"Catolicii trag totul spre turism. La noi, biserica este vie"
- Maestre Nicolae Sava, sunteți unul dintre părinții restaurării picturii murale din România. Prin mâna dvs. au trecut multe biserici de o valoare inestimabilă. Restaurarea pare o artă grea, plină de secrete. Împărtășiți-ne pentru început câteva dintre misterele ei.
- Restauratorul adevărat se conduce după "Carta de la Veneția". Acolo, primul punct este "primum non nocere", adică să nu faci rău picturii sau obiectului. Același imperativ ca și în medicină. De fapt, este o mare asemănare între restaurare și medicină. Și opera de artă trebuie dusă la doctor. Noi lucrăm cu bisturie, cu spatule, cu seringi, cu pere de cauciuc, cu fel și fel de instrumente "medicale". Iar când facem un proiect, spunem că punem "diagnosticul". Pui diagnosticul și aplici tratamentul. Întâi descoperi boala, oprești cauza îmbolnăvirii, după care faci tratament de însănătoșire. Și după asta, trebuie să-i creezi condiții operei de artă să nu se îmbolnăvească din nou. Al doilea principiu este reversibilitatea. Dacă ai făcut ceva, să poată fi îndepărtat ușor, să nu aduci traume picturii. Al treilea criteriu este ca materialele pe care le folosești să fie mai slabe decât originalele, să se deterioreze înaintea originalului. Originalul poate să aibă 3-400 de ani, deja este vechi. Tu dacă vii și pui un var nou, el este mai puternic și îl acaparează, îl distruge pe cel vechi. Nu numai culorile. S-a întâmplat la biserica Colței, din București. Acolo, coloanele erau deteriorate la bază. Și au venit restauratorii, în anii '60, și le-au înfășurat cu ciment. Au făcut o bază solidă, să țină. Prin 2000, s-a constatat că cimentul, cu sărurile lui, a mâncat piatra. Putea oricând să cadă monumentul, temelia coloanelor era distrusă. Și a trebuit să se îndepărteze cimentul și să se refacă coloanele cu piatră și mortar, ca să fie aceleași materiale.
- Dacă respecți cu sfințenie învățăturile restaurării, restul curge de la sine?
- Nu e așa simplu. Sunt două feluri de restaurare: una muzeistică și alta funcțională. Restaurare muzeistică faci, de pildă, când găsești un ciob de ceramică și îl lași așa, fără să întregești oala. Pe când restaurarea funcțională spune că trebuie să-i redai picturii funcția pentru care a fost creată. Un cuțit, când îi lipsește mânerul, poți să-l faci funcțional dacă îi pui alt mâner. Ei, și aici azi avem o problemă. Au apărut niște dedesubturi perfide. Mulți restauratori mutilează icoanele, lăsându-le într-o fază în care nu sunt nici artă și nici religie. Ei nu fac o restaurare funcțională. Sfinții apar cu mari pete albe sau fără un ochi. Și asta îi deformează. Iar credinciosul care intră într-o biserică sau privește o icoană restaurată, se sperie de ceea ce vede, căci icoana e diformă. Sigur, sunt și câțiva restauratori care își fac meseria cum trebuie. Dar direcția o dau cei de la Ministerul Culturii. Ei impun o restaurare importată din Occident. Una muzeistică. Dar în Occident este o lume catolică, care de mult nu mai are pictură bisericească. Iar catolicii trag totul spre turism. În timp ce la noi, biserica este vie. Toate obiectele de cult, de la cădelniță, icoană, covoraș, toate "slujesc" împreună cu preotul. Sunt o simbioză. Cum poți atunci să nu tratezi funcțional restaurarea, să lași sfinții neîmpliniți și neîntregiți pe pereții unei biserici? Să-ți negi trăsătura ta specifică, națională? Arta ecleziastică la noi nu e comercială. Face parte din trăirea zilnică, din slujire. De aceea, eu fac și restaurarea, și pictura de biserici în spirit ortodox. Iar în restaurare trebuie să mă pliez pe pictorul care a pictat acolo înainte. Să uit de mine. Câți au puterea și tăria asta? Dar sunt sigur că vor veni vremuri bune. Vin tineri care au curajul să continue ceea ce am început noi.
"De mic copil mi-am dat seama că eu sunt altfel"
- De unde a pornit gloria dvs. în pictura bisericească? V-ați născut printre mânăstirile așa de frumos "smălțuite" ale Bucovinei?
