EMILIA DOBRIN - "Nu mi-am dorit niciodată să fiu premiantă"

- Face parte din generația de aur a teatrului românesc. Și încă mai strălucește -

"Mă bucur că exist în fenomenul teatral"

- La Gala Uniter de anul acesta ați fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriță în rol prin­cipal, pentru rolul Elena, din spectacolul "Casa cu pisici", în regia lui Radu Iacoban, deși mă­ies­tria dvs. actoricească începe în urmă cu multă vre­me, de prin anii '70, când ați absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale" din București...

- Da, cred că premiul ăsta adună la un loc șan­sa întâlnirilor mele profesionale și a muncii mele de până acum. Pentru că, de-a lun­gul anilor, am avut norocul de a fi jucat și de a fi învățat meserie alături de actori uri­ași ca George Cons­tantin, Liliana To­mescu, Gina Patrichi... Deci oa­meni de la care am câștigat enorm! Și, mai nou, am adă­ugat pe lista întâlnirilor pro­fe­sio­nale be­nefice și pe aceea cu noua gene­rație de regizori și actori. De la care iarăși am avut de învățat.

- După ani de zile în care ați făcut parte din colectivul celebrului teatru Nottara, ați traver­sat scena în familia teatrului Act. De ce?

- După mulți ani la Nottara, ajun­se­sem într-un punct în care eram pe picior de a renunța la me­serie, deși continuam să iubesc foarte mult teatrul. Nu pe mine în teatru, ci teatrul! Dar, pur și simplu, nu mă mai găseam în acele forme de teatru. Căci nu ai tot timpul ocazia să lucrezi cu un regizor care să te mobilizeze. Însă tocmai atunci a venit șansa de a face saltul în teatrul alternativ și am trecut la Act. Am primit pro­pu­nerea de a juca în "Șefele", o piesă care ne-a adus multe premii, după care au venit rolurile din "Capra sau cine este Sylvia?", cu Marcel Iureș (rol pen­tru care am fost nominalizată la UNITER) și "Ca­pra cu trei iezi" (altă nominalizare la UNITER)... Iar în ultimii ani, au început să "ră­sa­ră" tot felul de întâlniri cu tineri, foarte tineri și foarte underground, întâlniri incitante, care mi-au adus multă bucurie și au însemnat alți pași importanți în meserie.

- Cu ce sentimente ați primit premiul UNITER?

- Această a treia nominalizare a fost, din nou, o mare bucurie, căci ea valida faptul că exist în fe­no­me­nul teatral, dar și beneficul lucrului meu cu cei ti­neri, însă nu am mers cu gândul mai departe de atât. Chiar nu așteptam premiul și faptul că l-am câștigat chiar a fost o surpriză! Stăteam lângă Dorina Chiriac și-mi doream ca ea să ia premiul. Alături era Erzsébet Fülöp și-mi doream ca ea să ia premiul, în anii precedenți stătusem lângă Ofelia Popii și-mi dorisem ca ea să ia premiul... Țin minte că atunci, în sală, când am fost nominalizată împreună cu Ofelia, mi-a trecut prin minte că, "Dacă printr-o nedreptate, voi lua eu premiul, am să i-l dăruiesc ei". Dar am scă­pat de această nedreptate! (râde)

- În lumea artistică, marcată de gelozie și de frus­trare, ceea ce spuneți pare ciudat. Cum v-ați con­servat altruismul?

- Nu cred că e vorba de altruism. Pur și simplu, cred că asta e normalitatea mea. Da', poate că eu, în construcția mea, am o zonă de "autism". Niciodată nu am fost invidioasă, nu mi-am dorit să fiu pre­mi­antă, nu am avut ambiții de genul ăsta. Știu, în­tr-adevăr, că acum toată lumea vrea coroniță. Dar oa­me­nii aceș­tia nu trebuie blamați. Asta e ceea ce li se inculcă: necesitatea coroniței, ideea că, dacă nu ești pe primul loc, nu exiști.

- Pornind de la premiul UNI­TER, să facem o retrospectivă: cât de veche e pasiunea aceasta pen­tru ac­torie? Talentul a fost o genă de fa­milie?

