Sfârşitul vieţii bietului om este moartea. Semne ale acesteia sunt: oprirea bătăilor inimii şi, cauzată de ea, oprirea circulaţiei sângelui, oprirea respiraţiei, a oxigenării sângelui etc. Dacă aceste simptome depăşesc trei minute, atunci creierul, neprimind sânge oxigenat, încetează să mai funcţioneze, intră în descompunere şi are loc intrarea în putrezire a tuturor organelor corpului, a întregului organism. În primele cinci ore, ţesturile sunt încă moi, elastice, şi atunci se recomandă să i se aşeze decedatului în poziţie normală părţile corpului, altminteri, după cinci ore, toate înţepenesc.
Nimic nu înspăimântă omul, în întreaga lui fiinţare - ca teama de moarte. Unii se obişnuiesc, totuşi, cu gândul morţii inevitabile, şi caută să-şi abată gândurile de la acest eveniment cutremurător. Suportul principal le este credinţa în Dumnezeu. Îndeosebi ţăranii, prin tradiţie (care-i sfântă la ei şi azi), chiar se pregătesc - la o vârstă mai înaintată - pentru ea, confecţionându-şi, din vreme, sicriu şi haine de îngropăciune. Îmi aduc aminte, de pildă, cum părinţii mei, care au trăit peste 90 de ani (tata 90 de ani, iar mama 96 de ani) şi-au pregătit două sicrie solide, din stejar, cu circa 25 de ani înainte, şi le-au păstrat în podul casei, iar hainele pentru înmormântare - în lada de zestre. Însăşi confecţionarea acestor obiecte îi face să se împace cu gândul morţii pe ţărani să se obişnuiască cu sfârşitul iminent al vieţii lor, care este şi al omului, în general. Părinţii mei şi-au cumpărat - cu mult timp înainte, şi loc în cimitir, l-au împrejmuit, au construit la capul mormintelor o cruce mare, solidă, din piatră.
Gândind la aceste obişnuinţe, care trec de la generaţie la generaţie, mi-a revenit în minte soarta bunicului meu matern, care a murit în primul război mondial, lăsând-o pe bunica văduvă şi pe fiica lui (mama mea), în vârstă de 8 ani - orfană. Un vecin de-al nostru (pe care l-am prins şi eu în viaţă) a fost în acelaşi tranşeu cu bunicul şi a văzut cum un obuz de tun i-a sfârtecat capul. Bunicul meu a murit în tranşeu şi acolo l-au şi acoperit cu ţărână. Biata mama, pe parcursul întregii sale vieţi, când îşi amintea de el, o podideau lacrimile şi i se oprea vorba. Ea l-a iubit nespus de mult. În al doilea măcel mondial, mi-a murit un unchi. Nu se ştie nici acum unde şi cum a fost înmormântat. Şi iac-aşa, fiecare om cu norocul sau nenorocul său, cu soarta sa.
Opt poveşti
Un prim caz. A avut loc în orăşelul meu natal, Siret, din judeţul Suceava, înaintea primului război mondial, cu un băiat dintr-o familie de oameni truditori, serioşi şi cu stare. Purta numele - Iaţichevici. Tată lui - "şeful" familiei - era vameş, iar soţia lui era o gospodină model. Ea avea grijă de întreaga gospodărie, care era una dintre cele mai răsărite din zonă, iar pe umerii ei stătea şi sarcina, extrem de grea şi de extraordinară răspundere, a creşterii şi educaţiei cât mai bune a celor patru băieţi pe care i-au avut. Aceştia erau bine zidiţi şi iubitori de trudă. Cel mai mare, trecut de treapta adolescenţei şi intrat binişor în cea a tinereţii, influenţat de oamenii ce luau în anii aceia drumul Americii, în căutarea unei vieţi mai bune, a plecat şi el. Şi până la urmă, dus a fost. La început, dorul nepotolit de casă l-a făcut să mai scrie scrisori, dar treptat, ocupat de tot mai multe treburi, a tot rărit cu scrisul şi, până la urmă, a amuţit şi pierdut a fost pentru familie. Al doilea fecior, adolescent şi el, s-a îndrăgostit nebuneşte de fata mai mare a unei familii respectabile şi înstărite, pe numele ei Covalciuc. Toţi vecinii şi mulţi alţii care-i ştiau pe tineri împrieteniţi, îi apreciau ca frumoşi şi potriviţi. El murea după dânsa. Dar, nu după mult timp, când era cuprins straşnic de focul iubirii, fata l-a refuzat într-un limbaj blând, prietenos, dar categoric. Pentru băiat a fost o lovitură catastrofală, de moarte, şi în scurt timp, şi-a pus capăt