- Nu, eu sunt originar din Dobrogea și m-am născut într-o familie de oameni săraci. Amândoi erau copii de țărani, și mama, și tata, de lângă Cernavodă. Mama era din comuna Topalu, lângă renumitele situri arheologice, iar tata din Ivrinezu Mare, care avea și un ghiol ce venea din Dunăre. Dar apoi ne-am mutat în București, și viața mea a început să fie marcată de desen. Când m-am dus la grădiniță, educatoarea a văzut că dintre toți, mie îmi plăceau culorile. Luam creioanele și culorile și mâzgăleam hârtii. Și m-a pus să fac conturul unui măr, conturul unei pere, pe care colegii mei, cu acul, pe o pâslă, le decupau. Atunci mi-am dat seama, pentru prima oară, că eu sunt altfel. Că Dumnezeu mi-a dat ceva ce ceilalți nu au. Și am început să fiu conștient de harul acesta. Și n-am mai lăsat creionul din mână. Desenam orice. Când am ajuns să pun mâna pe cărți, desenam pe Mihai Viteazul, pe Volta, pe Faraday, cu aparatele lor. Imitam și semăna cu ceea ce vedeam. Și mai descoperisem un creion chimic special, scotea o tentă foarte plăcută, iar dacă îl umezeai, devenea acuarelă. Dar drumul până la artă a fost lung. Am fost nevoit să fac tot felul de meserii, de la croitor până la telegrafist, în armată. Dar daimonul care mă mâna din urmă nu m-a lăsat și, în cele din urmă, am ajuns student la Facultatea de Arte din București. Visam să facă pictură mare, să fiu studentul lui Baba sau al lui Ciucurencu. Dar destinul a hotărât altfel. Din aproape în aproape, m-a mânat cu mână sigură, spre arta monumentală. Am avut și șansa să învăț cu profesori mari, care au lăsat urme adânci în arta noastră: Ghiță Popescu, Ștefan Constantinescu sau Gheorghe Labin. Și așa am învățat frescă, care mi-a plăcut teribil de mult. Iar după facultate, am rămas asistentul lui Labin. Așa a început periplul meu de monumentalist.
- Cum v-ați inițiat în arta restaurării?
- Apăruse la catedra de Artă murală pictorul Constantin Blendea. El era restaurator la Muzeul de Artă, și fiind mai apropiat de vârsta mea, ne-am împrietenit. Și cum trebuia să restaureze bolnița Coziei, m-a luat să învăț meserie. Am făcut doar intervenții de urgență: consolidări și chituiri. După care, am luat prima mea lucrare de anvergură. La Strei, lângă Călan, la o biserică monument istoric, cu frescă. Și când am terminat, Vasile Drăguț, care pe atunci conducea Direcția Monumentelor Istorice, și-a dat seama ce făcusem acolo, și m-a trimis la studii, la Roma, unde se află institutul UNESCO, care se ocupă numai de pictură pe zid.
- Pictura murală din biserica de la Strei este o adevărată minune, deși pereții sunt, în mare măsură, jupuiți de vii. Sfinții au fețele șterse, ochii scoși... Ce v-a impresionat acolo, în mod special?
- În altar, la Strei, era o pictură foarte frumoasă pe peretele din naos, acoperită toată cu var. De 120-150 de ani, nu mai văzuse nimeni pictura aceea. Și am început să scot varul așternut deasupra, cu bisturiul. Mi-am făcut o echipă, și când ajungea unul la ceva, striga: "Uite un ochi!" Săream cu toții, cu o bucurie uriașă, când descopeream de sub pojghița de 10-12 straturi de var, pictura din secolul XIII! Și astfel, am scos la lumină scene din viața Mântuitorului, de o frumusețe copleșitoare.
"Țineam toate posturile. Voiam să fim bine cu Dumnezeu"
- În paralel cu restaurarea, ați făcut și pictură bisericească. Mă iertați că vă întreb, dar după ce-ați "vindecat" atâtea zugrăveli geniale, așternute pe pereții unor biserici de seamă, cum ați avut curaj să vă apucați dvs. înșivă de pictură, să intrați în competiție cu niște pictori, mulți dintre ei anonimi, dar geniali?