- Într-o anume măsură, l-am moș­tenit de la ma­ma. Deși am aflat asta târziu, când ea a îndrăznit să mi se confeseze spunându-mi că demult, în tinerețe, își dorise să devină actriță. Însă a venit războiul, lucrurile s-au precipitat și a fost deturnată de la acest drum. A ajuns să lucreze ca funcționară, dar datele ei native, de natură artistică, au ajutat-o să suplimenteze veniturile familiei: umbla prin sate să caute talente de muzică, de teatru sau de dans, se ocupa de bri­gă­zile artis­tice... Și, tot într-o anume măsură, moș­tenesc de la ea și dragul de cărți. Asta e ima­ginea cea mai lim­pede pe care o am din copilărie: casa noastră în care se citea pe rupte! Mama, venind cu brațul plin de cărți, bunica mea, citind neîntrerupt, inclusiv când gătea - stătea cu o țigară într-o mână, cu o carte în cealaltă și, din când în când, mai mes­teca și în cratiță - și tata, lecturând în fotoliu. Pe de altă parte, tata iubea foarte tare muzica, iar pen­tru teatru avea un respect deosebit. El era avocat, dar, de la un punct în­colo, nu i s-a mai permis să pro­fe­seze și a "eșuat" lucrând în tribunal, nu mai știu exact pe ce post. Între timp, el divorțase de mama, iar între noi se instalase o oarecare distanță. Ori­cum, bietul de el a fost și la Canal, o poveste despre care nu s-a vorbit ni­ciodată în familie. Părinții au vrut probabil să ne ocrotească pe noi, copiii, de aflarea chi­nu­rilor în­durate aco­lo, așa că, de față cu noi cel pu­țin, subiectul era evitat.

- Să păstrăm imaginea aceea senină, a casei în care se citea pe rupte, și s-o înca­drăm: unde era ea situată?

- În Vălenii de Munte, în orașul lui Iorga. Acolo m-am născut. De-altfel, ai mei au fost prieteni cu sora lui Nicolae Ior­ga. Mai am și acum o poșețică foarte frumoasă, pe care mama a primit-o de la dânsa. Acolo am făcut școala generală, ac­olo, toți copiii din familia lăr­gită organizam diverse spec­tacole acasă la câte-o mătușă mai înstărită (eu nu le aveam nici cu recitatul, nici cu cân­tatul, ci dansam și mă ocupam de detaliile teh­nice: aranjam cortina, închipuită din cearșafuri, îi ex­plicam fie­că­ruia pe unde e mai bine "să intre în sce­nă", imaginam "miș­ca­rea scenică"...). Apoi ne-am mutat în Ploiești, unde am urmat cursu­rile celui mai mare liceu din oraș. Doamne, cât am mai urât școala! Nu-mi plăcea sistemul, mereu mi se părea că elevii sunt nedreptățiți de impunerile șco­lare. Singurele materii către care aveam aplecare erau istoria și româna. În schimb, matematica era un chin! Mă și în­treb cum am intrat la liceu. (râde) Din pe­rioada aceea, n-am decât o singură amintire luminoa­să: aceea a profesorului de română, care era un om minunat. Ne chema la școală la ore suplimentare și ne preda ceea ce altfel nu se preda. Era un adevărat per­sonaj: mic de statură, slab, cu părul zbârlit, cu oche­lari, dar cu un spirit uriaș!

"Am făcut o facultate superbă!"

- Ce v-a îndemnat, după absolvirea liceului, să dați admitere la IATC?

- În adolescență nu mă gândisem deloc la actorie. Marea mea pasiune era dansul, iar faptul că nu am izbutit o carieră în balet mi-a ră­mas suprema durere. Am făcut doar câțiva ani de dans - părinții ne-au dat pe mine și pe fratele meu la școli de artă, deși o duceam greu cu banii: fratele meu era la liceul de muzică (apoi a făcut Conser­va­torul), iar eu am mers la școala de balet. Dar vremurile erau tulburi, la un moment dat nu ni s-a mai permis să stăm în cămin, pentru că n-aveam "origini sănătoase", pă­rinții nu ne puteau plăti o gazdă, așa că eu am re­nunțat la balet, iar fratele meu la ins­trument. Când am terminat liceul, plă­nuiam să dau la Drept sau la Filozofie. Dar tata și mama m-au rugat să încerc la Teatru. Un coleg de liceu, mai mare decât mine, venise la noi acasă și zisese: "Tu ar trebui să dai la Tea­tru, că ai așa, o con­cen­trare anume." Și ai mei au prins din zbor ideea. Admiterea de la Teatru era înaintea celei de la restul fa­cultăților, deci aș fi avut cum să mă repliez. N-am făcut nicio pregătire cu vreun actor sau profesor. După proba eliminatorie, ajutată de acel coleg, am început repede să învăț niște poe­zii, apoi, într-o noapte, mi-am scris un monolog, pe care l-am învățat într-o zi și jumătate... A fost un tur de forță, dar pe care l-am parcurs cu pace, cu li­niște, fiindcă mergeam la Teatru îndem­nată, nu ar­zând de patimă. Și tocmai din acest motiv, recunosc că, până prin anul II, am tot vrut să trec la Critică. În plus, a mai intervenit și un episod mai puțin senin: ini­țial, am intrat la clasa Radu Beligan - Nuța Ne­grea­nu, dar Beligan s-a retras cu­rând și a rămas Nuța Ne­greanu, care nu m-a mai pri­mit în anul II la exa­mene, pentru că una dintre co­legele mele i-a povestit că o imitam. Iar asta probabil că i-a rănit orgoliul. Am depășit, totuși, situația.

