Ne-am despărțit de volohii din Ucraina cu lacrimi în ochi. Se adunaseră mulți în jurul nostru, oamenii cu care vorbisem, "căpeteniile" lor, alaiurile de copii ce ne urmaseră pe oriunde am mers, prin Poroșcovo, acea rătăcită "insulă de rumâni" din Carpații Păduroși - Transcarpatia. Ne atingeau pe haine, ne sorbeau vorbele, cei mai bătrâni voiau să ne ia în brațe. Și toți ne ziceau, într-un singur gând: "Nu ne lăsați. Nu ne uitați. Mai veniți..."
Sunt 2000 de oameni în "tabăra" de la Poroșcovo, 2000 de oameni care până nu demult nu auziseră niciodată că există România! Iar împrejurul acestei așezări, până departe, sunt cel puțin încă zece sate de volohi rămași aici din veacurile 14-15, poate chiar de la daci, după unii istorici. Peste 10.000 de "frați" ai noștri, neștiuți de secole, despre care românii din România și oficialitățile statului au aflat că există în urmă cu 15 ani, dar nu au făcut absolut nimic pentru ei.
Vasile Lacatuș, Mihai Canaloș, Ion Pătraș, Marița și Irinela Voloșin, Vasile Birău sunt doar câțiva volohi dintre cei pe care i-am întâlnit și care se gândesc la România ca la un vis mult prea îndepărtat...
"Școală rumânească la cupiii noștri"
"Minune mare! Minune mare c-o vinit rumânii. Rumâni ca voi, care ne-o dzâs că ește undeva țara nostră!... Noi, iși (aici), între ucraineni, am fost numa-ntr-o parte dați, lăpădați de toți. No, uitați-vă-ți: în sat, ucraineni-s tuturinde! Ei ne îngână și ne spurcă pe noi. Până să veniți voi, am gândit că... pe noi nu ne iubesc nimeni."
Prin ce miracol și-au păstrat limba oamenii ăștia? Ce taină s-a ascuns în acest grai, încât ei au hotărât să "nu-l lepede" și "să-l păzască" cu sfințenie, secole întregi, de izolare și persecuții? E incredibil, ilogic. Nicio limbă nu rezistă atât, fără școală, biserică, fără drepturi sociale, într-un ținut atât de îndepărat și dușmănos dintre patru țări străine - Ucraina, Polonia, Slovacia și Ungaria - unde a vorbi românește a însemnat mereu că ești proscris. Bătrânii spun că "au în sânje" limba. Cei mai tineri, că așa s-a pomenit. Singurii trei volohi care au fost vreodată în România: Vasile Horvat, zis Birăul, cu soția sa Maria, și Vasile Lacatuș, când s-au întors în sat, după câteva zile, au spus tuturor că există un neam de milioane de oameni, unde toți vorbesc la fel ca și ei. Pe stradă, în case, doar românește... "O fost on șoc mare-mare! Minune!", spunea mereu Vasile Lacatuș, amintindu-și de anul 2009. "Nu-mi venea a-mi crede că prișepéam pă stradă, tot ce vomini (oamenii) grăiau, că vedeam peste tot vomini cu firea tot ca a noastră. De-atuncea, noi sâmțim că suntem români. Atâta am gândi (vrea) noi: să potem să avem și noi școală rumânească la cupiii noștri. Tare ne-am îmbucura să poată și ei a scrie, să meargă ala Rumânia, unde-i așa mândru".