- M-am apucat de pictură după ce am lucrat la restaurarea bisericii de la Humor, căci acolo am avut șansa să pipăi epiderma vie a picturilor. Și prin cercetările pe care le făceam, prin analizele chimice ori stratigrafice de laborator, am văzut ce înseamnă pictura vechilor meșteri și m-am îndrăgostit de ea. Așa că m-am apucat să citesc erminiile, nefăcând frescă cu vreun maestru. Așa am ajuns să pictez cam vreo cincisprezece biserici, iar între ele, au fost și monumente istorice. De pildă, biserica lui Ștefan cel Mare, din Cotnari, care n-a fost pictată niciodată, și mi-a revenit mie onoarea s-o pictez. Biserica din Cotnari este mică, are ferestre foarte mici și nu era luminată bine. Așa că mi-am zis să fac o pictură cu ceruri luminoase. Mi-am amintit ce minunăție văzusem în Sicilia, lângă Palermo, la domul Moreale, pictură cu fond de aur. Sunt sute de metri pătrați acolo, pictați cu fond de aur pur, o minunăție. Ei, n-aveam eu cum să fac cu aur, dar m-am gândit să fac ceruri galbene și aurii. Am reușit! Cu cât privești mai mult biserica, din ce în ce se luminează. A doua biserică a lui Ștefan pe care am pictat-o, și care a fost și prima ctitorie a sa, este în localitatea Baia. Baia, prima capitală a Moldovei, e azi un sătuc prăfuit, dar are trei monumente voievodale: unul este al lui Mircea cel Bătrân, care a ridicat o catedrală gotică, azi în ruină. Mai este Biserica Albă, a lui Ștefan cel Mare (i s-a zis așa pentru că n-a fost pictată niciodată), și mai este o a treia biserică domnească, a lui Petru Rareș, cu pictură exterioară, frumoasă ca o bijuterie. La Baia am făcut cer albastru, ca la Voroneț, iar pe un perete, de jos până sus, pe trei rânduri, Bătălia de la Baia, din 1467. Matei Corvin este călare pe cal și străpuns de o săgeată, căci a scăpat prin trădare, altfel îl prindea Ștefan.
- În imaginația colectivă, un artist care pictează biserici trebuie să fie și credincios. Hristos nu poate fi doar zugrăvit pe perete, ci și "trăit". Iar asta nu se învață la școală. E ceva personal, zestrea inimii tale. Aveți un ritual în sensul acesta?
- Când am început biserica din Baia, până să ating peretele, l-am rugat pe preot să facem o slujbă de început a picturii, așa cum făceau pe vremuri zugravii. I-am spus: "Nu pot să încep lucrul, pentru că eu sunt credincios și nu pot să lucrez dacă nu faceți o slujbă de binecuvântare a lucrărilor". Pe vremuri se ținea post. Și eu țineam, dar numai miercuri și vineri. Îmi aduc aminte, de pildă, că odată lucram la o biserică lângă Curtea de Argeș și eram în postul Sfintei Mării. Și a trecut Patriarhul Teoctist pe acolo, și s-a oprit, știind că este șantier. Noi tocmai mâncam. Ne-a întrebat ce mâncăm. Văzând că e mâncare de post a zis: "Pictura bisericească este cea mai grea meserie. Este ca mineritul. Pentru că pictorul lucrează și cu mâinile, și cu picioarele, și cu tot trupul, dar și cu mintea, care trebuie să slujească. Acești oameni nu pot să facă o biserică numai cu fasole și varză. Îi dezleg de post". Dar noi tot țineam posturile, voiam să fim bine cu Dumnezeu.
"Ceaușescu a decapitat Mânăstirea Văcărești"
- Printre acțiunile dvs., cu adevărat glorioase, se numără și salvarea frescelor de la Mânăstirea Văcărești, înainte de a fi demolată de Ceaușescu.
- La mânăstirea Văcărești, eu am restaurat mai întâi paraclisul, iar Patriarhia începuse și restaurarea palatului mânăstirii. După care s-au stopat lucrările și s-a pus problema dramatică a demolării. La început, Ceaușescu a negociat cu Patriarhul: "Eu îți restaurez la Văcărești toată mânăstirea și îți fac un palat, cu muzeu, cu tot ce îți trebuie, dar pleci de pe Dealul Mitropoliei și îmi lași mie palatul". Că funcționa Marea Adunare Națională acolo, iar asta îl deranja pe Ceaușescu, Patriarhia era prea aproape de el. Dar Patriarhul nu a fost de acord să părăsească Dealul Mitropoliei. Și atunci s-a dat tonul de demolare la Văcărești. Dar ca să demoleze mânăstirea Văcărești, s-au pus niște condiții. Să se extragă niște frescă, să se vadă ce pictură exista acolo. Și tot atunci, Rectorul Academiei de Arte, Vasile Drăguț, Răzvan Theodorescu și alți academicieni, au făcut o cerere către Ceaușescu, că mânăstirea nu poate fi demolată pentru că e de o valoare inestimabilă. Exista acolo și o cuhnie extraordinară, singura care mai rămăsese din sud-estul Europei. Degeaba! Rectorul a apelat la mine. Căzuse beleaua pe mine, ca să extrag picturile. Și atunci, eu mi-am pus piciorul în gips, ca să opresc lucrările. Căci eram singurul expert. Și așa am salvat mânăstirea un an de zile. În anul următor, nu a mai fost posibil. Trecuseră la amenințări. Și atunci am găsit un alt tertip. Ei neștiind tehnicile de extragere, am făcut în așa fel ca să mă apuce iarna, să nu poată fi extrasă pictura, să mai apucăm un an. Și în timpul iernii, toți sperau că vor obține sprijinul UNESCO, să scape mânăstirea cu viață. Dar n-a fost să fie. Ceaușescu a făcut semn de decapitare cu mâna și n-am mai avut încotro. A trebuit să extragem frescele. Mânăstirea era condamnată. Îmi amintesc cu durere de panoul cel mare, cu fresca ce conținea Adormirea Maicii Domnului. Avea 8 metri pe 4. L-am scos întreg, nefracturat. Vă dați seama ce efort s-a depus atunci? De scos l-am scos, dar nu am avut unde să-l depozităm. Nu încăpea prin nicio ușă, doar la Casa Presei a avut loc, la garajele CC-ului de atunci. Și nenorocirea a făcut ca acolo, cei care spălau mașinile, să arunce apă cu furtunul și pe panou. Și toată fresca aceea uriașă s-a făcut fărâme. Au scăpat cam 100 de metri de panouri, care după revoluție au fost restaurate cu studenții, la secția de Restaurare a facultății noastre.
