Final de poveste - Volohii din Ucraina

- Peste 10.000 de "fraţi rumâni", condamnaţi la uitare, au nevoie de ajutor! -

Ne-am despărţit de volohii din Ucraina cu la­crimi în ochi. Se adunaseră mulţi în jurul nostru, oamenii cu care vorbisem, "căpeteniile" lor, alaiurile de copii ce ne urmaseră pe ori­unde am mers, prin Poroşcovo, acea rătăcită "insu­lă de rumâni" din Carpaţii Păduroşi - Trans­carpatia. Ne atingeau pe haine, ne sorbeau vorbele, cei mai bătrâni voiau să ne ia în braţe. Şi toţi ne ziceau, în­tr-un singur gând: "Nu ne lăsaţi. Nu ne uitaţi. Mai ve­niţi..."
Sunt 2000 de oameni în "tabăra" de la Poroşcovo, 2000 de oameni care până nu demult nu auziseră ni­ciodată că există România! Iar împrejurul acestei aşezări, până departe, sunt cel puţin încă zece sate de volohi rămaşi aici din veacurile 14-15, poate chiar de la daci, după unii istorici. Peste 10.000 de "fraţi" ai noş­tri, neştiuţi de secole, despre care românii din Ro­mâ­nia şi oficialităţile statului au aflat că există în urmă cu 15 ani, dar nu au făcut absolut nimic pentru ei.
Vasile Lacatuş, Mihai Canaloş, Ion Pătraş, Mariţa şi Irinela Voloşin, Vasile Birău sunt doar câţiva vo­lohi dintre cei pe care i-am întâlnit şi care se gân­desc la România ca la un vis mult prea îndepărtat...

"Şcoală rumânească la cupiii noştri"

"Minune mare! Minune mare c-o vinit rumânii. Rumâni ca voi, care ne-o dzâs că eşte undeva ţara nostră!... Noi, işi (aici), între ucraineni, am fost nu­ma-ntr-o parte daţi, lăpădaţi de toţi. No, ui­taţi-vă-ţi: în sat, ucraineni-s tuturinde! Ei ne îngână şi ne spurcă pe noi. Până să veniţi voi, am gândit că... pe noi nu ne iubesc nimeni."
Prin ce miracol şi-au păs­trat limba oamenii ăştia? Ce taină s-a ascuns în acest grai, încât ei au hotărât să "nu-l lepede" şi "să-l păzască" cu sfin­ţenie, secole întregi, de izo­lare şi persecuţii? E incredibil, ilogic. Nicio limbă nu rezistă atât, fără şcoală, biserică, fără drepturi sociale, într-un ţinut atât de îndepărat şi duşmănos dintre patru ţări străine - Ucraina, Polonia, Slovacia şi Un­garia - unde a vorbi româ­neşte a însemnat mereu că eşti proscris. Bătrânii spun că "au în sânje" limba. Cei mai tineri, că aşa s-a pomenit. Singurii trei volohi care au fost vreo­dată în România: Vasile Hor­vat, zis Birăul, cu soţia sa Ma­ria, şi Vasile Lacatuş, când s-au întors în sat, după câteva zile, au spus tuturor că există un neam de milioane de oameni, unde toţi vorbesc la fel ca şi ei. Pe stradă, în case, doar ro­mâ­neşte... "O fost on şoc mare-mare! Minune!", spunea me­reu Vasile Lacatuş, amin­tin­du-şi de anul 2009. "Nu-mi ve­nea a-mi crede că prişepéam pă stradă, tot ce vomini (oa­menii) grăiau, că vedeam peste tot vomini cu firea tot ca a noastră. De-atuncea, noi sâmţim că suntem români. Atâta am gândi (vrea) noi: să potem să avem şi noi şcoală rumânească la cupiii noştri. Tare ne-am îmbucura să poată şi ei a scrie, să meargă ala Ru­mânia, unde-i aşa mândru".