România, surdă și mută
Li s-au promis multe de-atunci. Pașapoarte și vize. Ajutoare și bani. Tabără gratuită în România, de o săptămână, pentru 20 de copii din Poroșcovo. Un spectacol folcloric românesc la ei în sat. Prefectul de Maramureș, președintele Consiliului Județean, i-a numit "eroi", fiindcă au reușit să-și păstreze limba aceasta "protoromână" timp de veacuri. I-a primit pe cei trei volohi, năuciți de atâta atenție, într-un cadru festiv, în Palatul Administrativ din Baia Mare și le-au înmânat niște diplome. Li s-au făgăduit abecedare românești, ba chiar două-trei calculatoare pentru copiii volohi - ceea ce ei n-au văzut niciodată până în ziua de azi. Problema e că, dacă volohii vedeau atunci prima oară România, România știa deja de ei. Încă din anul 2000, când primii cercetători de prin Satu Mare i-au găsit întâmplător, sihăstriți în "pintenul" acela împădurit de Ucraină dintre trei țări străine. S-au trimis informări către oficialitățile române. Au mai fost vizitați de atunci de alte grupuri de profesori "curioși" - care specialiști, care nu -, ce-au dus vorba mai departe, promițându-le localnicilor că vor reveni grabnic cu ajutoare. S-a vorbit mereu de "un tezaur viu" - o altă comunitate de 10.000 de suflete românești, la o distanță atât de mare spre nord! - ce ar putea schimba, efectiv, istoria Vlahiei vechi. Încă din anul 2006, s-au făcut memorii către Consulatul României la Cernăuți, către mulți demnitari români. Absolut niciun răspuns! De la descoperirea lor și până astăzi, absolut nicio veste nu a venit de la oficialitățile române. Niciun ban, niciun ajutor, niciun semn de viață! De parcă nici nu ar exista. Singura vizită, cât de cât oficială, s-a petrecut în anul 2012, din partea Consulului României la Cernăuți, dna Tatiana Popa. A ascultat dorința fierbinte a volohilor de a avea școală și legături cu "țara mamă". Apoi a plecat, și iarăși peste sat s-a așternut uitarea. Tot în același an, Ioan Botoș - un apărător militant al tuturor românilor din Ucraina - s-a dus iarăși la prefectul Maramureșului, domnul Anton Rohian, cu o petiție din partea volohilor de a fi sprijiniți la înființarea unei școli românești. Fără măcar să promită că va trimite dorința lor mai departe, acesta i-a dat următorul răspuns, în prezența tuturor: "Ce școală românească?! Mai bine să se-apuce să-nvețe engleza de pe net!..." Care "net", domnule prefect?!...
Românii lui Botoș
Până acum 10-15 ani, volohii trăiau realmente ca în Evul Mediu. Nu e o exagerare. N-aveau apă curentă, garduri la casele de chirpici, în care trăiau câte cincisprezece, în două odăi, cei mai mulți nici lumină electrică. Majoritatea lor nu văzuseră vreodată televizor, bomboane, nu vorbiseră vreodată la telefon. Trăiau din cioplitul lemnului, mâncau doar din ce le dădea pământul. Sutele de copii le umblau în fundul gol, pe ulițe. Nu știau nici să-și scrie numele, drept care ucrainenii îi păcăleau adesea să semneze tot felul de documente, momindu-i cu ciocolate sau sticle de ulei, pentru ca apoi să le însceneze infracțiuni și să-i bage la pușcărie. Acum zece ani, la reforma agrară din Ucraina, când pământul comunal s-a-mpărțit în mod egal cetățenilor, "rumânii" au primit maximum un ar - doi. N-au fost înregistrați în acte, nici la recensământ, deși cu toții au declarat că nu sunt ucraineni, ci "rumâni-volohi". Au fost discriminați în școlile ucrainene. Umiliți și înjurați, când ieșeau pe uliță din "tabăra" lor. Lăsați acolo să dispară, "să nu ridice capul" niciunul. Să nu fie văzuți în societate. Însă, prin cine știe ce miracol, ei nu s-au lăsat...
Nici astăzi, situația nu e mult diferită. Singurii oameni care au făcut ceva pentru acești însingurați sunt doi: pastorul cernăuțean Ion Pătraș și "patriotul din Apșa", Ioan Botoș. Amândoi români de dincolo de Tisa. Cel dintâi, fiindcă, pe lângă că le-a propovăduit Cuvântul Domnului, s-a apucat efectiv să îi învețe limba română, de 5 ani de zile, împreună cu soția sa, Gabriela. Cel de-al doilea, deoarece, prin Fundația sa Regională a Românilor din Transcarpatia, numită "Dacia", s-a străduit necontenit, vreme de 15 ani, să îi ridice din bezna uitării. El i-a adus - pe cheltuiala lui - pe cei trei volohi în România. El a făcut și memoriile către oficialitățile române. El a înflăcărat și alte fundații de români ucraineni din Maramureșul Istoric, să meargă în "convoaie-auto" spre Poroșcovo, cu alimente și haine. Le-a îmbrăcat volohilor copiii. I-a stimulat cu bani pe cei mai răsăriți, să viseze la mai mult. Astăzi, încearcă să le facă pașapoarte și vize. Le-a adus abecedare românești, cărți simple, cu desene din care să învețe cuvinte cu litere latine. Acum, când îi întrebi, volohii din satele astea își spun simplu: "Noi suntem români. Suntem «românii lui Botoș»!" Doi oameni, "doi Ioni" care, prin truda lor, au sfințit locul. Doar doi. Însă acum, cei 10.000 au nevoie de mai mult...