- Cum?

- Am repetat anul II. (râde) Datorită unor pro­fesori care țineau la mine, nu am fost dată afară din școală, dar m-am trezit că trebuie să repet anul. Îmi pare rău că nu m-au pus să repet mai mulți ani. Fiindcă am avut o facultate superbă. Apoi am ajuns la clasa lui Constantin Moruzan, un regizor de radio, dar meserie pot să spun că și eu, și colegii mei, am învățat din ce furam și din șansa de a lucra la Regie. Pe vremea aceea era o adevărată bătălie să ajungi să lucrezi în producțiile celor de la Regie. Ei îi aveau profesori pe David Esrig, pe Radu Penciulescu... Oameni de la care chiar aveam ce afla! Așa am ajuns să joc în facultate la Alexandru Tocilescu, la Ale­xan­dru Tatos sau la Petrică Ionescu. Aceea era o perioadă de mare deschidere: până în 1971, făceam toate ne­buniile de pe lume - chiar piese de teatru nepublicate în România, care ne parveneau prin tot felul de filiere ciudate și pe care le puneam în practică.

- A fost o perioadă de mare strălucire a teatrului românesc. Cine, dintre cei cu care ați lucrat, v-a impresionat în mod special?

- În afara lui Penciulescu și Esrig, pe care i-am considerat profesorii mei, toată lumea și atmosfera din interiorul și dimprejurul facultății te marca: în anul în care am intrat eu, la anul IV își prezentau producțiile Andrei Șerban sau Aurel Manea... Era o perioadă extraordinară! Noi aproape că nu ieșeam din facultate, locuiam acolo - stăteam împreună, dis­cu­tam, lucram, repetam, într-un cuvânt, învățam! Dacă ieșeam din Institut, ne duceam să vedem de zeci de ori "D'ale Carnavalului", "Nepotul lui Rameau", cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, în regia lui Esrig, sau "Troilus și Cresida"...

"Mă țin minte stând cu Gina Patrichi, nopți întregi"

- Cum arăta lumea artistică a acelei perioade? Era mai multă prietenie, mai multă dorință de a face artă?

- Vremurile erau de așa natură, încât noi ne adu­nam unii cu ceilalți instinctiv. Se creau niște nuclee de viață. Eu eram alături cu regizorul Alexandru Ta­tos, cu Helmut Sturmer, un scenograf de mare clasă, cu Miruna și Radu Boruzescu, niște scenografi fan­tastici - de la ei, de la acești scenografi extraordinari, am învățat enorm, pentru că profesia lor e mai esențializată. Stăteam cu ei când gândeau un decor, când vorbeau despre efectul pe care voiau să-l obțină pentru o piesă... Eram alături cu minunea de Gina Patrichi, cu Gilda Marinescu, o mare actriță, pe nedrept uitată. Mă țin minte cum stăteam cu Gilda și cu Gina nopți întregi, până se mijea de ziuă, des­țelenind texte, discutând despre un spectacol... Era și o școală de viață, nu doar de meserie! Iar prietenia era la mare preț. Și mă refer la prietenia adevărată, aceea cu sacrificiu - renunțai tu la ceva ca prietenului tău să-i fie bine, erai con­ști­ent că re­nun­țarea ta se va trans­forma în beneficiul ce­lui­lalt și erai fericit să renunți. Iar aceste prietenii au rămas, au stră­bă­tut timpul ne­pătate.

- S-a mai păstrat ceva din valorile astea în lumea de azi?