România, surdă şi mută

Li s-au promis multe de-atunci. Paşapoarte şi vize. Ajutoare şi bani. Tabără gratuită în România, de o săptămână, pentru 20 de copii din Poroşcovo. Un spectacol folcloric românesc la ei în sat. Prefectul de Maramureş, preşedintele Consiliului Judeţean, i-a numit "eroi", fiindcă au reuşit să-şi păstreze limba aceasta "protoromână" timp de veacuri. I-a primit pe cei trei volohi, năuciţi de atâta atenţie, într-un cadru festiv, în Palatul Administrativ din Baia Mare şi le-au înmânat nişte diplome. Li s-au făgăduit abecedare româneşti, ba chiar două-trei calculatoare pentru copiii volohi - ceea ce ei n-au văzut niciodată până în ziua de azi. Problema e că, dacă volohii vedeau atunci prima oară România, România ştia deja de ei. Încă din anul 2000, când primii cercetători de prin Satu Mare i-au găsit întâmplător, sihăstriţi în "pin­te­nul" acela împă­durit de Ucraină dintre trei ţări stră­ine. S-au trimis informări către oficialităţile române. Au mai fost vizitaţi de atunci de alte grupuri de profesori "cu­rioşi" - care specialişti, care nu -, ce-au dus vorba mai departe, promiţându-le localnicilor că vor reveni grabnic cu ajutoare. S-a vorbit mereu de "un tezaur viu" - o altă comunitate de 10.000 de su­flete româneşti, la o distanţă atât de mare spre nord! - ce ar putea schimba, efectiv, istoria Vlahiei vechi. Încă din anul 2006, s-au făcut memorii către Consu­latul României la Cernăuţi, către mulţi demnitari români. Absolut niciun răspuns! De la descoperirea lor şi până astăzi, absolut nicio veste nu a venit de la oficialităţile române. Niciun ban, niciun ajutor, niciun semn de viaţă! De parcă nici nu ar exista. Singura vizită, cât de cât oficială, s-a petrecut în anul 2012, din partea Consulului României la Cernăuţi, dna Tatiana Popa. A ascultat dorinţa fierbinte a volo­hi­lor de a avea şcoală şi legături cu "ţara mamă". Apoi a plecat, şi iarăşi peste sat s-a aşternut uitarea. Tot în acelaşi an, Ioan Botoş - un apărător militant al tuturor românilor din Ucraina - s-a dus iarăşi la prefectul Maramureşului, domnul Anton Rohian, cu o petiţie din partea volohilor de a fi sprijiniţi la înfiinţarea unei şcoli româneşti. Fără măcar să promită că va trimite dorinţa lor mai departe, acesta i-a dat următorul răspuns, în prezenţa tuturor: "Ce şcoală românească?! Mai bine să se-apuce să-nveţe engleza de pe net!..." Care "net", domnule pre­fect?!...

Românii lui Botoş

Până acum 10-15 ani, volohii trăiau realmente ca în Evul Mediu. Nu e o exagerare. N-aveau apă cu­rentă, garduri la casele de chirpici, în care trăiau câte cincisprezece, în două odăi, cei mai mulţi nici lumină electrică. Majoritatea lor nu văzuseră vreodată tele­vizor, bomboane, nu vorbiseră vreodată la telefon. Trăiau din cioplitul lemnului, mâncau doar din ce le dădea pământul. Sutele de copii le umblau în fundul gol, pe uliţe. Nu ştiau nici să-şi scrie numele, drept care ucrainenii îi păcăleau adesea să semneze tot felul de documente, momindu-i cu ciocolate sau sticle de ulei, pentru ca apoi să le însceneze infrac­ţiuni şi să-i bage la puşcărie. Acum zece ani, la reforma agrară din Ucraina, când pământul comunal s-a-mpărţit în mod egal cetăţenilor, "rumânii" au primit maximum un ar - doi. N-au fost înregistraţi în acte, nici la recensământ, deşi cu toţii au declarat că nu sunt ucraineni, ci "rumâni-volohi". Au fost discriminaţi în şcolile ucrainene. Umiliţi şi înjuraţi, când ieşeau pe uliţă din "tabăra" lor. Lăsaţi acolo să dispară, "să nu ridice capul" niciunul. Să nu fie văzuţi în societate. Însă, prin cine ştie ce miracol, ei nu s-au lăsat...
Nici astăzi, situaţia nu e mult diferită. Singurii oameni care au făcut ceva pentru aceşti însinguraţi sunt doi: pastorul cernăuţean Ion Pătraş şi "patriotul din Apşa", Ioan Botoş. Amândoi români de dincolo de Tisa. Cel dintâi, fiindcă, pe lângă că le-a pro­po­văduit Cuvântul Domnului, s-a apucat efectiv să îi în­veţe limba română, de 5 ani de zile, împreună cu soţia sa, Gabriela. Cel de-al doilea, deoarece, prin Fundaţia sa Regională a Românilor din Trans­car­patia, numită "Dacia", s-a străduit necontenit, vreme de 15 ani, să îi ridice din bezna uitării. El i-a adus - pe cheltuiala lui - pe cei trei volohi în România. El a făcut şi memoriile către oficialităţile române. El a înflăcărat şi alte fundaţii de români ucraineni din Maramureşul Istoric, să meargă în "convoaie-auto" spre Poroşcovo, cu alimente şi haine. Le-a îmbrăcat volohilor copiii. I-a stimulat cu bani pe cei mai răsăriţi, să viseze la mai mult. Astăzi, încearcă să le facă paşapoarte şi vize. Le-a adus abecedare româ­neşti, cărţi simple, cu desene din care să înveţe cu­vinte cu litere latine. Acum, când îi întrebi, volohii din satele astea îşi spun simplu: "Noi suntem români. Suntem «românii lui Botoş»!" Doi oameni, "doi Ioni" care, prin truda lor, au sfinţit locul. Doar doi. Însă acum, cei 10.000 au nevoie de mai mult...