O casă și-un învățător
E mâhnit tare Ioan Botoș, în casa lui preschimbată în muzeu românesc, din Apșa de Jos - o impresionantă colecție etnografică, cum nici în muzeele Bucureștiului nu vezi. "Ce să vorbim de volohi, dacă nici pe noi, românii de aici, de lângă granița cu Maramureșul, statul român nu ne recunoaște de români. Noi, care avem documente clare, din 1918 până în '21, care-am avut membri în primul Parlament al României Mari. E strigător la cer! Ce se poate face pentru volohi? Eu n-am realizat decât începutul. Să nu-i las să moară de foame. Să-i conștientizez cumva, să afle cine sunt. Ar trebui urmați niște pași clari, așa văd eu lucrurile. Mai întâi, o amplă cercetare a zonei. Să aflăm câți sunt, exact, locurile unde sunt. S-ar putea încă să mai fie surprize, dincolo de cele unsprezece sate știute, dar prea puțin cercetate. Apoi, de stabilit acolo niște persoane de încredere, așa cum îl am pe Vasile Lacatuș la Poroșcovo, unde am deschis recent o filială a fundației. Un fel de «lideri locali», care să păstreze legătura între ei, căci volohii se cunosc toți cu cei din alte sate, nu se înrudesc decât între ei. Apoi școala. La Poroșcovo ar trebui deschisă urgent. E ceva birocrație, dar cunosc sistemul și pot să ajut de îndată. E nevoie de acordul a 20 de familii de volohi, care abia așteaptă să semneze. Astfel, ucrainenii sunt nevoiți să fie de acord, căci e legal. Dar ne trebuie o casă, mai ales un învățător de limba română, să vină acolo. Asta e cel mai greu. Iar la sfârșit, pasul patru: duși niște copii volohi în România. Asta ar fi ceva extraordinar. Măcar două săptămâni, să stea puțin acolo, pe unde se poate. E greu de făcut pașapoarte, de obținut vize. Costă mult. Dar merită însutit efortul. În două săptămâni, un copil prinde foarte mult, vine acasă și povestește și la alții, care vor vrea și ei să învețe românește... O școală! Chiar și într-o căsuță din aia de chirpici. Asta ar fi marea lor salvare!... "
Medicul Ioan Botoș din Apșa de dincolo de Tisa (peste "drum" de Săpânța) își cheltuie tot venitul pentru asemenea cauze. Fabulosul muzeu din casa sa e realizat doar pe cheltuiala familiei Botoș - singurul muzeu românesc privat de pe teritoriul Ucrainei. "Sunt oameni de-o mie de ori mai patrioți aceștia - Botoș și volohii lui - decât noi, cei din România", îmi zic, trecând înapoi granița de la Sighet.