zilelor. Se vorbea că s-ar fi împuşcat. Zdrobită de durere, familia i-a făcut o înmormântare în rând cu lumea bună din care făcea parte. Întoarsă de la cimitir, după ce şi-a băgat în mormânt băiatul şi odată sfârşit parastasul, mama - distrusă şi epuizată, s-a culcat. În puterea nopţii, ea visează strigătele sfâşietoare ale băiatului înmormântat. El striga în disperare, mereu: "Mamă, eu sunt viu, mamă, eu sunt viu!". Îngrozită şi buimăcită, femeia sare din pat, ia felinarul, trezeşte trei vecini voinici şi, cu hârleţe şi lopeţi, se duc la cimitir. Sapă, sapă, ajung la sicriu, ridică capacul şi, ce să vadă? Băiatul era întors cu faţa în jos faţă de cum fusese îngropat. Femeia a leşinat. A fost dusă la spital, la Cernăuţi. Dar tot ce au obţinut doctorii a fost o uşoară ameliorare psihică. La starea iniţială, normală, n-a mai revenit niciodată. Periodic o duceau la spital la Cernăuţi, dar zadarnic. Îmi amintesc eu, autorul prezentei scrieri (intram atunci în treapta adolescenţei), cum, într-o seară de toamnă târzie, a venit la noi şi a stat puţin de vorbă cu părinţii mei, repetând mereu că se teme să stea în casa ei. Tata şi mama au invitat-o să doarmă la noi şi ea a acceptat, dar am văzut - cu toţii - că avea un somn foarte zbuciumat. Se tot scula şi repeta aceleaşi vorbe: "Mă tem, mă tem...". Peste o zi sau două, au dus-o iar la Cernăuţi - la spital, şi de atunci eu n-am mai văzut-o. Al treilea băiat, Danilo, a profesat întreaga-i viaţă munca de agent veterinar. A avut şi o mare fermă, în Nordul Bucovinei, la Putila. Feciorul mezin, Crizant, a ajuns profesor de geografie, cu doctoratul luat la Iaşi. El a lucrat la liceul din Botoşani, unde a fost foarte apreciat de elevi şi profesori. Devenit pensionar, profesorul Crizant a fost solicitat şi a predat circa 3-4 ani geografia, la Liceul din Siret. Eu i-am cunoscut bine pe ultimii doi băieţi din familia Iaţichevici. Am fost vecini. La pensie, au locuit în gospodăria părintească, care era a doua casă de la noi, spre Mănăstioara. Acum, la anii senectuţii, eu şi doamna Simionescu (în vârstă de 87 de ani), rudă foarte apropiată cu familia Iaţichevici, ne-am amintit de cei patru băieţi şi de întâmplarea cu al doilea fiu, care a cutremurat atunci toată Bucovina.
Al doilea caz. S-a întâmplat în oraşul Cernăuţi (pe care l-am îndrăgit, când am urmat acolo, în 1943/ 1944, clasa a V-a de liceu). E vorba de moartea unui cetăţean, pe numele de familie Cuharciuc care a avut loc cu puţin timp înaintea scurtei mele şederi în oraş. Când a decedat, conform tradiţiei, a fost ţinut, câteva zile şi nopţi în casă, pe masă, aşa cum mai este şi acum obiceiul în multe locuri, în familiile care nu-şi leapădă morţii în casele mortuare din cimitir. Creştineşte, în tradiţia poporului nostru este să-l ţină familia pe decedat trei zile. Fapt este că în noaptea care a urmat înhumării omului, soţia lui a visat că-i viu. Fusese înmormântat în cavou. Repetându-se visul şi în noaptea următoare, femeia l-a relatat familiei întregi şi apropiaţilor. Şi toţi împreună au hotărât să meargă cu preotul şi să deschidă cavoul. Zis şi făcut. S-au dus şi au ridicat capacul cavoului. Privind în interiorul lui, au văzut repede mortul care se ridicase din sicriu. Era zgribulit într-un colţ. Evident, fără suflare. Biata soţie hohotea de plâns, închipuindu-şi cum s-o fi zbuciumat, bietul, ca să găsească ieşirea din beznă. De bună seamă, aşa cum fusese, bolnav şi sleit de puteri şi înspăimântat peste măsură de locul în care se afla, l-a cuprins în acele condiţii groaznice, moartea adevărată. Acest caz mi l-a prezentat d-na profesoară Cornelia Buculei, pensionară, în vârstă de peste 85 de ani (acum câteva luni, decedată şi ea), stabilită prin căsătorie în Rădăuţi. Dumneaei a aflat despre acest caz de la o mătuşă care a avut domiciliul stabil în Cernăuţi. Locuiau cu chirie, într-o casă a decedatului (Cuharciuc). Cornelia Buculei mi-a fost rudă prin alianţă.
