NICOLAE SAVA - restaurator şi pictor de biserici - "Ăştia suntem noi, stăm toată viaţa cu faţa la perete şi cu inima la Dumnezeu"

Maestrul Nicolae Sava este unul dintre cei mai mari pictori şi restauratori de biserici ai României de azi. Mâinile sale au ză­bovit îndelung, înflorind ziduri, cu culori minunate, sau vindecându-le de mucegaiurile timpului. Este şi expert UNESCO în restaurare, printre primii din ţară care au primit acest atestat prestigios. La 80 de ani, profesorul Nicolae Sava este urmat în meserie şi de copiii săi. Bogdan este un iconar hărăzit, iar Irina Sava, care lucrează pe şantiere cu tatăl ei, este unul dintre cei mai buni restauratori din generaţia tânără. Iar dacă începi să-l provoci la poveşti pe Nicolae Sava, sfinţii şi proorocii pe care-i pictează co­boară, şi ei, bucuroşi, la taifas...

"Catolicii trag totul spre turism. La noi, biserica este vie"

- Maestre Nicolae Sava, sunteţi unul dintre părinţii restaurării pic­turii murale din Ro­mâ­nia. Prin mâna dvs. au trecut multe biserici de o va­loa­re inesti­mabilă. Res­tau­rarea pare o artă grea, plină de se­crete. Îm­păr­tăşiţi-ne pen­tru în­ceput câteva dintre mis­terele ei.

- Restauratorul adevă­rat se conduce după "Car­ta de la Veneţia". Acolo, pri­mul punct este "pri­mum non nocere", adică să nu faci rău picturii sau obiec­tului. Acelaşi impe­ra­tiv ca şi în medicină. De fapt, este o mare asemă­na­re între restaurare şi medicină. Şi opera de artă trebuie dusă la doctor. Noi lucrăm cu bisturie, cu spa­tule, cu se­ringi, cu pere de cauciuc, cu fel şi fel de instrumente "medicale". Iar când facem un proiect, spunem că pu­nem "diag­nosticul". Pui diag­nosti­cul şi aplici trata­mentul. Întâi descoperi boa­la, opreşti cauza îmbol­năvi­rii, după care faci trata­ment de însănătoşire. Şi du­pă asta, trebuie să-i creezi condiţii operei de artă să nu se îmbol­nă­vească din nou. Al doilea principiu este re­versibilitatea. Dacă ai făcut ceva, să poată fi înde­părtat uşor, să nu aduci traume picturii. Al treilea criteriu este ca materialele pe care le folo­seşti să fie mai slabe decât originalele, să se de­terioreze înaintea origina­lului. Originalul poate să aibă 3-400 de ani, deja este vechi. Tu dacă vii şi pui un var nou, el este mai puter­nic şi îl acaparează, îl dis­truge pe cel vechi. Nu nu­mai culorile. S-a întâmplat la biserica Colţei, din Bucureşti. Acolo, coloanele erau deterio­rate la bază. Şi au venit restauratorii, în anii '60, şi le-au înfăşurat cu ciment. Au făcut o bază solidă, să ţină. Prin 2000, s-a constatat că cimentul, cu sărurile lui, a mâncat piatra. Putea oricând să cadă monu­men­tul, temelia coloanelor era distrusă. Şi a trebuit să se în­de­­părteze cimentul şi să se refacă coloanele cu pia­tră şi mortar, ca să fie aceleaşi materiale.

- Dacă respecţi cu sfinţenie învăţăturile restau­rării, restul curge de la sine?