O casă şi-un învăţător

E mâhnit tare Ioan Botoş, în casa lui preschimbată în muzeu românesc, din Apşa de Jos - o impre­sionantă colecţie etnografică, cum nici în muzeele Bucureştiului nu vezi. "Ce să vorbim de volohi, dacă nici pe noi, românii de aici, de lângă graniţa cu Ma­ramureşul, statul român nu ne recunoaşte de români. Noi, care avem documente clare, din 1918 până în '21, care-am avut membri în primul Parlament al României Mari. E strigător la cer! Ce se poate face pentru volohi? Eu n-am realizat decât începutul. Să nu-i las să moară de foame. Să-i conştientizez cumva, să afle cine sunt. Ar trebui urmaţi nişte paşi clari, aşa văd eu lucrurile. Mai întâi, o amplă cercetare a zonei. Să aflăm câţi sunt, exact, locurile unde sunt. S-ar putea încă să mai fie surprize, dincolo de cele unsprezece sate ştiute, dar prea puţin cercetate. Apoi, de stabilit acolo nişte persoane de încredere, aşa cum îl am pe Vasile Lacatuş la Poroşcovo, unde am deschis recent o filială a fundaţiei. Un fel de «lideri locali», care să păstreze legătura între ei, căci volohii se cunosc toţi cu cei din alte sate, nu se înrudesc decât între ei. Apoi şcoala. La Poroşcovo ar trebui deschisă urgent. E ceva birocraţie, dar cunosc sistemul şi pot să ajut de îndată. E nevoie de acordul a 20 de familii de volohi, care abia aşteaptă să semneze. Astfel, ucrainenii sunt nevoiţi să fie de acord, căci e legal. Dar ne trebuie o casă, mai ales un învăţător de limba română, să vină acolo. Asta e cel mai greu. Iar la sfârşit, pasul patru: duşi nişte copii volohi în România. Asta ar fi ceva extraordinar. Măcar două săptămâni, să stea puţin acolo, pe unde se poate. E greu de făcut paşapoarte, de obţinut vize. Costă mult. Dar merită însutit efortul. În două săptămâni, un copil prinde foarte mult, vine acasă şi povesteşte şi la alţii, care vor vrea şi ei să înveţe româneşte... O şcoală! Chiar şi într-o căsuţă din aia de chirpici. Asta ar fi marea lor sal­vare!... "
Medicul Ioan Botoş din Apşa de dincolo de Tisa (peste "drum" de Săpânţa) îşi cheltuie tot venitul pentru asemenea cauze. Fabulosul muzeu din casa sa e realizat doar pe cheltuiala familiei Botoş - singurul muzeu românesc privat de pe teritoriul Ucrainei. "Sunt oameni de-o mie de ori mai patrioţi aceştia - Botoş şi volohii lui - decât noi, cei din România", îmi zic, trecând înapoi gra­niţa de la Sighet.