Secretul albastrului de Voroneț
- Vă propun să încheiem epopeea creației dvs. cu... albastrul de Voroneț. Cum i-ați salvat culoarea?
- Pur și simplu, lucram cu studenții cu apă și cu guma, ca să scoatem culorile la lumină. Se adunase în secole mult fum și praf, de la cădelnițe și de la lumânări. Și împreună cu grăsimea, toate intraseră în porii picturilor, întunecându-le. Dar cu apă și gumă se scotea foarte frumos. Pe vremea aceea erau foarte mulți turiști. Veneau nemți foarte mulți. Veneau din țările nordice, din Austria, din Italia, din Franța. Și toți ne vedeau cum curățăm și cum facem. Când le spuneam ce metodă simplă folosim, nu ne credeau. "Aveți soluții și nu vreți să le destăinuiți". Și plecau dezamăgiți. După câteva săptămâni de întrebări repetate, mi-a venit o idee. Am inventat două cuvinte. Când veneau turiștii și întrebau: "Cu ce curățați?". Noi răspundeam: "Folosim două substanțe: cu «pitbus» se înmoaie și cu «sarvaclac» se curăță!". Și plecau mulțumiți. Cât privește "albastrul de Voroneț", sintagma a lansat-o Petru Comarnescu, vrăjit de frumusețea culorii de pe pereții Voronețului. S-a crezut mult timp că ar fi vorba de lapis lazuli, piatra semiprețioasă cu care picta Fra Angelico. Și au circulat fel și fel de legende. Dar care este taina acestui albastru de Voroneț? Taina pentru care meșterul a primit două ulcele cu bani de aur și moșia unui sat întreg? E simplă! Și tocmai pentru că este simplă, lumea nu o ia în considerare. Au venit cei de la UNESCO și s-au luat probe și s-a analizat. S-a descoperit că este azurit, un mineral de cupru. Cocleală de aramă. Și care dacă stă mult în umezeală, trece în malachit, în verde. De aceea la Voroneț, în partea de jos, veșmintele albastre și cerurile, acolo unde a urcat umiditatea, bat în verde. Nu mai e albastru. Azuritul s-a transformat în malachit. Asta e încă o dovadă că azuritul este albastrul de Voroneț. Iar asta s-a dovedit și chimic, prin analize. Dar mai există o taină a albastrului de Voroneț: zugravii cei geniali au amestecat azuritul cu cazeină. Cazeina se scoate din lapte sau din brânză. În contact cu varul, îl face indestructibil. Deci, meșterii cei vechi au pus cazeină în azurit și de aceea, albastrul de Voroneț este singura culoare care rezistă. Celelalte albastruri se duc, se "mănâncă". Și mai are o calitate azuritul: e fungicid, omoară toate bacteriile. Rămâne de parcă e pictat astăzi. Acesta e secretul de la Voroneț.
- Maestre Sava, anul acesta împliniți 80 de ani, și încă mai lucrați cu energie neschimbată...
- Noroc de la Dumnezeu! Acum fac și pictură de șevalet. În ultimul timp, fata mea mă ajută foarte mult, mai ales la restaurare, și am timp și să pictez. Pregătesc o expoziție aniversară retrospectivă. Lucrez cel puțin o lucrare pe lună.
- Toată viața ați trăit în curtea bisericii. Cum vă simțiți în lumea de azi?
- Am scris un catren: "Pușcăriaș de bună voie/ Muncesc în turle cocoțat/ Dar dizolvat în armonia/ Frumosului ce mi s-a dat./ Mă fericesc c-am fost alesul/ Și uns cu apă ne-ncepută/ Disimulând cât e de greu/ Nu voi bea ceaiul de cucută". Ăștia suntem noi: stăm toată viața cu fața la perete și cu inima la Dumnezeu. Nu prea avem contact cu lumea. O viață întreagă între pereți, liniște și frumuseți.