- Lumea artistică de azi e o altă lume. Care are un alt fel de viață. Noi nu aveam altă salvare decât să fim împreună. Faptul că ne căutam unii pe alții, că stăteam îm­pre­ună, că ne cul­tivam aceste prie­tenii era șansa su­pra­viețuirii. Lipsa noas­tră de libertate exte­rioară ne în­dem­na să ne găsim liber­tatea interioară. În via­ța de zi cu zi ne loveam de fel de fel de opreliști, dure, du­reroase, re­vol­tă­toare, și-atunci încer­cam să ne sal­văm, creân­du-ne o liber­tate a spiritului. Cei din lu­mea ar­tis­tică de azi, tinerii, duc un alt fel de greu. Cred că îi apa­să foarte ta­re - poate uneori chiar fără să con­ști­entizeze - grija zilei de mâine. Si­tuație inexis­tentă pe vre­mea noastră, pen­tru că atunci, toți eram o apă și-un pă­mânt, eram aruncați obli­gatoriu prin teatrele din țară. În București nu aveam dreptul să intrăm decât după ani de sta­giatură în provincie. Bănuiesc că tinerii de azi, având toată libertatea ex­terioară, dar fiind îm­povărați de această grijă a subzistenței, lasă interiorul pe planul doi. Spun asta fără a-i judeca. Nu pretind că felul în care ei trăiesc e greșit. E doar altfel. Binele și răul lor arată altfel decât binele și răul cu care am crescut eu. Și vreau să înțeleg cum e lumea lor, cum e binele lor și cum e răul lor...

- Dar lumea dvs. cum este? Vă simțiți inte­grată în societatea de azi?

- Nu mă simt deloc confortabil. Căci noi, ca so­cietate, ne aflăm în cădere liberă. Uite, și ti­nerii din tea­tru simt asta: a apărut o nouă ge­ne­rație "da­daistă". Și ei trăiesc sentimentul diso­lu­ției, care e din ce în ce mai pregnant. În schimb, dincolo de teatru, nu-i nici urmă de dadaism. Dincolo de teatru e doar o scufundare, e din ce în ce mai întuneric.

- Reușiți să îl evitați, să fraternizați cu lu­mina?

- Mă străduiesc să nu învinovățesc. Pentru că, în fond, felul în care arată azi societatea e firesc. A fost atât de mult rău adunat, încât tre­buia ca el să explodeze sau să se scufunde defi­nitiv. Iar mișcarea asta de scufundare inevitabil ne antrenează și pe noi. Și dacă rațional nu mai văd nicio șansă de redresare, măcar în miracole mai cred - în posibilitatea ca, prin­tr-un miracol, întune­ricul să se risipească. După o tragedie, mereu se pune o cărămidă, pentru că întot­deauna se mai găsește cine­va care să vrea să meargă mai departe. Mă în­torc la imaginea dadaiștilor: ei vo­iau să distrugă totul, dar așa, din absurdul dadaist, s-a născut Eugen Ionescu.

- Care sunt valorile vieții dvs.?

- Le-am păstrat pe cele în care a fost educată gene­ra­ția mea: onoarea, lo­ia­litatea, respon­sabi­li­ta­tea, pri­etenia, iubirea, în­țe­le­ge­rea, armonia și cre­din­ța. În ceea ce pri­veș­te cre­dința, nu am acea vi­ziu­ne a unui Dumnezeu care stă să ne numere gre­șelile și să ne pedep­seas­că. În univers există un echilibru între bine și rău și, cum Dumnezeu ne-a dă­ruit liberul arbitru - ca­doul cel mai greu de dus -, e limpede că ține de noi să căutăm să păstrăm echilibrul dintre min­te și inimă. Toate lucrurile de pe lumea asta au fost fă­cute perfect de Dumnezeu - chiar și noi, oa­menii. Uite: mă­trăguna, dacă știi cât și cum s-o folo­sești, e be­nefică, dacă însă sari calul, aceeași mătră­gună omoară. Așa că orice greșeală ne aparține, dacă nu știm să păstrăm echi­librul dintre minte și inimă. Vezi, de-asta iu­besc eu teatrul: pen­­tru că oricum ar fi per­sonajul, rău sau bun, el, într-un fel, în­cear­că să poto­lească par­tea dis­truc­tivă a fiin­ței, în­cearcă s-o lă­­mu­­rească, s-o îm­bu­­neze, să-i pună sta­vilă.

