lucruri pe care, altfel, poate că n-aş avea curaj să le recunosc, dar pregătind un rol, nu pot să le ascund. E ca atunci când mergi la un terapeut pentru o şedinţă de psihanaliză: scoţi din tine totul, trebuie să fii sincer până la capăt. Şi-apoi, terapia asta îi aduce beneficii şi spectatorului: pentru că omul din sală, care empatizează cu mine, cel de pe scenă, descoperă ceva în el, de care poate că nici nu era conştient... Eu, când intru în scenă, vreau să spun ceva despre mine, pentru că tu aştepţi să afli ceva despre tine.
În spectacolul "Capra sau cine este Sylvia?", cu Marcel Iureş
Cu Andi Vasluianu în spectacolul "Capra cu trei iezi"
- Mă întristează starea asta de război continuu. În rest, am foarte multe bucurii, prima dintre ele fiind aceea că, de doi ani, sunt bunică, şi încă bunică de gemeni - o fată şi-un băiat. Să fii bunică e cu totul altceva decât să fii mamă - abia acum înţeleg cu-adevărat minunea făpturii omeneşti. Îi admir foarte tare pe nepoţii mei şi-i urmăresc cu fascinaţie cum se fac oameni. Altfel... mă bucur de fiecare zi - că ninge, că plouă, că e soare, că e cald, că sunt! Mă bucur de prieteni, mă bucur să stau cu ei la taclale despre câte-n lună şi-n stele, mă bucur de plimbările mele terapeutice prin parcuri, de cărţile pe care le citesc, de armonia muzicii clasice, de filmele bune pe care le văd, mă bucur de noapte, pentru că e linişte. Cred că sunt noctambulă, tocmai pentru că iubesc atât de mult liniştea nopţii...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