Volohii români, certificați în Diplomele maramureșene
Prof. univ. dr. Ilie Ghergheș de la Universitatea de Nord din Baia Mare e dintre primii istorici care i-a monitorizat constant pe volohi. Tot un apropiat al lui Botoș - "ucraineanul" care i-a înlesnit deplasările de cercetare acolo, încă din anul 2006. De atunci, profesorul Ghergheș a mai fost de opt ori, cunoaște foarte bine, dinăuntru, "problema volohilor". Concluzia sa este una singură: "Sunt români. Sunt documente. Diplomele maramureșene ale lui Ioan Mihalyi, din secolele 14 și 15, certifică faptul că în regiunea Poroșcovo au fost împroprietărite comunități de «volohi rumâni». Mai sunt și alte lucrări. Secolul 15 îl putem atesta cu siguranță. Deși, dacă ne gândim la satele de pe lângă Poroșcovo, mult mai primitive și puțin cercetate, am putea ajunge cu gândul până la daci. Să nu uităm că, exact în zona lor, s-a descoperit cea mai nordică cetate a lui Burebista, la Mala Kopanya. Imediat în apropiere, la Zemplin, în Slovacia, e o altă davă dacică. În aceste cetăți s-au descoperit colane de aur aparținând regilor și chiar morminte de conducători daci. E greu de stabilit originea volohilor. Dar e clar că sunt vechi. Graiul lor e unul care se vorbea în Ardeal, acum 150 de ani. De țigani nici nu poate fi vorba. Eu am predat paleografie latină și slavă - sunt un pasionat al vechilor graiuri valahe. Limba pe care-o foloseau românii din Poroșcovo, când am venit prima oară la ei, era una mult mai primitivă decât cea de azi. Chiar ca specialist, greu puteai pricepe tot. Cam la a treia mea călătorie acolo, am reușit să mă înțeleg mai bine doar cu un anume Mihai, un bărbat care la 45 de ani avea deja nepoți. Dar care, fiind mai emancipat decât ceilalți, a fost dintre primii volohi care au reușit să se angajeze în construcții, pe un camion, în Rusia. În camion, el avea un radio-casetofon, cum erau pe atunci. Și-acolo, la radio, a reușit să prindă câteva posturi românești, din care n-a înțeles tot ce se vorbește, dar vorbele l-au pus pe gânduri. La plecarea din Ucraina, l-am întrebat ce ar vrea să le aduc, când voi reveni în sat. M-a ascultat concentrat și, până la urmă, a priceput ce-am spus. A zis că nimic. Așa cum zic oamenii ăia săraci, «zărăstiți», care nu vor să spere la ceva, ca să nu pară profitori. Era prea fericit că sunt acolo, că ne înțelegem, ca să poată dori mai mult. Am insistat: «Mihai, aș vrea să vă aduc ceva, un cadou...» Brusc mi-am dat seama că n-are de unde să înțeleagă franțuzescul «cadou». «Un dar...», am reluat. N-a priceput. «Ăți vrea ceva ciocolată, la cupii?...» Tot n-a înțeles. Apoi am aflat că el și pruncii lui nu mâncaseră de fapt vreodată ciocolată. "No, cevare pentru cupii. Orice! Să vă aduc niște jucării!..." Nici de cuvântul «jucării» nu auzise. Și atunci, scormonindu-mi memoria, mi-a venit în minte cuvântul «moimă». Un fel de jucărie rituală, o sperietoare folosită în practici magice - cuvânt vechi, din satele noastre ardelenești. De «moimă» auzise, domnule!... Nu mi-a venit să cred. A stat și s-a gândit și până la urmă a reușit să îmi transmită dorința lui, care ar coincide, cumva, cu cea a tuturor volohilor, în numele cărora vorbește. «Ilie», a zis, străduindu-se să-și aleagă vorbele. «Cel mai mult aș vrea să-mi aduci încă o casetă din aia, cu muzică de-a voastră rumânească și la «tabăra» mea, o învățătoriță de limba română!...» Abia când am auzit asta, mi s-au umezit ochii. «O învățătoriță de limba română!...» În secolul 21, cuvinte rostite de un om analfabet, care până atunci nu știa cum se cheamă limba pe care o vorbește, nici unde se află țara în care se vorbește acea limbă. Secvența asta am povestit-o în fața Societății de Științe Istorice, în comunicarea mea din anul 2010. Toată asistența s-a emoționat. Istoricii au venit apoi la mine, mi-au cerut detalii. Este tulburător, când îți dai seama cum poate rămâne conștiința apartenenței la un neam, în sângele unor oameni, după atâtea veacuri. Și chiar și acum - na, uitați-vă! - când vă vorbesc, mă trec fiorii pe mână..."
Cititorii revistei noastre care cred că pot avea vreo idee salvatoare pentru aducerea în Poroșcovo a unui învățător (învățătoare) de limba română sau acordarea de sprijin, în orice fel, pentru comunitatea de volohi din Transcarpatia, pot lua legătura cu redacția noastră (tel. 021/224.33.40, d-na Ruxandra Constantinescu - tel. 0744/35.75.72) și cu dl. Ioan Botoș (tel. 0752.47.40.79), sau ni se pot adresa prin scrisori.