"Dragostea e momentul inimii. Dar ea trebuie să devină iubire"

- Până acum, ta­bloul este perfect. Dar despre iubirea cea­laltă, din­tre doi oameni, iu­bi­rea pa­sio­nală, ce părere aveți? Se po­tri­vește cu meseria de actor?

- Eu operez o di­fe­rențiere: dragostea e mo­mentul acela de fior, e momentul ini­mii, dar apoi ea tre­buie să devină iu­bire. Și-atunci, refe­rin­­du-mă la iubire, pot să spun că eu am sim­țit-o necesară, căci e ce­va minunat, su­perb... În raport cu profesia însă, am băgat de seamă că atunci când am fost te­mă­toare sau nefericită în dragoste, atunci mi-a fost cel mai bine în ac­torie.

- Partenerii dvs. de viață, actorul Ion Besoiu și regizorul Alexandru Dabija, au activat și activează tot în sfera artistică. Cum e dragostea între colegi de scenă?

- Eu niciodată nu mi-am adus proble­mele din meserie acasă. Iar faptul că aveam alături tot un spirit artistic a însemnat, pen­tru mine, un sa­crificiu. În sensul că a trebuit să renunț la intensitatea muncii mele pro­fesionale pen­tru a nu genera asocieri sau a nu intra în con­curență cu partenerul meu de viață. Am dorit să evit astfel de situații și am ales să mă plasez într-un plan se­cund. A nu se înțelege că-mi pare rău că am procedat așa. Nu-mi pare rău absolut deloc! Mă bucur fiindcă știu că pen­tru "beneficiari" a însemnat mult faptul că eu m-am așezat așa, la ajutor, și nu la câștig.

- Oare "beneficiarii" au conștientizat valoarea sacrificiului?

- Asta chiar nu are importanță. Impor­tant e că am putut să fac asta pentru ei.

- Nu au intervenit și momente de frus­trare, dorința de a ieși din planul secund?

- Nu. Ți-am spus: eu n-am avut ambiții pe me­se­rie. Sunt o persoană leneșă în am­biții, nu sunt in­vi­dioasă, nu vreau să de­monstrez nimic, nici față de mine în­sămi... Încerc să trăiesc în pace, eu cu mine. Dacă aș încerca să-mi demonstrez ceva, aș putea da naștere unui conflict interior, iar asta chiar nu e de dorit. În rolurile mele, eu mă folosesc pe mine, cu trup, spirit și istoria personală. Așa că reprezentarea teatrală cât mai aproape de spectatori - cum am avut noroc să tot fie cele din ultimii ani - îmi dă posibi­litatea să em­patizez mai bine cu oamenii. Pro­xi­mitatea asta mă aduce și mai aproape de crezul meu: să nu mint. La urma urmei, actoria e o terapie - eu dau din mine to­tul, spun despre mine ce sunt, cum sunt, ce mi se întâmplă... Lucruri pe care, altfel, poa­te că n-aș avea curaj să le recunosc, dar pregătind un rol, nu pot să le ascund. E ca atunci când mergi la un te­rapeut pentru o ședință de psihanaliză: scoți din tine totul, trebuie să fii sincer până la capăt. Și-apoi, terapia asta îi aduce beneficii și spectatorului: pentru că omul din sală, care empatizează cu mine, cel de pe scenă, descoperă ceva în el, de care poate că nici nu era con­știent... Eu, când intru în scenă, vreau să spun ceva despre mine, pentru că tu aștepți să afli ceva des­pre tine.

- Și când coborâți de pe scenă în viață, ce vă bucură și ce vă întristează?

- Mă întristează starea asta de război continuu. În rest, am foarte multe bucurii, prima dintre ele fiind aceea că, de doi ani, sunt bunică, și încă bunică de gemeni - o fată și-un băiat. Să fii bunică e cu totul altceva decât să fii mamă - abia acum înțeleg cu-adevărat minunea făpturii omenești. Îi admir foarte tare pe nepoții mei și-i urmăresc cu fascinație cum se fac oameni. Altfel... mă bucur de fiecare zi - că nin­ge, că plouă, că e soare, că e cald, că sunt! Mă bucur de prieteni, mă bucur să stau cu ei la taclale despre câte-n lună și-n stele, mă bucur de plimbările mele terapeutice prin parcuri, de cărțile pe care le citesc, de armonia muzicii clasice, de filmele bune pe care le văd, mă bucur de noapte, pentru că e liniște. Cred că sunt noctambulă, tocmai pentru că iubesc atât de mult liniștea nopții...