- Nu e aşa simplu. Sunt două feluri de restaurare: una muzeistică şi alta funcţională. Restaurare muzeis­tică faci, de pildă, când găseşti un ciob de ceramică şi îl laşi aşa, fără să întregeşti oala. Pe când restaurarea funcţională spune că trebuie să-i redai picturii funcţia pentru care a fost creată. Un cuţit, când îi lipseşte mâ­nerul, poţi să-l faci funcţional dacă îi pui alt mâner. Ei, şi aici azi avem o problemă. Au apărut nişte dede­sub­turi perfide. Mulţi restaura­tori mutilează icoanele, lăsându-le într-o fază în care nu sunt nici artă şi nici religie. Ei nu fac o restaurare funcţională. Sfinţii apar cu mari pete albe sau fără un ochi. Şi asta îi defor­mează. Iar credinciosul care intră într-o biserică sau priveşte o icoană restaurată, se sperie de ceea ce vede, căci icoana e diformă. Sigur, sunt şi câţiva restauratori care îşi fac meseria cum trebuie. Dar direcţia o dau cei de la Ministerul Cul­tu­rii. Ei impun o restaurare im­portată din Occident. Una muzeistică. Dar în Oc­cident este o lume catolică, care de mult nu mai are pic­tură bisericească. Iar cato­licii trag totul spre turism. În timp ce la noi, biserica este vie. Toate obiectele de cult, de la cădel­niţă, icoană, co­voraş, toate "slujesc" îm­preună cu preotul. Sunt o simbioză. Cum poţi atunci să nu tratezi funcţional restau­rarea, să laşi sfinţii neîmpliniţi şi neîntregiţi pe pereţii unei biserici? Să-ţi negi trăsătura ta spe­cifică, naţională? Arta ecle­ziastică la noi nu e co­mercială. Face parte din trăirea zilnică, din slujire. De aceea, eu fac şi restau­rarea, şi pictura de biserici în spirit ortodox. Iar în restaurare trebuie să mă pliez pe pictorul care a pic­tat acolo înainte. Să uit de mine. Câţi au puterea şi tă­ria asta? Dar sunt sigur că vor veni vremuri bune. Vin tineri care au curajul să con­tinue ceea ce am înce­put noi.

"De mic copil mi-am dat seama că eu sunt altfel"

- De unde a pornit glo­­ria dvs. în pictura bi­seri­ceas­că? V-aţi născut prin­tre mânăs­tirile aşa de fru­mos "smălţuite" ale Buco­vinei?

- Nu, eu sunt originar din Dobrogea şi m-am năs­cut într-o familie de oameni săraci. Amândoi erau copii de ţărani, şi mama, şi tata, de lângă Cernavodă. Mama era din co­muna Topalu, lângă renumitele situri arheo­logice, iar tata din Ivrinezu Mare, care avea şi un ghiol ce venea din Dunăre. Dar apoi ne-am mutat în Bucu­reşti, şi viaţa mea a început să fie marcată de desen. Când m-am dus la grădiniţă, educatoarea a văzut că dintre toţi, mie îmi plăceau culorile. Luam creioanele şi culorile şi mâzgăleam hârtii. Şi m-a pus să fac contu­rul unui măr, conturul unei pere, pe care colegii mei, cu acul, pe o pâslă, le decupau. Atunci mi-am dat sea­ma, pentru prima oară, că eu sunt altfel. Că Dum­nezeu mi-a dat ceva ce ceilalţi nu au. Şi am început să fiu conştient de harul acesta. Şi n-am mai lăsat creionul din mână. Desenam orice. Când am ajuns să pun mâna pe cărţi, desenam pe Mihai Vitea­zul, pe Volta, pe Fara­day, cu aparatele lor. Imitam şi semăna cu ceea ce vedeam. Şi mai descoperisem un creion chimic special, scotea o tentă foarte plăcută, iar dacă îl ume­zeai, devenea acuarelă. Dar drumul până la artă a fost lung. Am fost nevoit să fac tot felul de meserii, de la croitor până la telegrafist, în armată. Dar dai­monul care mă mâna din urmă nu m-a lăsat şi, în cele din urmă, am ajuns student la Facultatea de Arte din Bucureşti. Visam să facă pictură mare, să fiu stu­dentul lui Baba sau al lui Ciucurencu. Dar destinul a hotărât altfel. Din aproape în aproape, m-a mânat cu mână sigură, spre arta monumentală. Am avut şi şansa să învăţ cu profesori mari, care au lăsat urme adânci în arta noastră: Ghiţă Popescu, Ştefan Constantinescu sau Gheor­ghe Labin. Şi aşa am învăţat frescă, care mi-a plăcut teribil de mult. Iar după facultate, am ră­mas asistentul lui Labin. Aşa a început periplul meu de monumentalist.

- Cum v-aţi iniţiat în arta restau­rării?

- Apăruse la catedra de Artă murală picto­rul Con­stantin Blendea. El era restau­rator la Muzeul de Artă, şi fiind mai apro­piat de vârsta mea, ne-am împrietenit. Şi cum trebuia să restaureze bolniţa Coziei, m-a luat să învăţ meserie. Am făcut doar intervenţii de urgenţă: consolidări şi chituiri. După care, am luat prima mea lucrare de anvergură. La Strei, lângă Călan, la o bise­rică monument istoric, cu frescă. Şi când am terminat, Vasile Drăguţ, care pe atunci conducea Direcţia Mo­nu­mentelor Istorice, şi-a dat seama ce făcusem acolo, şi m-a trimis la studii, la Roma, unde se află institutul UNESCO, care se ocupă numai de pictură pe zid.