Volohii români, certificaţi în Diplomele maramureşene

Prof. univ. dr. Ilie Ghergheş de la Universitatea de Nord din Baia Mare e dintre primii istorici care i-a moni­torizat constant pe volohi. Tot un apro­piat al lui Botoş - "ucraineanul" care i-a înlesnit deplasările de cercetare acolo, încă din anul 2006. De atunci, profesorul Ghergheş a mai fost de opt ori, cunoaşte foarte bine, dinăuntru, "problema volohilor". Concluzia sa este una singură: "Sunt români. Sunt documente. Diplomele maramureşene ale lui Ioan Mihalyi, din secolele 14 şi 15, certifică faptul că în regiunea Poroşcovo au fost împroprietărite comunităţi de «volohi rumâni». Mai sunt şi alte lucrări. Secolul 15 îl putem atesta cu siguranţă. Deşi, dacă ne gândim la satele de pe lângă Poroşcovo, mult mai primi­tive şi puţin cercetate, am putea ajunge cu gândul până la daci. Să nu uităm că, exact în zona lor, s-a descoperit cea mai nordică cetate a lui Burebista, la Mala Kopanya. Imediat în apropiere, la Zemplin, în Slovacia, e o altă davă dacică. În aceste cetăţi s-au descoperit colane de aur aparţinând regilor şi chiar morminte de conducători daci. E greu de stabilit originea volohilor. Dar e clar că sunt vechi. Graiul lor e unul care se vorbea în Ardeal, acum 150 de ani. De ţigani nici nu poate fi vorba. Eu am predat paleografie latină şi slavă - sunt un pasionat al vechilor graiuri valahe. Limba pe care-o foloseau românii din Poroşcovo, când am venit prima oară la ei, era una mult mai primitivă decât cea de azi. Chiar ca specialist, greu puteai pricepe tot. Cam la a treia mea călătorie acolo, am reuşit să mă înţeleg mai bine doar cu un anume Mihai, un bărbat care la 45 de ani avea deja nepoţi. Dar care, fiind mai emancipat de­cât ceilalţi, a fost dintre primii volohi care au reuşit să se angajeze în construcţii, pe un camion, în Rusia. În camion, el avea un radio-casetofon, cum erau pe atunci. Şi-aco­lo, la radio, a reuşit să prin­dă câteva posturi româneşti, din care n-a înţeles tot ce se vor­beş­te, dar vor­bele l-au pus pe gân­duri. La ple­ca­rea din Ucraina, l-am întrebat ce ar vrea să le aduc, când voi reveni în sat. M-a ascultat con­centrat şi, până la urmă, a pri­ceput ce-am spus. A zis că nimic. Aşa cum zic oa­menii ăia săraci, «zărăstiţi», care nu vor să spere la ceva, ca să nu pară profitori. Era prea fericit că sunt acolo, că ne înţelegem, ca să poată dori mai mult. Am insistat: «Mihai, aş vrea să vă aduc ceva, un cadou...» Brusc mi-am dat seama că n-are de unde să în­ţeleagă franţuzescul «cadou». «Un dar...», am re­luat. N-a priceput. «Ăţi vrea ceva ciocolată, la cupii?...» Tot n-a înţeles. Apoi am aflat că el şi prun­cii lui nu mâncaseră de fapt vreodată ciocolată. "No, cevare pentru cupii. Orice! Să vă aduc nişte ju­că­rii!..." Nici de cuvântul «jucării» nu auzise. Şi atunci, scormonindu-mi memoria, mi-a venit în minte cuvântul «moimă». Un fel de jucărie rituală, o sperietoare folosită în practici magice - cuvânt vechi, din satele noastre ardeleneşti. De «moimă» auzise, domnule!... Nu mi-a venit să cred. A stat şi s-a gândit şi până la urmă a reuşit să îmi transmită dorinţa lui, care ar coincide, cumva, cu cea a tuturor volohilor, în numele cărora vorbeşte. «Ilie», a zis, străduindu-se să-şi aleagă vorbele. «Cel mai mult aş vrea să-mi aduci încă o casetă din aia, cu muzică de-a voastră ru­­mânească şi la «tabăra» mea, o învăţătoriţă de limba română!...»Abia când am auzit asta, mi s-au umezit ochii. «O învăţătoriţă de limba română!...» În secolul 21, cuvinte rostite de un om analfabet, care până atunci nu ştia cum se cheamă limba pe care o vorbeşte, nici unde se află ţara în care se vorbeşte acea lim­bă. Secvenţa asta am povestit-o în faţa Societăţii de Ştiinţe Istorice, în co­mu­nicarea mea din anul 2010. Toată asis­tenţa s-a emo­ţio­nat. Istoricii au venit apoi la mine, mi-au cerut detalii. Este tul­bu­rător, când îţi dai seama cum poate rămâne conştiinţa apartenenţei la un neam, în sângele unor oameni, du­pă atâtea veacuri. Şi chiar şi acum - na, uitaţi-vă! - când vă vor­besc, mă trec fiorii pe mână..."


Cititorii revistei noastre care cred că pot avea vreo idee salvatoare pen­tru aducerea în Poroşcovo a unui în­vă­ţător (învăţătoare) de limba română sau acordarea de sprijin, în orice fel, pentru comunitatea de volohi din Transcarpatia, pot lua legătura cu redacţia noastră (tel. 021/224.33.40, d-na Ruxandra Constantinescu - tel. 0744/35.75.72) şi cu dl. Ioan Botoş (tel. 0752.47.40.79), sau ni se pot adre­sa prin scrisori.