Al patrulea caz. S-a întâmplat în Moineşti, judeţul Bacău, imediat după al doilea război mondial, în timpul cumplitei secete din 1946. Atunci, întreaga Moldovă a fost lovită ucigător de o uriaşă secetă. Pământul - de uscăciune - crăpase peste tot, de puteai băga piciorul în crăpături. Mureau oameni şi vite, de foame şi de sete. Ţin minte cum mama, cu noi, copiii, strângeam lobodă, urzică, păpădie şi mâncam cu mare poftă fiertura din ele. Tata - om dârz, s-a suit în tren, a plecat în Banat şi a adus de acolo un vagon de făină de mazăre. Am avut şi noi, şi alţii - rude, vecini, cunoscuţi. În zilele acelea de mare restrişte, s-a întâmplat povestea pe care v-o spun, relatată, acum, de colonelul (pensionar) Petrea Bucurel din Iaşi. În Moineşti, murise de foame o ţărăncuţă. Familia, istovită şi ea de foame, de nici lacrimi nu mai avea să plângă, a îmbrăcat-o cu hainele ei cele mai bune şi au pus-o gătită frumos, pe masă. Două sfeşnice cu câte o lumânărică fiecare o străjuiau la cap, luminând sărac odaia în care fusese expusă şi unde veneau rudele şi vecinii să-şi ia rămas bun de la ea. Aşa într-o noapte, şi aşa în a doua noapte. Dar, către miezul nopţii, cei care erau prezenţi atunci la priveghi, la un moment dat, au rămas uluiţi. Ţărăncuţa s-a trezit, a deschis ochişorii şi a început să se mişte. Era şi ea speriată. Nu înţelegea ce s-a întâmplat cu ea. După cum s-a constatat - îmi spunea colonelul Bucurel Petrea, ţărăncuţa "murise" de foame. Dar nu de moarte adevărată, ci de moarte aparentă (clinică).
Al cincilea caz. Un vecin de-al meu (aici, în Iaşi, unde locuiesc în prezent), anume Dumitru Airinei, mi-a relatat că, cu ani în urmă, tot în zona judeţului Bacău, în localitatea Valea Seacă, un sătean care decedase cu şapte ani în urmă, potrivit obiceiului, a fost dezgropat. Spre uimirea groparului şi a familiei mortului, acesta a fost găsit cu spatele în sus, dovadă indiscutabilă că sărmanul om a fost răpus de moartea aparentă şi, după ce l-au înmormântat, s-a trezit şi, în chinurile sufocării, s-a întors cu faţa în jos. Potrivit relatărilor unor cetăţeni, din unele aşezări în care se practică deshumarea morţilor după şapte ani, au fost descoperite destul de des asemenea situaţii, care le-au pricinuit dureri mari familiilor respective.
Al şaselea caz. Şi în municipiul nostru, Iaşi, au avut loc asemenea cazuri (necazuri). Şi anume, cu circa 40 de ani în urmă, într-un spital, un bolnav, după câteva săptămâni de spitalizare, a decedat. Şi atunci, nefericitul "mort" a fost dus la morga spitalului şi depus pe o masă. Peste o zi sau două, au adus încă un decedat. După ce l-au pus pe o masă alăturată, brancardierii au zăbovit puţin şi, uitându-se ceva mai îndelung la primul mort, au constatat că se mişca. L-au examinat şi au constatat că-i viu. A fost mort aparent. E lesne de înţeles ce a urmat.
Al şaptelea caz. Tot cam acum 40 de ani, tot aici, în municipiul Iaşi, a mai avut loc o astfel de întâmplare, la un alt spital, cu un bolnav venit din comuna Zamoştea, Botoşani. Despre acesta se ştie că după decesul lui aparent, el a mai trăit câţiva ani.
Al optulea caz. Cu ani în urmă, pe vremea socialismului, când studenţii (atât băieţii, cât şi fetele) făceau armată şi instituţiile de învăţământ superior aveau catedre militare, a murit un militar-ofiţer. Şi, în timp ce-l duceau la cimitir, el s-a trezit. Se vorbea că a mai trăit puţin.
Renumitul nostru ieşean, medic, prof. univ. dr. Ion Hurjui, în excepţionala sa carte "Medicul familiei", scrie: "Noi ştim astăzi, ştiinţific, că moartea aparentă (clinică) se produce din ce în ce mai frecvent". Evident, pentru a se evita accidente în problema tratată, e necesar să se respecte riguros recomandarea făcută de academicianul Eugen A. Pora, încă în 1978, şi anume: ...legea cere ca un medic autorizat să facă constatarea morţii şi să se elibereze pe baza certificatului său autorizaţia de înmormântare".
IOAN D. MATEI - Iaşi
Fotografii de ERNEST BERNEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