- Pictura murală din biserica de la Strei este o adevărată minune, deşi pereţii sunt, în mare măsură, jupuiţi de vii. Sfinţii au feţele şterse, ochii scoşi... Ce v-a impresionat acolo, în mod special?

- În altar, la Strei, era o pictură foarte frumoasă pe peretele din naos, acoperită toată cu var. De 120-150 de ani, nu mai văzuse nimeni pictura aceea. Şi am început să scot varul aşternut deasupra, cu bisturiul. Mi-am făcut o echipă, şi când ajungea unul la ceva, striga: "Uite un ochi!" Săream cu toţii, cu o bucurie uria­şă, când descopeream de sub pojghiţa de 10-12 straturi de var, pictura din secolul XIII! Şi astfel, am scos la lumină scene din viaţa Mântuitorului, de o fru­museţe copleşitoare.

"Ţineam toate posturile. Voiam să fim bine cu Dumnezeu"

- În paralel cu restaurarea, aţi făcut şi pictură bisericească. Mă iertaţi că vă întreb, dar după ce-aţi "vindecat" atâtea zugrăveli geniale, aşternute pe pere­ţii unor biserici de seamă, cum aţi avut curaj să vă apucaţi dvs. înşivă de pictură, să intraţi în com­petiţie cu nişte pictori, mulţi dintre ei anonimi, dar geniali?

- M-am apucat de pictură după ce am lucrat la restaurarea bisericii de la Humor, căci acolo am avut şansa să pipăi epiderma vie a picturilor. Şi prin cerce­tă­rile pe care le făceam, prin analizele chimice ori stra­tigrafice de laborator, am văzut ce înseamnă pic­tura vechilor meşteri şi m-am îndrăgostit de ea. Aşa că m-am apucat să citesc erminiile, nefăcând frescă cu vreun maestru. Aşa am ajuns să pictez cam vreo cinci­­sprezece biserici, iar între ele, au fost şi monu­mente istorice. De pildă, biserica lui Ştefan cel Mare, din Cotnari, care n-a fost pictată niciodată, şi mi-a revenit mie onoarea s-o pictez. Biserica din Cotnari este mică, are ferestre foarte mici şi nu era luminată bine. Aşa că mi-am zis să fac o pictură cu ceruri lu­minoase. Mi-am amintit ce minunăţie văzusem în Sicilia, lângă Palermo, la domul Moreale, pictură cu fond de aur. Sunt sute de metri pătraţi acolo, pictaţi cu fond de aur pur, o minunăţie. Ei, n-aveam eu cum să fac cu aur, dar m-am gândit să fac ceruri galbene şi aurii. Am reuşit! Cu cât priveşti mai mult biserica, din ce în ce se luminează. A doua biserică a lui Ştefan pe care am pictat-o, şi care a fost şi prima ctitorie a sa, este în localitatea Baia. Baia, prima capitală a Mol­do­vei, e azi un sătuc prăfuit, dar are trei monumente voie­vo­dale: unul este al lui Mircea cel Bătrân, care a ridicat o catedrală gotică, azi în ruină. Mai este Bise­rica Albă, a lui Ştefan cel Mare (i s-a zis aşa pentru că n-a fost pictată niciodată), şi mai este o a treia biserică dom­neas­că, a lui Petru Rareş, cu pictură exterioară, fru­moasă ca o bijuterie. La Baia am făcut cer albastru, ca la Voroneţ, iar pe un perete, de jos până sus, pe trei rân­duri, Bătălia de la Baia, din 1467. Matei Corvin este călare pe cal şi străpuns de o săgeată, căci a scăpat prin trădare, altfel îl prindea Ştefan.

- În imaginaţia colectivă, un artist care pictează biserici trebuie să fie şi credincios. Hristos nu poate fi doar zugrăvit pe perete, ci şi "trăit". Iar asta nu se învaţă la şcoală. E ceva personal, zestrea inimii tale. Aveţi un ritual în sensul acesta?

- Când am început biserica din Baia, până să ating peretele, l-am rugat pe preot să facem o slujbă de început a picturii, aşa cum făceau pe vremuri zugra­vii. I-am spus: "Nu pot să încep lucrul, pen­tru că eu sunt credincios şi nu pot să lucrez dacă nu faceţi o slujbă de bine­cuvântare a lucrărilor". Pe vre­muri se ţinea post. Şi eu ţineam, dar nu­mai mier­curi şi vineri. Îmi aduc aminte, de pildă, că odată lucram la o biserică lângă Curtea de Argeş şi eram în pos­tul Sfintei Mării. Şi a trecut Patriarhul Teoctist pe acolo, şi s-a oprit, ştiind că este şantier. Noi tocmai mâncam. Ne-a întrebat ce mâncăm. Văzând că e mân­care de post a zis: "Pictura bisericească este cea mai grea meserie. Este ca mine­ritul. Pentru că pictorul lucrează şi cu mâinile, şi cu picioarele, şi cu tot trupul, dar şi cu mintea, care trebuie să slu­jească. Aceşti oameni nu pot să facă o biserică numai cu fasole şi varză. Îi dez­leg de post". Dar noi tot ţineam postu­rile, voiam să fim bine cu Dumnezeu.

"Ceauşescu a decapitat Mânăstirea Văcăreşti"

- Printre acţiunile dvs., cu adevărat glorioase, se numără şi salvarea fres­celor de la Mânăstirea Văcăreşti, înain­te de a fi demolată de Ceauşescu.

- La mânăstirea Văcăreşti, eu am restau­rat mai întâi paraclisul, iar Patriar­hia începuse şi restau­rarea palatului mâ­năstirii. După care s-au stopat lucrările şi s-a pus problema dramatică a de­mo­lării. La început, Ceauşescu a negociat cu Pa­triarhul: "Eu îţi restaurez la Vă­căreşti toată mânăs­tirea şi îţi fac un palat, cu muzeu, cu tot ce îţi tre­buie, dar pleci de pe Dealul Mitropoliei şi îmi laşi mie palatul". Că funcţiona Marea Adu­nare Naţio­nală acolo, iar asta îl deranja pe Ceauşescu, Patriar­hia era prea aproa­pe de el. Dar Patriarhul nu a fost de acord să părăsească Dealul Mitropoliei. Şi atunci s-a dat tonul de demolare la Văcăreşti. Dar ca să de­moleze mânăs­tirea Văcăreşti, s-au pus nişte condiţii. Să se extragă nişte frescă, să se vadă ce pictură exista acolo. Şi tot atunci, Rec­torul Academiei de Arte, Vasile Drăguţ, Răz­van Theo­dorescu şi alţi academicieni, au fă­cut o cerere către Ceauşescu, că mânăs­tirea nu poate fi de­mo­lată pentru că e de o valoare inestima­bilă. Exista acolo şi o cuhnie extraordi­nară, singura care mai ră­mă­sese din sud-estul Eu­ropei. Degeaba! Rec­to­rul a apelat la mine. Că­zuse be­leaua pe mine, ca să extrag pic­turile. Şi a­tunci, eu mi-am pus picio­rul în gips, ca să opresc lucrările. Căci eram singu­rul expert. Şi aşa am sal­vat mânăstirea un an de zile. În anul următor, nu a mai fost posibil. Trecuseră la amenin­ţări. Şi atunci am găsit un alt tertip. Ei ne­ştiind tehnicile de extra­gere, am făcut în aşa fel ca să mă apuce iarna, să nu poată fi extrasă pictura, să mai apucăm un an. Şi în timpul iernii, toţi sperau că vor ob­ţi­ne sprijinul UNESCO, să sca­pe mânăs­tirea cu viaţă. Dar n-a fost să fie. Ceauşescu a făcut semn de decapitare cu mâna şi n-am mai avut încotro. A trebuit să extragem fres­cele. Mânăstirea era con­damnată. Îmi amintesc cu durere de panoul cel mare, cu fresca ce conţinea A­dor­­mirea Maicii Domnului. Avea 8 metri pe 4. L-am scos în­treg, nefracturat. Vă daţi seama ce efort s-a depus atunci? De scos l-am scos, dar nu am avut unde să-l depozităm. Nu încăpea prin nicio uşă, doar la Casa Presei a avut loc, la garajele CC-ului de atunci. Şi nenoro­cirea a făcut ca acolo, cei care spălau maşinile, să arunce apă cu furtunul şi pe panou. Şi toată fresca aceea uriaşă s-a făcut fărâme. Au scăpat cam 100 de metri de panouri, care după re­voluţie au fost restaurate cu stu­denţii, la secţia de Restaurare a facultăţii noastre.

Secretul albastrului de Voroneţ

- Vă propun să încheiem epopeea creaţiei dvs. cu... albastrul de Voroneţ. Cum i-aţi salvat culoa­rea?

- Pur şi simplu, lucram cu studenţii cu apă şi cu guma, ca să scoatem culorile la lumină. Se adunase în secole mult fum şi praf, de la cădelniţe şi de la lumâ­nări. Şi împreună cu grăsimea, toate intraseră în porii pictu­rilor, întunecându-le. Dar cu apă şi gumă se sco­tea foarte frumos. Pe vremea aceea erau foarte mulţi turişti. Veneau nemţi foarte mulţi. Veneau din ţările nordice, din Austria, din Italia, din Franţa. Şi toţi ne vedeau cum cură­ţăm şi cum facem. Când le spuneam ce metodă simplă fo­losim, nu ne credeau. "Aveţi solu­ţii şi nu vreţi să le destăi­nuiţi". Şi plecau dezamăgiţi. După câteva săptămâni de întrebări repetate, mi-a venit o idee. Am inventat două cu­vinte. Când ve­neau turiştii şi întrebau: "Cu ce cură­ţaţi?". Noi răspun­deam: "Folosim două substanţe: cu «pitbus» se în­moaie şi cu «sarvaclac» se cu­răţă!". Şi plecau mul­ţu­miţi. Cât pri­veşte "albas­trul de Voroneţ", sintag­ma a lansat-o Petru Co­marnescu, vrăjit de fru­mu­seţea culorii de pe pe­reţii Voro­neţului. S-a cre­zut mult timp că ar fi vorba de lapis lazuli, pia­tra semi­preţioasă cu care picta Fra Angelico. Şi au circulat fel şi fel de le­gende. Dar care este tai­na acestui al­bastru de Vo­roneţ? Taina pentru care meşterul a primit două ulcele cu bani de aur şi moşia unui sat întreg? E sim­plă! Şi tocmai pentru că este simplă, lumea nu o ia în considerare. Au venit cei de la UNESCO şi s-au luat probe şi s-a ana­lizat. S-a descoperit că este azu­rit, un mineral de cupru. Cocleală de aramă. Şi care dacă stă mult în ume­zea­lă, trece în malachit, în verde. De aceea la Vo­roneţ, în partea de jos, veş­mintele albastre şi ce­rurile, acolo unde a urcat umiditatea, bat în verde. Nu mai e al­bastru. Azuritul s-a transformat în ma­la­chit. Asta e încă o dovadă că azuritul este albastrul de Vo­roneţ. Iar asta s-a do­vedit şi chimic, prin analize. Dar mai există o taină a albastrului de Voroneţ: zugravii cei geniali au ames­tecat azuri­tul cu cazeină. Cazeina se scoate din lap­te sau din brânză. În contact cu va­rul, îl face indestructibil. Deci, meşterii cei vechi au pus cazeină în azurit şi de aceea, albastrul de Vo­roneţ este singura culoare care rezistă. Celelalte albastruri se duc, se "mănâncă". Şi mai are o calitate azuritul: e fungicid, omoară toate bacteriile. Rămâne de parcă e pictat as­tăzi. Acesta e secretul de la Vo­roneţ.

- Maestre Sava, anul acesta împliniţi 80 de ani, şi încă mai lucraţi cu energie neschimbată...

- Noroc de la Dumnezeu! Acum fac şi pictură de şevalet. În ultimul timp, fata mea mă ajută foarte mult, mai ales la restaurare, şi am timp şi să pictez. Pregătesc o expoziţie aniversară retrospectivă. Lucrez cel puţin o lucrare pe lună.

- Toată viaţa aţi trăit în curtea bisericii. Cum vă simţiţi în lumea de azi?

- Am scris un catren: "Puşcăriaş de bună voie/ Muncesc în turle cocoţat/ Dar dizolvat în armonia/ Fru­mosului ce mi s-a dat./ Mă fericesc c-am fost ale­sul/ Şi uns cu apă ne-ncepută/ Disimulând cât e de greu/ Nu voi bea ceaiul de cucută". Ăştia suntem noi: stăm toată viaţa cu faţa la perete şi cu inima la Dumnezeu. Nu prea avem contact cu lumea. O viaţă întreagă între pe­reţi, linişte şi frumuseţi.